Constantin_Severeanu_Mihail_KogalniceanuÎn timp ce extraordinara carieră politică a lui Mihail Kogălniceanu se apropia de sfârşit, medicul mehedinţean Constantin Dimitrescu-Severeanu îşi continua strălucita carieră profesională. Era cunoscut şi apreciat nu numai în ţară, ci şi în întreaga Europă. Nu de puţine ori era invitat, în diverse ţări, să efectueze cele mai complicate şi riscante operaţii.

Constantin Dimitrescu-Severeanu s-a născut la 4/16 mai 1840 în localitatea mehedinţeană Bălţaţii de Mijloc (azi comuna Dumbrava). Era al doilea băiat din cei 12 copii ai lui Dimitrie zis Cioponea. „Eram copii mulţi, erau 12: şapte fete şi cinci băieţi şi trăiam toţi în armonie. Ne mulţumeam cu puţinul de obicei. Era mai totdeauna puţin, pentru că sărmanul nostru tată în loc să agonisească şi nici să ia bunul altuia, cum de altfel făceau alţii, el era în contină luptă ca să scape ţara din ghearele străinilor”, scria viitorul celebru chirurg în lucrarea „Din amintirile mele. 1853-1929”.

Din_amintirile_meleŞi autorul ţine să mai adauge. „Părinţii mei erau modeşti şi răbdau toate asupririle ce le veneau din toate părţile”. Un frate al său mai mare, care ştia carte, era, pe atunci, logofăt şi pomajnic (conducător) la Cancelaria stăpânirii din Turnu-Severin. Era vremea când în Turnu-Severin se deschisese prima şcoală primară. La 1/12 august 1853 fratele mai mare l-a adus pe Constantin Dimitrescu-Severeanu, deci la 13 ani şi trei luni, la şcoala lui Ion G. Ruptureanu, venit de la Cerneţi.

Când a plecat din satul natal, tatăl său i-a spus: „Acum pleci din casa noastră şi eu îţi dau moştenire sărăcia, cinstea, să iubeşti ţara”. În doi ani termină patru clase primare, ca premiant. I se face o tentantă propunere, dar o refuză după cum mărturiseşte: „După ce am terminat învăţământul primar din Turnu-Severin, marele ban, Costache Cerchez, mi-a propus să mă numească logofăt la cârmuire, cu leafă un galben pe lună, dar eu i-am spus că nu primesc pentru că voiam să învăţ carte mai multă. M-am hotărât să plec la Bucureşti, căci acolo eram sigur că voi găsi un loc unde să învăţ”. Cum şi fratele cel mare era sărac–avea doar trei galbeni pe lună – acesta îi dă doar un galben şi îi procură un bilet de favoare pe vapor. Este interesant ce se întâmplă cu acest copil mehedinţean plecat în lume să se procopsească şi el. O spune chiar el cu toată sinceritatea, fermecător, viitorul celebru chirurg. După ce ajunge la Giurgiu, închiriază o căruţă şi porneşte spre Bucureşti: „M-am dus la Eforia Şcoalelor, instalată într-o casă din curtea Gimnaziului «Sf. Sava» (pe atunci nu era Minister al Instrucţiunii). Un secretar m-a introdus în cabinetul directorului. Acesta era Petrache Poenaru, iar la dreapta lui, la o altă masă, ara subdirectorul Ioniţă Poenaru. Petrache Poenaru m-a primit blând şi mi-a spus să aştept puţin pe scaun, până ce va isprăvi. A terminat şi m-a chemat lângă el şi m-a întrebat ce doream. I-am răspuns că eram fără mijloace şi vreau să învăţ carte, că am făcut clasele primare la şcoala din Turnu-Severin. M-a întrebat dacă pot să dau examen şi când i-am răspuns că da, s-a adresat către subdirector: – Domnule Ioniţă, mâine, dumneata cu domnii Ioniţă şi Alecu Pop, să examinaţi pe băiatul acesta. Poenaru a fost mirat când m-a văzut singur şi că doresc să învăţ carte. Aceasta nu se întâmplase până atunci. A doua zi, la ora 9 dimineaţa, am fost acolo. Comisia s-a format. Ce m-au întrebat şi ce am răspuns, nu-mi amintesc, destul este că mi-au dat certificat cu note foarte bune. Rezultatul mi l-a comunicat Petrache Poenaru şi mi-a spus că, de vreme ce am răspuns bine, a hotărât să fiu primit bursier intern în internatul gimnaziului, dar că trebuie să aştept zece zile, până ce se vor începe cursurile”.

Ce să facă el singur în Bucureşti timp de zece zile? Banii erau pe terminate. Destinul i-a hărăzit viitorul. În viaţa lui avea să se întâmple ceva neprevăzut. Şi la cei 90 de ani medicul îşi reaminteşte perfect cum s-au petrecut lucrurile: „Nimeni nu-şi poate închipui bucuria mea. Greutatea era că se isprăveau cei vreo zece sfanţi ce mai rămăseseră în sânul meu. Neavând niciun căpătâi am umblat vreo două zile pe străzi, dar nu prea departe, să nu mă rătăcesc. În fine, am ajuns la Hotel de France şi alături am citit pe zid: Uliţa Mihaiu Vodă. Mi-am adus aminte că pe uliţa aceea era Şcoala de Medicină, unde intraseră colegii mei de la şcoala din Severin–Vercescu şi Grecescu. Întrebând din om în om am ajuns la şcoală, am găsit pe cei doi prieteni. Erau în uniformă militară şi mi-au plăcut. Grecescu, mai comunicativ, m-a plimbat peste tot, mi-a arătat biblioteca şi muzeul şi m-au impresionat scheletele de om. L-am întrebat ce fac ei cu ele. Grecescu mi-a spus că învaţă pe ele şi că fiecare os are un nume propriu, fiecare ridicătură, fiecare scobitură, ori apertură.

