Fără sete…

m-am oprit
lângă apele ochilor tăi…
să le tulbur
cu setea mea
prea erau limpezi în meditaţia lor
prea adânci erau rădăcinile irişilor
într-un trecut
doar de ei ştiut
voiam să-ţi beau lacrima proaspătă
cu gust de mare liniştită
fără valuri spumoase
ca o şampanie risipită generos
peste un nisip uscat
peste o plajă aridă…
însetată şi ea…
dar,ochii tîi aveau întipărit pe retină
amintiri
ce nu le pot tulbura
în ele trecutul era încă viu, încă trăia
şi-am plecat
nu-mi mai era sete
simţeam doar gust de alge fade
ce nu mai aveau a lor identitate
lângă apele ochilor tăi
era prea uscat
nicio lacrimă nu a picat
şi nu le-am mai tulburat
e linişte şi calm
s-a evaporat setea
unei frunze desprinse de ram
adormită şi ruginită
de amintirile verzi ale copacului desparţită

Clipa…

şi pot să treacă…
ore, zile, ani…
să-mi înflorească irişii castani
în picături de rouă…
melancolic rasfăţaţi…
ca nuferii între maluri aruncaţi…
pe-un lac al lor… de sine stătător
privind la lebede ce-n cântec mor
sublim teleportat în alt decor…
dar clipa să rămână… în mine îngheţată
să ştiu că timpului
i-am mai furat o dată
ca vânătorul ce se bucură de-o pradă
utopică,
în mintea lui adevărată…
o bucurie încrustată
într-o milionime de secundă
bijuterie fără preţ
atunci când viaţa are sens…
şi pot să treacă ani şi ore zăpăcite
dar clipele în amintiri zidite
vor înflori în prospeţime
cu roua caldă în val de duioşie
prin irişi în culoare de castani
o tinereţe a florii peste ani
o alintare… alt cânt boboc de lebădă
eliberat dintr-o amintire
ce a îngheţat
un tril ce nu s-a vrut cu repetiţie cântat…
şi a lăsat doar apogeul desenat…
intimitate şi păcat…
doar un moment de timp din timp furat…
emoţie peste care praful nu s-a aşezat
şi Cronos tace ca un hoţ furat
de o clipă ce-n mine a îngheţat..
momentul clipei… neratat…

valsul fulgilor…

s-au prins fulgii în vals
şi nu mai vor să ningă…
doar între ei mai vor să se atingă…
şi împreună să se stingă
îmbrăţişaţi…
topiţi… în dansul lor fără sfârşit
aiurea…
albind culorile din infinit
cu a lor sublimă nebunie
un fel de dulce nostalgie
trecută lor… în nori… copilărie…
nimic din iarna lor… să nu mai fie
topirea lor s-aducă bucurie
şi să rămână doar speranţe
ce curg… ca picăturile de rouă
pe flori de stele îngheţate
ce-n timp şi ele… căruntele… vor cade…
în ploaia lor… ca Pegaşii în cavalcade
din constelaţia celestă… boreală
lăsând în urmă lumea ancestrală…
peste un cerc care se-nvârte…
să ningă în dorinţe împlinite…
în ciuda ursitoarelor… cernite…
şi… vagabonzii fulgi de nea…
îmbrăţişaţi… chiar nu mai vor să ningă
topiţi… în vraja lor uitare
fantasme ce vor să se atingă…
şi împreună să se stingă
în lacrima de cer
ce nu mai vrea să plângă…
în valsul fermecat al unei veri cereşti…
capitol din ale cerului poveşti…

Umbra…

într-o zi
am să-mi opresc timpul
undeva …
într-o lume a umbrelor…
voi fi umbra unui bob de nisip…
ce-a spart clepsidra…
revoltată pe timp
mi-ar pare rău doar după celelalte boabe
ce n-au avut curaj…
şi s-au împrăştiat la baza ei..
pe o plajă a vieţii… în anonimat…
ceasornicari… la al timpului maăsurat
între un tic ţi un tac…
iluzii …
eu doar umbra unui bob de nisip
ce şi-a asumat după a vieţii cortină
liniştea…
o umbră cu rădăcina-n lumină…
şi ce dacă voi fi doar figurant
şi nu voi avea rol principal…?
scena celestă e mare…
umbra nu mai are nici timp
şi nici nu mai moare
voi fi umbra…
unui bob de nisip… solitar…
prin universul astral…
hoinărind o eternitate
departe… departe…
umbră-n lumina de stele… departe…
într-o zi… am să-mi opresc timpul…
ca şi cum….nici n-ar fi fost…
şi nici n-am fost…