Viaţa românilor la „părăseli” în Italia

Se ştie că in Italia există români care locuiesc în case sau instituţii abandonate. Aceste clădiri pe care românii le numesc “părăseli” sunt case decuplate de la apă, gaz, curent electric şi cu condiţii foarte precare de locuit.

Odată căzuţi în latura sărăciei pe care nu o duc precum săracii gospodari, căci săraci au existat de când lumea, unii cad în patima băuturii şi, la distanţă fiind, sunt părăsiţi de familie sau chiar ei şi-au părăsit familia, iar alţii, dacă nu au avut familie, nici nu şi-au mai putut-o întemeia.

Cine începe viaţa la “părăseală”, pe măsură ce trece timpul, din păcate, se degradează treptat. Nu mai ies din cercul vicios, fiecare de acolo devenind nişte autocompătimitori, fapt pentru care se consolează şi cu acel rău constată de fapt că le este “bine aşa rău”. Li se atrofiază ambiţia de a dori ceva mai bun, mai demn, mai de calitate. Acolo la “părăseală” există sindromul “ah, asta e!”.

Dacă aceşti bărbaţi (80% sunt bărbaţi) au norocul ca să aibă neveste răbdătoare şi luptătoare, unii chiar sunt salvaţi, dar puţini. Pentru că acolo la “părăseală” lumea decade contagios ajungând la un moment dat să nu să se mai simtă bine dacă ar începe o viaţă normală.

Viaţa normală rămâne pentru aceste persoane imposibilul pentru care nu vor să mai lupte, va fi visul fiecăruia dintre ei, dar irealizabil, vor tânji mereu pentru viaţa normală, dar simultan nu şi-o doresc.

Dacă m-aş duce acum să ofer unuia din ei un apartament la cheie, să nu mai trăiască mizer, vă spun că 100% ei ori refuză, ori se reîntorc “acolo” la “părăseală”. Şi cu oamenii străzii se întâmplă la fel. Pe stradă sau la părăseală nu sunt reguli, nu plătesc chirie şi nu au responsabilităţi, de fapt aceste persoane se părăsesc ei înşişi înainte să fie părăsiţi de ceilalţi.

Acest aspect se poate curma, înlătura şi oprit doar din faza incipientă, ca şi boala, ca şi buruiana şi ca atunci când un măr începe să se strice, iar tu îi cureţi partea înnegrită. Dacă rudele, prietenii, “aproapele” sunt pe fază, e bine să se autosesizeze şi să salveze pe cel căruia încep să-i crească rădăcini la “părăseală”. Unii îi judecă spunând “că nu au ambiţie şi că sunt niste rebuturi umane şi că nu merită atenţie…!”.

Ei nu, vă spun eu că nu e chiar aşa! Mulţi dintre ei au plecat din România din sânul familiilor de oameni gospodari, unde la rândul lor ei înşişi erau gospodarii, însă lipsa locurilor de muncă, îmbinat cu ruşinea de a nu se întorce cu “traista în băţ”, i-au determinat să-şi îndrepte paşii într-acolo, la “părăseală”, zicându-şi “doar pentru o vreme” şi… acolo au rămas. Doar 1% se ţin tari şi reuşesc să se ţină de planurile lor, dar restul intră în “hora părăsiţilor”. Eu ştiu pentru că am avut un foarte bun prieten la părăseală şi o dată la lună îl vizitam şi i-am studiat pe rând, pe toţi cei de acolo.

Am cunoscut persoane care au avut şi funcţii, am cunoscut persoane care şi-au întemeiat familii în timp ce locuiau la “părăseală”, am cunoscut familii complete care locuiau acolo şi care chiar munceau toţi, aceştia după patru ani s-au retras în România. Familiile complete erau cu soţia la “fix” şi soţul la “părăseală”, iar ea mergea joia şi duminica să-i facă curat, să-i gătească şi să-i spele soţului. Un tânăr îşi aducea nevasta şi fetiţa din România pentru trei luni pe timp de vară şi stăteau împreună. Restul, erau oameni singuri, aşa cum am zis, în urma despărţirilor de neveste sau că aşa i-a prins vremea neînsuraţi.

E dificil cu apa şi lumina la “părăseală”. Eu chemam săptămânal prietenul la noi acasă pentru ca măcar duşul de sâmbătă să-l facă regulamentar. La “părăseală” fiecare îşi procură apă cum şi de unde poate. “Părăsiţii”, pe care i-am cunoscut eu, erau stabiliţi într-o clădire unde cândva fusese “sală de fitness”. Clădirea avea 4 toalete şi o piscină mare plină cu apă de unde fiecare lua cât dorea (cu cobiliţa) pentru WC-uri şi spălat pe jos, covoare, etc. Nu intra nimeni în apa care era zăcută de 10 ani.