– Dară să vezi, măi Costică, că muşchii, arterele, nivele, într-un cuvânt totul din ce se compune omul, are nume proprii.

– Cum, mă Dumitre, în fiecare din noi este o lume întreagă?

– Medicina este o ştiinţă aşa de mare şi frumoasă şi are legături cu toate ştiinţele.

– Ascultă, mă Dumitre, eu n-aş putea să intru aici, că-mi place foarte mult ce-mi spui tu?

– Să te prezint mâine la domnul director Davila.

Am rămas noaptea la ei şi dimineaţa m-a dus la cancelarie. Davila m-a întrebat ce doresc şi de unde sunt. I-am spus că sunt din Mehedinţi şi aş vrea să intru şi eu în şcoala lui.

– Aşa? Eşti mehedinţean şi vrei să rămâi?… Domnule Brust (Brust era un ungur, rămăşiţă din armata austriacă şi era subdirector) să înscrii băiatul ăsta şi să te duci la Hanu Manuc să plăteşti ce este dator, să-i aduci bagajele. (Parcă eu aveam aşa multe bagaje; de abia o legăturică). Am uitat cu desăvârşire de internatul Sf. Sava… De aici încolo începe viaţa din Şcoala de Medicină, cu toate frumuseţile şi greutăţile ei”.

Toate etapele şcolare viitorul chirurg le parcurge strălucit, aflându-se mereu printre cei din frunte. El urma să facă parte din a doua promoţie ce urma să fie trimisă la Paris, să urmeze cursurile Facultăţii de Medicină.

Constiantin_Dimitrescu_SevereanuRecunoscut ca fondator al chirurgiei româneşti, Constantin Dimitrescu-Severeanu călătoreşte mult în Italia, Turcia, Bulgaria, Egipt, Austria, Germania, în Franţa, la Milano, la Piza, în Rusia, Suedia, la Copenhaga, la Hamburg şi Belgrad. Călător neobosit, străbate ţara în lung şi-n lat. Face o excursie în munţii Buzăului, la staţiunea climaterică Bâsca, ajunge în judeţul Muscel, petrece un timp la Rucăr, se opreşte la Mânăstirea Nămăieşti, face un popas la Câmpulung, călătoreşte pe Valea Teleajenului, se opreşte la Văleni şi la Mânăstirea Suzana, ajunge în judeţul Vâlcea, pe Valea Jiului, la Pucioasa, la Braşov şi alte localităţi. Renumele şi prestigiul său îl impun printre cei mai mari chirurgi ai vremii sale. Semnificativ este următorul fapt: fiind foarte grav bolnav, marele Davila trebuia operat urgent de „amigdalită flegmoasă, din care cauză nu-şi putea deschide gura, nu putea înghiţi, nu putea vorbi şi scria tot ce vrea să spună”. Ne spune Severeanu: „El îşi păstrase toată memoria şi inteligenţa şi un curaj vrednic de admirat. S-a decis să fie operat şi pentru aceasta au fost chemaţi medicii militari Ziteos, Fotino şi Severin, iar dintre civili au fost Turnescu, Patzelt, Marcovici, Fiala, Obedeanu şi cu mine”. Se optase ca operaţia s-o facă doctorul Obedeanu asistat de către ceilalţi. Pe un bileţel Davila a scris că optează pentru doctorul Constantin Dimitrescu-Severeanu. Operaţia, din cele mai riscante şi de rară fineţe, a fost făcută cu un incredibil succes. Pentru această extraordinară reuşită a fostului său elev, Davila a dat chiar un banchet.

Medicul Constantin Dimitrescu-Severeanu a fost prieten cu pictorii Leca, Tătărescu, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Andreescu. Profesor universitar, membru în Consiliul Comunal al Capitalei, deputat şi senator şi vicepreşedinte al acestui înalt for legislativ, membru mult timp în Consiliul Sanitar Superior, doi ani efor al spitalelor civile din Bucureşti, Constantin Dimitrescu-Severeanu a avut nenumărate prilejuri să-l întâlnească pe Mihail Kogălniceanu, să-l cunoască bine ca om şi politician, să-i devină un apropiat, să devină medicul său de familie.

Ca personalitate marcantă a vieţii ştiinţifice româneşti, Constantin Dimitrescu-Severeanu a fost onorat cu numeroase şi înalte distincţii. Să-l lăsăm pe autor să ne-o spună: „După Războiul Independenţei, contra Turciei, de la 1877-’78, guvernul mi-a dat decoraţia Steaua României în grad de Ofiţer, mi-a dat medalia comemorativă a Războiului. Mai târziu mi-a dat Coroana României în gradul de Comandor, apoi Steaua României în gradul de Comandor, iar în anul 1925 cu ocazia sărbătoririi mele de 85 de ani am fost promovat la gradul de Mare Ofiţer al Coroanei. Pentru această deosebită şi înaltă distincţiune aduc mulţumiri fostului meu elev şi bun prieten, doctorul Ion Jianu, conferenţiar la Facultatea de Medicină, şi care, împreună cu colegii săi şi foştii elevi, au organizat acea frumoasă recompensă ce mi-au adus. Mulţumesc şi colegului meu, domnul doctor şi profesor Constantin Angelescu, care a urmat după mine la cursul de clinică chirurgicală şi în calitatea sa de ministru al Instrucţiunii Publice a luat parte foarte activă la festivitate şi obţinut de la Măria Sa Regele ca să binevoiască să-mi acorde decoraţia. Mi s-a dat şi medalia Bene Merenti clasa I. Am fost decorat şi de marele sultan Abdul Hamid, pentru că am dat îngrijiri medicale prizonierilor turci în războiul de la 1877-’78”.

Este binecunoscut faptul că în 1870 mehedinţenii au produs un eveniment care a uimit întreaga ţară: sătenii din Colegiul IV de Mehedinţi l-au ales ca deputat pe Alexandru Ioan Cuza, aflat în exil. Aflând vestea, domnitorul unirii trimite o scrisoare Parlamentului, în care le mulţumeşte pentru frumoasa şi mişcătoarea lor faptă, făcând cunoscut că nu-şi poate îndeplini mandatul. Mehedinţenii nu s-au lăsat. S-au gândit să-l aducă în Mehedinţi, aici, la marginea imperiului Austro-Ungar, pe cel mai de vază politician al ţării, pe Mihail Kogălniceanu, solicitându-i candidatura printr-o scrisoare. Fiind foarte ocupat cu rezolvarea unor grabnice probleme în Colegiul său din Moldova, unde mereu era ales parlamentar, Mihail Kogălniceanu s-a aflat în imposibilitatea de a accepta propunerea.

Dar iată că în cursul anului 1880 Mihail Kogălniceanu intră în conflict cu Ion Brătianu – şeful guvernului – şi cu Regele Carol I. Până la urmă Kogălniceanu demisionează din guvern. Pentru a-l scoate din circuitul politic, cei doi îl numesc în postul de ministru plenipotenţial la Paris. Kogălniceanu înţelege jocul, demisionează şi din acest post şi intră cu încredere în lupta politică. Tocmai acum mehedinţenii îi adresează o nouă scrisoare, invitându-l să-şi pună candidatura în Colegiul IV de Mehedinţi. De această dată Kogălniceanu acceptă. Vestea că soseşte în Turnu-Severin a umplut inimile mehedinţenilor de o nemărginită bucurie. A fost întâmpinat în gară cu un entuziasm de nedescris. În faţa mulţimii din centrul oraşului Kogălniceanu a ţinut o înflăcărată cuvântare, străbătută de un cald patriotism şi mândrie naţională. Alegerile au fost câştigate de Kogălniceanu cu o majoritate zbrobitoare. Contracandidatul său, din partea Partidului Liberal, a fost un om de vază al epocii – economistul, publicistul şi folcloristul mehedinţean Ioan. G. Bibicescu, viitorul guvernator al Băncii Naţionale – care a luat doar câteva voturi.

De acum, ca deputat de Mehedinţi, Kogălniceanu era legat cu sufletul, cu inima şi cu fapta de oamenii acestor locuri, care-i încredinţaseră mandatul în Parlament. Aşa ne explicăm şi marea prietenie dintre Kogălniceanu şi medicul Constantin Dimitrescu-Severeanu. Dar să vedem ce ne spune Severeanu în capitolul „Două călătorii la Paris cu Mihail Kogălniceanu” din vasta sa lucrare „Din amintirile mele”. Sunt pagini cu adevărat antologice, pe care se cuvine să le redăm: „Regretatul, marele patriot Mihail Kogălniceanu, suferea de mulţi ani din partea organelor minore. După multe examene medicale s-a stabilit că se formase piatră în marele rezervor al urinei. Pentru a se însănătoşi, Kogălniceanu a consultat multe somităţi medicale din străinătate; avea înlesnirea a cere părerea acelor somităţi. La Viena a fost văzut şi operat de marele urolog Ivancici, iar la Paris, unde a stat mai mult timp, a fost căutat de renumitul profesor F. Guyon.

În total Kogălniceanu a fost operat de zece ori cu succes, iar a unsprezecea i-a fost fatală. A murit în timpul operaţiei. Aici, în ţară, s-a căutat pe cât a fost necesar cu diferiţi medici, însă având în vedere starea lui înaintată în vârstă, obezitatea lui şi situaţia importantă de om politic, nimeni nu-şi putea lua răspunderea unei operaţii atât de serioase şi în condiţii aşa de delicate şi cu o şansă sigură. Afară de aceste multiple şi grele împrejurări, Kogălniceanu avea o încredere fără margini în abilitatea lui Guyon, aşa încât, dacă ar fi încercat cineva să-i propună o altă soluţie, el, cred, ar fi refuzat-o cu stăruinţă. Eu i-am dat numai îngrijiri paliative, aşa ca să-i întreţin organele, pe cât era de posibil, în stare bună, în vederea viitoarei operaţiuni.

De câte ori l-am sondat – şi se înţelege că-n timp de luni – l-am sondat de multe ori, nicodată n-am simţit piatra. Era ascunsă în încheieturile vezicii. La 1889 a trebuit să plecăm la Paris, pentru a fi operat”.

Kogălniceanu se afla într-o situaţie critică: nu avea bani suficienţi. Până la urmă se rezolvase şi problema cu transportul şi cea cu sumele necesare. Se opresc un timp la Iaşi, la locuinţa lui Kogălniceanu, unde medicul mehedinţean o cunoaşte şi pe doamna Kogălniceanu şi pe fiica ei, Lucia. Şi continuă Severeanu relatarea, cu amănunte chiar picante: „Kogălniceanu era în mare lipsă de bani. Ministerul de Finanţe i-a avansat pensia prin anticipaţie pe mai multe luni. Regele Carol I, cunoscând situaţia lui Kogălniceanu, i-a dat un ajutor de 15.000 lei, aşa că, cu pensia şi cu ajutorul Regelui, a înjghebat 20.000 lei. Kogălniceanu a preferat să meargă până la Viena pe linia Iaşi-Cernăuţi-Lemberg pentru două motive: întâi ca să treacă prin Iaşi să vadă pe doamna Kogălniceanu şi al doilea pentru că fiind membru în Consiliul de Administraţie al liniei ferate de sub compania austriacă direcţia îi punea la dispoziţie vagonul de lux al direcţiei”.

La Iaşi stau două zile, timp în care Severeanu vede nişte lucruri care-l cam surprind. Şi ni le prezintă cu prea cunoscutu-i talent de povestitor: „La Iaşi am stat două zile şi cu această ocazie am avut onoarea de a o cunoaşte pe doamna Kogălniceanu. Femeie foarte deşteaptă şi impozantă, o adevărată matroană, urmaşă a timpurilor de mândrie boierească. Între Kogălniceanu şi nevasta lui era de multă vreme o mare răceală, iar doamna Kogălniceanu nu vedea cu ochi buni pe munsenii şeia, cum îi numea dânsa, ba încă ne mai da şi epitetul de ţigani. Se pare că se luase în ură pentru că Kogălniceanu avea prieteşugul unei muntenşe brunetă, frumoasa Raluca. Cât am sta la Iaşi, îşi făcea o deosebită plăcere a-l întreba: « – Ei, Mihalache şe îţi faşe ţiganca ta?». Cu doamna Kogălniceanu locuia şi fiica sa, frumoasa Lucia, femeie deşteaptă la superlativ”. Şi autorul amintirilor reţine exact o întâmplare pe care ne-o redă: „În seara întâi, după masă, seritoarea a anunţat-o (pe Lucia – n.n.) că venise Vasca. Vasca era birjarul musical cel mai elegant, pe care frumoasa Lucia îl avea angajat cu luna. De câte ori Regele Carol I se ducea la Iaşi, doamna Lucia Kogălniceanu îi ceda pe Vasca şi nimeni altul nu îndrăznea să şadă pe perinele pe care şedea cea mai elegantă femeie a Iaşului. Când i-a spus că venise Vasca, cea dintâi vorbă a inteligentei femei a fost: « – Voulez vous faire un tour avec moi a Copou?» Cine ar fi refuzat o invitaţie atât de graţioasă de la o femeie aşa de frumoasă? Vasca avea un echipaj adevărat regesc: trăsură elegantă, doi cai negri ruseşti, care zburau ca fulgerul. Şoseaua la Copou era luminată cu nişte lămpi, ca şi cum ar fi fost candele de biserică şi acelea, chiar aşa pârlite cum erau, le acopereau frunzele copacilor, încât era un întuneric beznă. Pe când Vasca mergea vertiginos, în faţa noastră, pe aceeaşi latură venea o căruţă mică şi cu doi cai iarăşi foarte mici. Caii lui Vasca, în trapădul lor nebun, au trecut peste caii de la căruţă. Am auzit numai o trosnitură puternică şi văitături de Valeu tatăl meu, valeu mamă! Am voit să vedem ce era, însă în întunericul de nepătruns nu vedeam decât o amestecătură de cai şi lemnărie. Am întrebat dacă vreunul era rănit. Ei mi-au spus că nu, dar se văitau continu. Doamna Lucia mi-a luat braţul şi a spus: «Allons docteur, laissez les si debrouiller comme ils pouront»”.

Cum era Kogălniceanu ca om? Era de o dărnicie îngrijorătoare. Până la urmă Kogălniceanu a rămas iarăşi fără bani. Cum s-a întâmplat? Ne-o spune, într-un fel amuzant, chiar Severeanu: „Kogălniceanu era un om tare milos şi afară de asta şi mână spartă. Când am plecat din Iaşi mi-a spus că dăduse familiei 5000 lei, prin urmare mai rămâneau 15.000 lei. Pe drum am mers bine în vagonul-salon al direcţiei şi, când m-am deşteptat dimineaţa, Kogălniceanu era sculat şi mi-a spus: : « – Ei, vindecătorul meu (aşa mă numea el). Acum ai să găseşti calculul căci din cauza zguduiturii vagonului s-a deplasat şi am simţit cum a căzut la o parte». Şi într-adevăr, la Paris, Guyon, cum a intrat cu sonda a simţit-o. La Paris ne-am instalat într-un sanatoriu întreţinut de călugări în Rue Quidnat. Sub anestezia generală cu cloroform, profesorul Guyon a făcut operaţia prin zdrobirea pietrei. Operaţia a reuşit fără niciun accident neplăcut. Cu banii Kogălniceanu sta prost de tot, căci afară de cheltuielile casei de sănătate, l-au aflat alţii şi au început să ceară. Raluca (ţiganca de la Iaşi – n.n.) era la Paris şi avea mare nevoie de bani. Mai a dat lui Gheorghe Panu 500 franci (Panu fugise ca să nu fie închis fiind condamnat pentru că scrisese, în «Lupta» contra Regelui articolul «Omul periculos» şi la Paris era în necesitate). A mai venit şi o româncă, care învăţa canto şi i-a luat şi ea 500 franci.

Ceea ce l-a supărat pe Kogălniceanu a fost pentru că a doua zi, când trebuia să vină să-i mulţumească, i-a adus şi copilul şi Kogălniceanu era foarte contrariat că şi copilul era de faţă. Aşa încât, în puţine zile, Kogălniceanu a isprăvit banii şi a început să ceară aconturi din pensia viitoare”. De la Paris – pornind pe linia de nord – ajung la Colonia şi trag la Hotel de L’Aigle. Urmează o întâmplare hazlie, de care Kogălniceanu se amuză provocând-o şi susţinând-o. Severeanu o redă întocmai, cu un irezistibil umor: „Era vară, timp frumos, hotelul avea o grădină cu teren accidentat, bine întreţinută şi bine luminată seara. Masa am luat-o în grădină şi am rămas până târziu. Pe când eram pe canapea, au trecut pe lângă noi două doamne, una bătrână şi una mai tânără. Aceasta din urmă l-a recunoscut pe Kogălniceanu, a recunoscut-o şi el, s-au făcut prezentările. Bătrâna era soacra, o olandeză care avea obligaţia de la fiul ei să nu părăsească un minut pe noră şi să nu-i permită a vorbi altă limbă decât nemţeşte sau franţuzeşte. A doua, cea tânără, era româncă născută, una dintre fetele naturale ale lui Costache Şutzu şi văduvă, rămasă după moartea tragică a bărbatului ei, Izvoranu, de care mulţi îşi mai amintesc că era un om zurbagiu şi se mai spunea că la o moşie ce avea în judeţul Olt se purta aşa de rău cu locuitorii, încât, într-una din zile, a sărit tot satul şi l-a omorât ca pe un câine turbat. Tânăra femeie, cam aventurieră, găsise un aventurier şi mai abil, un olandez, care îi ceruse să-şi vândă moşia. El a luat banii, spunându-i că avea să facă afaceri să se îmbogăţească, iar pe dânsa o pusese sub o tutelă foarte straşnică. Tânăra a recunoscut pe Kogălniceanu că era prim-ministru, iar încet i-a spus lui s-o numească numai prinţesă. Kogălniceanu a început să-i facă numai elogii de prinţesă; că strămoşul ei a fost domnitor, că tatăl era să ajungă în curând prinţ domnitor, pentru că sau moare domnitorul, sau el va susţine din toate puterile venirea la putere a lui Costache Şutzu, tatăl tinerei prinţese şi, ca prim-ministru, avea să aducă pe ea şi pe bărbatul ei în ţară, să-i dea o slujbă importantă la Curtea domnească. Aceste vorbe ale lui Kogălniceanu au făcut ca săraca să fie încântată şi numai aşa a permis ca nora să se plimbe mai departe, şi după boscheturi, cu Kogălniceanu. Peste vreo 20 de minute, când s-au înţeles, au spus că puseseră totul la cale, aşa încât cum or ajunge în ţară, Kogălniceanu avea să forţeze pe domnitor să abdice”.

După această amuzantă întâmplare cei doi îşi continuă călătoria. Nu vor lipsi nici de această dată surprizele: „De şa Colonia – scrie Severeanu – am plecat cu vaporul pe Rin. Noaptea am fost la Passan, vama austriacă. Kogălniceanu s-a dus la vămuire. Când a deschis cufărul, vameşii au văzut decoraţiile (Kogălniceanu avea grijă a le pune totdeauna deasupra) toţi au salutat şi nici unul nu s-a atins de lucrurile din cufăr. Acolo, la vamă, se întâmplase să fie şi mitropolitul Iosef Naniescu, cu care vameşii fuseseră cam necuviincioşi. Vazându-l aşa îmbrăcat, nu ştiam cu cine aveam de-a face. Kogălniceanu le-a spus că este mitropolitul din România. Toţi vameşii au salutat şi şi-au cerut scuze. Starea bună a lui Kogălniceanu n-a ţinut mult, căci pe rămăşiţele pietrei fărâmiţate s-au format alte pietre, pentru care la 1899 a trebuit să meargă din nou la Paris. Rândul acesta, operaţia i-a fost nefastă. Kogălniceanu a murit sub operaţie”.

