Cine a fost mehedinţeanul Dumitru Tudor, premiat de Academia Română, şi ce a făcut pentru Turnu-Severin şi Oltenia?

Dumitru_Tudor_Arheologia_romanaIstoricul şi arheologul Dumitru Tudor s-a născut la 22 mai 1908 în comuna Izverna, judeţul Mehedinţi. Şcoala primară a urmat-o în comuna natală, unde a dovedit că este dornic la învăţătură fapt ce a determinat familia sa să-l înscrie la  Liceul „Traian” din Turnu-Severin.

Aici a luat primele lecţii de arheologie, împreună cu prietenul şi colegul său, Dumitru Berciu, de la vestitul profesor Alexandru Bărcăcilă, alături de care au participat la săpăturile arheologice din castrul Drobeta. Dumitru Tudor şi-a continuat studiile la Facultatea de istorie a Universităţii din Bucureşti, fiind clasificat printre studenţii cei mai buni.

A obţinut licenţa în anul 1930. A urmat şi cursurile Academiei române de la Roma ajungând profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti. A devenit Doctor în istorie în anul 1936, iar doctor docent în 1954.

Între anii 1930-1931 a fost bibliotecar al Facultăţii de litere şi filozofie a Universităţii din Bucureşti, profesor secundar din 1931 până în 1937, şef de lucrări la Muzeul Naţional de Antichităţi, între anii 1943-1947, profesor la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Iaşi din 1947 până în 1951, iar din 1954 profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, unde o perioadă de timp a deţinut şi funcţia de decan.

În 1936 a devenit membru corespondent al Institutului de Studii Române din Roma unde a avut o bogată activitate. A fost membru al Societăţii Internaţionale de Arheologie, membru al Societăţii Numismatice Române şi a colaborat la multe reviste de specialitate din ţară şi de peste hotare.

A publicat peste 700 de studii de arheologie şi istorie antică. Pentru înalta valoare a lucrărilor sale a primit în 1937, 1940 şi 1942 premiul Vasile Pârvan din partea Academiei Române. Precum majoritatea istoricilor români, şi Dumitru Tudor împleteşte rigoarea ştiinţifică cu pasiunea, reuşind astfel performanţa, mult râvnită şi admirată, de a învia lumea trecutului.

Ca om de ştiinţă şi ca fiu al acestor meleaguri consacră numeroase studii şi lucrări epocii îndepărtate a românilor: „Cavalierii danubieni”, “Istoria sclavagismului în Dacia Romană”, “Une cite romaine et byzantine en Dacie”, “Corpus Monumentorum Equitum Danuviorum”, “Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană” etc, lucrări care s-au bucurat şi se bucură de un amplu ecou în ţară şi peste hotare şi au contribuit la limpezirea multor probleme privind istoria veche a poporului roman.

Mai trebuie menţionate, în mod deosebit, lucrările: “Podul de la Celei al lui Constantin cel Mare” (1934) , “Cetatea Romula” (1937), “Sucidava” (1935-1936, 1939-1940, 1945-1947, 1961-1962), “Oltenia romană” (1942) – strălucită sinteză a unor investigaţii pe care le-a făcut pe parcursul a patru decenii în partea de sud a Daciei, în special în Oltenia, “Răscoala şi acţiuni barbare în Dacia Romană” (1968), “Figuri de împăraţi romani” – vol. I-II (1947), “Romanizarea Munteniei” (1974), “Municipiul roman Drobeta” (1974), “Judeţul Olt” (monografie, 1974), “Nouvelles recherches arheologique sur le limes Alutanus et le limes Transalutanus” (1974), “Prima campanie de săpături arheologice în Buridava” (1976), “Inscripţii romane inedite din Oltenia şi Dobrogea” (1956), “Arheologia romană” (1976), “Comunicări epigrafice” (1979), “Decebal şi Traian” (1977 ), “Scurtă istorie a Daciei” (1979), “Observaţii asupra campaniei arheologice din 1969-1970” (1973, colaborare), “Itinerare arheologice şi istorice oltene” (1979 ), “Pelendava-Craiova de pe columna lui Traian şi în epoca imperiului roman” (1980), “Enciclopedia civilizaţiei romane“ (1982, colaborare), “Călătoriile împăraţilor Hadrian şi Caracalla” ş.a. Impresionant este tomul intitulat “Oltenia romană”, în care a completat şirul cercetărilor care s-au oprit pe aceste meleaguri, unde Dumitru Tudor ni se relevă ca fiind cel mai avizat, mai profund şi mai obiectiv.