Prietenul meu pe care îl vizitam îşi cumpărase un generator pe motorină, a improvizat o mică instalaţie electrică cu beculeţe şi intrerupătoare, iar duminica îşi punea lumină, televizor şi încarca baterii de maşină. Noaptea pe la anumite colţuri avea beculeţe conectate la aceste baterii de maşină (vreo 5 în total) pe care le folosea şi ca să nu se împiedice când ieşea din pat. Orice consum era cu economie. Clădirea era situată într-un cartier cu vile şi unul din “părăsiţi”.

Am cunoscut şi un caz tragic. Vasile, fost poliţai pe la Galaţi, făcuse bună amiciţie cu vecinii italieni şi reuşea să procure permisul să ia apă tuturor pentru mâncare, băut şi igienă personală. Când i se aproba să ia apă, chema prietenii “din casă” şi cărau cu damigenele. Vasile mai căpăta şi câte un bănuţ care, de fiecare dată, îl împărţea cu ceilalţi. A fost pomana pe care şi-a făcut-o timp de 10 ani, pentru ca apoi, într-o iarnă geroasă, toţi au fost somaţi de autorităţi, să “părăsească părăseala”. Vasile foarte şubred cu ficatul, având multe internări la activ (ciroză), internat în ultima vreme chiar şi în regim de urgenţă, a fost găsit decedat în ungherul lui, într-o dimineaţă când venise unul din foştii “chiriaşi” ai “părăselii” să-şi mai ia ceva lucruri.

Viaţa acelor oameni începea zilnic cu trezirea la ora 5 dimineaţa. La lumina lumânărilor se spălau cu apă dintr-o cană, îşi făceau cafeaua la un aragaz de voiaj cuplat la butelie de gaz metan şi doi câte doi încuiau pe unde se aciuaseră şi plecau la “depozit”. “Depozitele” erau locurile de unde se ia la lucru. Patronii de şantiere veneau să caute mână de lucru acolo, la “depozite”.

Dacă unii aveau norocul să găsească de muncă, deja plecau şi continua pentru câte zile era luat, uneori erau luaţi doar pentru o zi. Deci, ca zilieri, se mai găsea de lucru la depozit. Dacă nu era de muncă, deja la ora 11.30 – 12.00 închideau ziua de aşteptare, deoarece după ora 11.30 nu se mai căutau muncitori. Şi persoanele “părăsite” se luau în grup şi mergeau la cantina săracilor, unde primeau o masă caldă (doar prânzul). Aceste cantine sunt ale Vaticanului şi oferă ca şi ajutor (pomană) mâncarea caldă de prânz.

De acolo băieţii fugeau rapid la o altă biserică unde se dădea hrană rece, eventual neprocesată: spaghete, ulei, orez, conserve de ton, biscuiţi, lapte cu scadenţă lungă etc, deci mergeau acolo, şi adunau pentru a avea ce mânca seara. Zilele pentru aceste persoane erau trase la indigou cu excepţia când mergeau la lucru.

Deci de murit de foame nu mureau şi aşa unii din ei, dacă tot au fost părăsiţi, de ce s-ar mai fi agitate aşa de mult? Şi încet-încet încep să nu se mai agite nici pentru vreo muncă, începând să refuze munca plătită “mai puţin” (mai bine nimic), încep să emită ei pretenţii eventualilor patroni de nu-i mai ia nimeni sau dacă încep să meargă pentru 6 zile la vreo muncă, după două zile plătite, dau bir cu fugiţii.

Cu o zi de muncă se trăieşte la “părăseală” o săptămână. Între timp fac plimbări pe la bisericile unde deja ştiu că preotul le dă câte un bănuţ, cu sau fără vreun serviciu la schimb, aşa băieţii asigurându-şi ţigările şi băutura la carton.

Ce să zic, asistenţa medicală există mereu în caz că unul din ei se îmbolnăveşte. Cunosc persoane care se tratează şi de cancer, sau alte persoane care sunt internate în spital pentru diverse probleme. Toate acestea tot prin intermediul “Caritasului”, care aparţine Vaticanului.

Elena AGAPI

Elena Agapi este colaboratoare a revistei severinene „Cafeneaua politică şi literară”. Ea locuieşte în Roma – Italia, unde interpretează rolul Chiriţei