Dintre numeroşii prieteni pe care i-a avut marele Mihail Kogălniceanu se înţelege – după cum s-a văzut – că medicul mehedinţean Constantin Dimitrescu-Severeanu a fost unul dintre cei mai apropiaţi şi devotaţi. Cum vedem, pentru mehedinţeni Kogălniceanu a avut un profund şi statornic respect, fiind, în felul său, mândru de gestul lor de a-l trimite deputat în Parlamentul ţării. Kogălniceanu a trecut în eternitate sub privirile unui mehedinţean, unul dintre cei mai mari chirurgi ai epocii sale.

Este binecunoscut faptul că în 1870 mehedinţenii au produs un eveniment care a uimit întreaga ţară: sătenii din Colegiul IV de Mehedinţi l-au ales ca deputat pe Alexandru Ioan Cuza, aflat în exil. Aflând vestea, domnitorul unirii trimite o scrisoare Parlamentului, în care le mulţumeşte pentru frumoasa şi mişcătoarea lor faptă, făcând cunoscut că nu-şi poate îndeplini mandatul. Mehedinţenii nu s-au lăsat. S-au gândit să-l aducă în Mehedinţi, aici, la marginea imperiului Austro-Ungar, pe cel mai de vază politician al ţării, pe Mihail Kogălniceanu, solicitându-i candidatura printr-o scrisoare. Fiind foarte ocupat cu rezolvarea unor grabnice probleme în Colegiul său din Moldova, unde mereu era ales parlamentar, Mihail Kogălniceanu s-a aflat în imposibilitatea de a accepta propunerea.

Dar iată că în cursul anului 1880 Mihail Kogălniceanu intră în conflict cu Ion Brătianu – şeful guvernului – şi cu Regele Carol I. Până la urmă Kogălniceanu demisionează din guvern. Pentru a-l scoate din circuitul politic, cei doi îl numesc în postul de ministru plenipotenţial la Paris. Kogălniceanu înţelege jocul, demisionează şi din acest post şi intră cu încredere în lupta politică. Tocmai acum mehedinţenii îi adresează o nouă scrisoare, invitându-l să-şi pună candidatura în Colegiul IV de Mehedinţi. De această dată Kogălniceanu acceptă. Vestea că soseşte în Turnu-Severin a umplut inimile mehedinţenilor de o nemărginită bucurie. A fost întâmpinat în gară cu un entuziasm de nedescris. În faţa mulţimii din centrul oraşului Kogălniceanu a ţinut o înflăcărată cuvântare, străbătută de un cald patriotism şi mândrie naţională. Alegerile au fost câştigate de Kogălniceanu cu o majoritate zbrobitoare. Contracandidatul său, din partea Partidului Liberal, a fost un om de vază al epocii – economistul, publicistul şi folcloristul mehedinţean Ioan. G. Bibicescu, viitorul guvernator al Băncii Naţionale – care a luat doar câteva voturi.

De acum, ca deputat de Mehedinţi, Kogălniceanu era legat cu sufletul, cu inima şi cu fapta de oamenii acestor locuri, care-i încredinţaseră mandatul în Parlament. Aşa ne explicăm şi marea prietenie dintre Kogălniceanu şi medicul Constantin Dimitrescu-Severeanu. Dar să vedem ce ne spune Severeanu în capitolul „Două călătorii la Paris cu Mihail Kogălniceanu” din vasta sa lucrare „Din amintirile mele”. Sunt pagini cu adevărat antologice, pe care se cuvine să le redăm: „Regretatul, marele patriot Mihail Kogălniceanu, suferea de mulţi ani din partea organelor minore. După multe examene medicale s-a stabilit că se formase piatră în marele rezervor al urinei. Pentru a se însănătoşi. Kogălniceanu a consultat multe somităţi medicale din străinătate; avea înlesnirea a cere părerea acelor somităţi. La Viena a fost văzut şi operat de marele urolog Ivancici, iar la Paris, unde a stat mai mult timp, a fost căutat de renumitul profesor F. Guyon. În total Kogălniceanu a fost operat de zece ori cu succes, iar a unsprezecea i-a fost fatală. A murit în timpul operaţiei. Aici, în ţară, s-a căutat pe cât a fost necesar cu diferiţi medici, însă având în vedere starea lui înaintată în vârstă, obezitatea lui şi situaţia importantă de om politic, nimeni nu-şi putea lua răspunderea unei operaţii atât de serioase şi în condiţii aşa de delicate şi cu o şansă sigură. Afară de aceste multiple şi grele împrejurări, Kogălniceanu avea o încredere fără margini în abilitatea lui Guyon, aşa încât, dacă ar fi încercat cineva să-i propună o altă soluţie, el, cred, ar fi refuzat-o cu stăruinţă. Eu i-am dat numai îngrijiri paliative, aşa ca să-i întreţin organele, pe cât era de posibil, în stare bună, în vederea viitoarei operaţiuni.

De câte ori l-am sondat – şi se înţelege că-n timp de luni – l-am sondat de multe ori, nicodată n-am simţit piatra. Era ascunsă în încheieturile vezicii. La 1889 a trebuit să plecăm la Paris, pentru a fi operat”.