Vechii cetăţi drobetane, colonia splendissima de altădată, istoricul Dumitru Tudor i-a închinat, în semn de recunoştinţă şi omagiu, un studiu magistral  “Drobeta”. Dumitru Tudor a fost un om de ştiinţă dublat şi de un scriitor inspirat.

O mare audienţă au avut, în acest domeniu, celebrele lucrări: “Mari căpitani ai lumii antice” şi “Femei vestite din lumea antică”, care au fost şi sunt lecturate cu mare plăcere. Dar o mare atenţie s-a dat “Cavalerilor Danubieni”, care a mobilizat foarte mulţi cercetători pentru elucidarea acestei religii: Studiul “Cavalerilor danubieni” a suscitat interesul si imaginaţia unor cercetători şi istorici, precum: Teohari Antonescu, Iozef Hampel, Mihail Rostovtev, Franz Cumont, Em. Grigoras, Dumitru Tudor, Mircea Dogaru si altii. Unul dintre cei mai avizaţi specialişti ai acestei religii este istoricul Dumitru Tudor care, în 1937-1938, şi-a susţinut teza de doctorat pe această temă, iar în 1976, la Leiden (Olanda) i s-a publicat o lucrare monografică în doua volume.

El afirma că, deoarece absolut toate tăbliţele de marmură, piatră sau metal care-i înfăţiseaza pe acesti eroi redati călare şi pe zeiţa tutelară s-au descoperit în oraşe sau în castre, unde, alături de puţinii cetăţeni veniţi chiar din metropola Imperiului, Roma, se găseau colonişti de cele mai diferite etnii şi, evident, după instituirea sistemului de toleranţă de către Hadrian, participau la viaţa cetăţii şi dacii. Numai acest cosmopolitism şi regim de toleranţă a permis apariţia noului cult – Cavalerii Danubieni – al cărui fundament este traco-dacic.

În ariile din Balcani, şi mai ales din Dacia, cultul este atestat din secolele II-III. Există şi argumente, afirma istoricul Dumitru Tudor, care dovedesc faptul că acest Zeu tânăr ar fi patronat războiul şi cultul funerar, deoarece apare mai târziu reprezentat pe stele funerare, iar în iconografia locală este păstrat ca Sf. Gheorghe. Pe monumentele funerare din Dobrogea el apare reprezentat sub forma unui erou călare, însoţit de un altar şi de “pomul vieţii” (pom pe care se încolăceşte un şarpe), călăreţul având o lance în mână. Cavalerul este astfel un simbol al nemuririi şi al victoriei binelui asupra răului şi morţii. Această semnificaţie sau interpretare simbolică arată o primă apropiere a spiritualităţii păgâne de creştinism. Religia Cavalerilor danubieni a fost denumită de multe ori în trecut ca fiind a Cabirilor (protectori ai navigaţiei în lumea frigiană), a Dioscurilor (în mitologia greacă, protectori ai corăbierilor), a Călăreţului traco-mitriac.

Format iniţial din credinţele popoarelor de pe Valea Dunării, a stat la baza apariţiei cultului Cavalerilor Danubieni, răspândit cu precădere pe teritoriul tuturor provinciilor romane: Dacia, Moesia (provincie romană antică, situată în regiunile statelor Serbia, Bulgaria şi România. Geografic era cuprinsă între Marea Neagră la est, Munţii Balcani şi Munţii Sar la sud, râul Drina la vest şi fluviul Dunărea la nord), Dalmaţia şi Panonia (acum, Croaţia – fosta Iugoslavie şi Ungaria). Cultul Cavalerilor Danubieni este privit ca un simbol al rezistenţei geto-dacilor faţă de zeităţile cuceritorilor romani. Geto-dacii nu ciopleau chipul zeului lor, de aici influenţa romană, pentru că, mai târziu, acest cult a fost reprezentat pe tăbliţe, în piatră şi în metal, de către meşterii colonişti. Din păcate, cultul Cavalerilor danubieni s-a stins înaintea ofensivei religiilor păgâne impotriva creştinismului. Apoi, când în Imperiul Roman biserica creştină a fost proclamată ca unica biserică în stat, vechile zeităţi militare păgâne au fost îngemănate cu martirii creştini militari, canonizaţi ulterior (Sf. Gheorghe, Dumitru, Theodor, Arhanghelii Mihail si Gavril)”.

Dumitru Tudor a încetat din viaţă la 28 octombrie 1982, la Iaşi.

Colegiul Naţional Traian din Drobeta Turnu Severin se mândreşte cu această mare personalitate a ştiinţei şi culturii româneşti, care a învăţat în această prestigioasă instituţie de învăţământ.

Viorel Sahagia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *