Pictor mehedinţean, autorul unor tablouri celebre

Ipolit Strâmbu (Strâmbulescu) s-a născut la 18 mai 1871 în localitatea Mărăşeşti – Baia de Aramă, judeţul Mehedinţi. Face clasele primare în satul natal şi gimnaziu real la Turnu-Severin.

Între 1889-1895 urmează Şcoala de arte frumoase din Bucureşti, unde, printre alţii, are ca preofesor pe G. D. Mirea.

În 1891 răspunde la apelul lui Nicolae Grigorescu de a-l ajuta să-şi verniseze tablourile în expoziţia ce o deschide în acelaşi an la Atena.

Obţine diploma Şcolii de arte frumoase având ca lucrare de diplomă compoziţia mitologică „Daplinis şi Chloe”. A debutat la Expoziţia artiştilor în viaţă din 1895, când a fost medaliat pentru un studiu.

Concurează pentru un post la Gimnaziu din Craiova şi la marele premiu pentru străinătate, unde se califică întâiul şi obţine o bursă pentru Munchen, unde urmează cursurile Academiei regale de Pictură (clasa prof. Coral Mau). Se află, un timp, sub influenţa artei lui Ribero.

De la 1 octombrie 1895 până în aprilie 1896 funcţionează la Gimnaziul din Craiova, timp în care participă, a doua oară, la Expoziţia pictorilor în viaţă. În 1900 participă, cu trei lucrări, în cadrul pavilionului românesc, la Expoziţia universală de la Paris.

În aprilie 1901 revine în ţară. Ocupă, prin concurs, un post de profesor de pictură şi desen la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti. Se remarcă printreiniţiatorii şi fondatorii Societăţii „Tinerimea artistică” al cărei secretar a fost mai mulţi ani.

La cea de-a VIII-a expoziţie de pictură şi sculptură a Societăţii „Tinerimea artistică” – 15 martie – 15 aprilie 1909 – Ipolit Strâmbu prezintă, alături de Luchian, Pătraşcu, Paciurea, Pallady, Brâncuşi, Steriade şi alţii pânze cu ţărăncuţe şi ciobănaşi în atmosfera şi atitudinea idealizată a vieţii patriarhale de la ţară. La expoziţie au participat 45 de pictori şi sculptori cu 299 lucrări în cele mai diferite stiluri. A pictat şi peisaje din zona Baia Mare. A fost un pictor care a văzut idilic viaţa de la ţară. Este şi autorul mai multor manuale de desen şi al unei excelente metode de lucru.

A avut numeroase expoziţii personale. Se remarcă printre primii organizatori ai Muzeului de artă populară. Oarecum revoltat în faţa lipsei de receptivitate a criticilor, în articolul „Un pictor despre critici” (Flacăra, an II, nr. 24 din 30 martie 1913), Ipolit Strâmbu scrie, între altele: „Oricât de bine ar şti pictorul că datoria lui stă să zugrăvescă numai ceea ce îi place şi cum îi place lui, totuşi simte nevoia – din când în când – de sfătuitori. Gustul său evoluează şi el îşi dă seama că evoluţia lui este supusă unor împrejurări, de care se poate feri, dacăvrea şi ştie că-i fac rău. Mai ştie, apoi, că el trebuie cu încetul să se singularizeze, adică să-şi găsească un mod aparte de a zugrăvi, precum şi genul de pictură cel mai potrivit firei sale. Cu alte cuvinte, îşi dă seama că singur trebuie să-şi caute calea în artă. În căutarea ei pictorul se va găsi, de multe ori, la răspântii, neştiind pe ce drum să apuce; iar dacă a apucat pe unul, va avea deseori momente de îndoială, dacă e sau nu pe cel drept. În împrejurări de acestea ar trebui să vie criticul să-l lumineze, să-l îndrepte”. În dibuirea sa, pictorul va produce diferite lucrări. Publicul va pricepe unele; pe altele însă nu le va înţelege. Se poate întâmpla ca tocmai pe cele bune să nu le priceapă. Rolul criticului în acest caz e de a-l lămuri, explicându-i calităţile lucrărilor, precum şi cusururile lor. Cu acest chip publicul se va cultiva, pictorii nu vor rătăcii prea mult, iar arta va progresa mulţumită criticii”.

Aşadar, în viziunea lui Ipolit Strâmbu, criticul trebuie „să fie un profund cunoscător în arta picturală şi în acelaşi timp un spirit larg, imparţial, pentru a înţelege şi aprecia la justa lor valoare lucrări din orice gen pictural şi de diferite temperamente individuale […]. De ajuns ne-a fost să citim ori lauda desgustătoare, scrise de prietenii pictorilor (uneori chiar de însăşi pictorii) sau ocări triviale scrise de neprietenii artiştilor, care şi ei sunt uneori pictori. Simţim nevoia, de-acum, să ne spuie cineva şi adevărul”.

Refelecţii demne de reţinu şi care exprimă amărăciunea pictorului pentru indiferenţa care l-a înconjurat încă din timpul vieţii şi care se va menţine din păcate şi după trecerea în eternitate.

În epoca şi generaţia sa el are însă un loc nu de primă mărime, dar cine nu poate fi trecut cu vederea.

Ipolit Strâmbu a încetat din viaţă la 31 octombrie 1934, în Bucureşti.

Valentin Cernea