Kogălniceanu se afla într-o situaţie critică: nu avea bani suficienţi. Până la urmă se rezolvase şi problema cu transportul şi cea cu sumele necesare. Se opresc un timp la Iaşi, la locuinţa lui Kogălniceanu, unde medicul mehedinţean o cunoaşte şi pe doamna Kogălniceanu şi pe fiica ei, Lucia. Şi continuă Severeanu relatarea, cu amănunte chiar picante: „Kogălniceanu era în mare lipsă de bani. Ministerul de Finanţe i-a avansat pensia prin anticipaţie pe mai multe luni. Regele Carol I, cunoscând situaţia lui Kogălniceanu, i-a dat un ajutor de 15.000 lei, aşa că, cu pensia şi cu ajutorul Regelui, a înjghebat 20.000 lei. Kogălniceanu a preferat să meargă până la Viena pe linia Iaşi-Cernăuţi-Lemberg pentru două motive: întâi ca să treacă prin Iaşi să vadă pe doamna Kogălniceanu şi al doilea pentru că fiind membru în Consiliul de Administraţie al liniei ferate de sub compania austriacă direcţia îi punea la dispoziţie vagonul de lux al direcţiei”.

La Iaşi stau două zile, timp în care Severeanu vede nişte lucruri care-l cam surprind. Şi ni le prezintă cu prea cunoscutu-i talent de povestitor: „La Iaşi am stat două zile şi cu această ocazie am avut onoarea de a o cunoaşte pe doamna Kogălniceanu. Femeie foarte deşteaptă şi impozantă, o adevărată matroană, urmaşă a timpurilor de mândrie boierească. Între Kogălniceanu şi nevasta lui era de multă vreme o mare răceală, iar doamna Kogălniceanu nu vedea cu ochi buni pe munsenii şeia, cum îi numea dânsa, ba încă ne mai da şi epitetul de ţigani. Se pare că se luase în ură pentru că Kogălniceanu avea prieteşugul unei muntenşe brunetă, frumoasa Raluca. Cât am sta la Iaşi, îşi făcea o deosebită plăcere a-l întreba: « – Ei, Mihalache şe îţi faşe ţiganca ta?». Cu doamna Kogălniceanu locuia şi fiica sa, frumoasa Lucia, femeie deşteaptă la superlativ”. Şi autorul amintirilor reţine exact o întâmplare pe care ne-o redă: „În seara întâi, după masă, seritoarea a anunţat-o (pe Lucia – n.n.) că venise Vasca. Vasca era birjarul musical cel mai elegant, pe care frumoasa Lucia îl avea angajat cu luna. De câte ori Regele Carol I se ducea la Iaşi, doamna Lucia Kogălniceanu îi ceda pe Vasca şi nimeni altul nu îndrăznea să şadă pe perinele pe care şedea cea mai elegantă femeie a Iaşului. Când i-a spus că venise Vasca, cea dintâi vorbă a inteligentei femei a fost: « – Voulez vous faire un tour avec moi a Copou?» Cine ar fi refuzat o invitaţie atât de graţioasă de la o femeie aşa de frumoasă? Vasca avea un echipaj adevărat regesc: trăsură elegantă, doi cai negri ruseşti, care zburau ca fulgerul. Şoseaua la Copou era luminată cu nişte lămpi, ca şi cum ar fi fost candele de biserică şi acelea, chiar aşa pârlite cum erau, le acopereau frunzele copacilor, încât era un întuneric beznă. Pe când Vasca mergea vertiginos, în faţa noastră, pe aceeaşi latură venea o căruţă mică şi cu doi cai iarăşi foarte mici. Caii lui Vasca, în trapădul lor nebun, au trecut peste caii de la căruţă. Am auzit numai o trosnitură puternică şi văitături de Valeu tatăl meu, valeu mamă! Am voit să vedem ce era, însă în întunericul de nepătruns nu vedeam decât o amestecătură de cai şi lemnărie. Am întrebat dacă vreunul era rănit. Ei mi-au spus că nu, dar se văitau continu. Doamna Lucia mi-a luat braţul şi a spus: «Allons docteur, laissez les si debrouiller comme ils pouront»”.

Cum era Kogălniceanu ca om? Era de o dărnicie îngrijorătoare. Până la urmă Kogălniceanu a rămas iarăşi fără bani. Cum s-a întâmplat? Ne-o spune, într-un fel amuzant, chiar Severeanu: „Kogălniceanu era un om tare milos şi afară de asta şi mână spartă. Când am plecat din Iaşi mi-a spus că dăduse familiei 5000 lei, prin urmare mai rămâneau 15.000 lei. Pe drum am mers bine în vagonul-salon al direcţiei şi, când m-am deşteptat dimineaţa, Kogălniceanu era sculat şi mi-a spus: : « – Ei, vindecătorul meu (aşa mă numea el). Acum ai să găseşti calculul căci din cauza zguduiturii vagonului s-a deplasat şi am simţit cum a căzut la o parte». Şi într-adevăr, la Paris, Guyon, cum a intrat cu sonda a simţit-o. La Paris ne-am instalat într-un sanatoriu întreţinut de călugări în Rue Quidnat. Sub anestezia generală cu cloroform, profesorul Guyon a făcut operaţia prin zdrobirea pietrei. Operaţia a reuşit fără niciun accident neplăcut. Cu banii Kogălniceanu sta prost de tot, căci afară de cheltuielile casei de sănătate, l-au aflat alţii şi au început să ceară. Raluca (ţiganca de la Iaşi – n.n.) era la Paris şi avea mare nevoie de bani. Mai a dat lui Gheorghe Panu 500 franci (Panu fugise ca să nu fie închis fiind condamnat pentru că scrisese, în «Lupta» contra Regelui articolul «Omul periculos» şi la Paris era în necesitate). A mai venit şi o româncă, care învăţa canto şi i-a luat şi ea 500 franci.

Ceea ce l-a supărat pe Kogălniceanu a fost pentru că a doua zi, când trebuia să vină să-i mulţumească, i-a adus şi copilul şi Kogălniceanu era foarte contrariat că şi copilul era de faţă. Aşa încât, în puţine zile, Kogălniceanu a isprăvit banii şi a început să ceară aconturi din pensia viitoare”. De la Paris – pornind pe linia de nord – ajung la Colonia şi trag la Hotel de L’Aigle. Urmează o întâmplare hazlie, de care Kogălniceanu se amuză provocând-o şi susţinând-o. Severeanu o redă întocmai, cu un irezistibil umor: „Era vară, timp frumos, hotelul avea o grădină cu teren accidentat, bine întreţinută şi bine luminată seara. Masa am luat-o în grădină şi am rămas până târziu. Pe când eram pe canapea, au trecut pe lângă noi două doamne, una bătrână şi una mai tânără. Aceasta din urmă l-a recunoscut pe Kogălniceanu, a recunoscut-o şi el, s-au făcut prezentările. Bătrâna era soacra, o olandeză care avea obligaţia de la fiul ei să nu părăsească un minut pe noră şi să nu-i permită a vorbi altă limbă decât nemţeşte sau franţuzeşte. A doua, cea tânără, era româncă născută, una dintre fetele naturale ale lui Costache Şutzu şi văduvă, rămasă după moartea tragică a bărbatului ei, Izvoranu, de care mulţi îşi mai amintesc că era un om zurbagiu şi se mai spunea că la o moşie ce avea în judeţul Olt se purta aşa de rău cu locuitorii, încât, într-una din zile, a sărit tot satul şi l-a omorât ca pe un câine turbat. Tânăra femeie, cam aventurieră, găsise un aventurier şi mai abil, un olandez, care îi ceruse să-şi vândă moşia. El a luat banii, spunându-i că avea să facă afaceri să se îmbogăţească, iar pe dânsa o pusese sub o tutelă foarte straşnică. Tânăra a recunoscut pe Kogălniceanu că era prim-ministru, iar încet i-a spus lui s-o numească numai prinţesă. Kogălniceanu a început să-i facă numai elogii de prinţesă; că strămoşul ei a fost domnitor, că tatăl era să ajungă în curând prinţ domnitor, pentru că sau moare domnitorul, sau el va susţine din toate puterile venirea la putere a lui Costache Şutzu, tatăl tinerei prinţese şi, ca prim-ministru, avea să aducă pe ea şi pe bărbatul ei în ţară, să-i dea o slujbă importantă la Curtea domnească. Aceste vorbe ale lui Kogălniceanu au făcut ca săraca să fie încântată şi numai aşa a permis ca nora să se plimbe mai departe, şi după boscheturi, cu Kogălniceanu. Peste vreo 20 de minute, când s-au înţeles, au spus că puseseră totul la cale, aşa încât cum or ajunge în ţară, Kogălniceanu avea să forţeze pe domnitor să abdice”.

După această amuzantă întâmplare cei doi îşi continuă călătoria. Nu vor lipsi nici de această dată surprizele: „De şa Colonia – scrie Severeanu – am plecat cu vaporul pe Rin. Noaptea am fost la Passan, vama austriacă. Kogălniceanu s-a dus la vămuire. Când a deschis cufărul, vameşii au văzut decoraţiile (Kogălniceanu avea grijă a le pune totdeauna deasupra) toţi au salutat şi nici unul nu s-a atins de lucrurile din cufăr. Acolo, la vamă, se întâmplase să fie şi mitropolitul Iosef Naniescu, cu care vameşii fuseseră cam necuviincioşi. Vazându-l aşa îmbrăcat, nu ştiam cu cine aveam de-a face. Kogălniceanu le-a spus că este mitropolitul din România. Toţi vameşii au salutat şi şi-au cerut scuze. Starea bună a lui Kogălniceanu n-a ţinut mult, căci pe rămăşiţele pietrei fărâmiţate s-au format alte pietre, pentru care la 1899 a trebuit să meargă din nou la Paris. Rândul acesta, operaţia i-a fost nefastă. Kogălniceanu a murit sub operaţie”.

Dintre numeroşii prieteni pe care i-a avut marele Mihail Kogălniceanu se înţelege – după cum s-a văzut – că medicul mehedinţean Constantin Dimitrescu-Severeanu a fost unul dintre cei mai apropiaţi şi devotaţi. Cum vedem, pentru mehedinţeni Kogălniceanu a avut un profund şi statornic respect, fiind, în felul său, mândru de gestul lor de a-l trimite deputat în Parlamentul ţării. Kogălniceanu a trecut în eternitate sub privirile unui mehedinţean, unul dintre cei mai mari chirurgi ai epocii sale.

Valentin Cernea