Mihai Buracu: „La Ţurcanu bestialitatea atingea perfecţiunea, desăvârşirea, materializarea celor mai macabre gânduri şi sinistre metode”

Mihai_BuracuCartea “Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP”, scrisă de regretatul profesor severinean, Mihai Buracu, face parte din aceeaşi tematică a scrierilor sale şi se circumscrie aceluiaşi domeniu – “infernul concentraţionar românesc”.

Din clipa în care nu a mai fost senator de Mehedinţi, profesorul Buracu şi-a dedicat tot timpul activităţii scriitoriceşti, publicând carţi de versuri, precum “Din psalmii tinereţii”, “Pasărea cu o aripă de lemn”, sau memorialistice precum “Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP” (palindromul cuvântului PITEŞTI).

Când dădea autografe pe prima din cărţile sale, Mihai Buracu obişnuia să scrie că poeziile sunt “psalmi zămisliţi în tenebrele infernului concentaţionar comunist, străbătut în anii unei tinereţi fără tinereţe (1949-1954)”.

Era o formă de modestie, pentru că dacă primele două cărţi aparţin genului liric, unde sensibilitatea şi talentul poetic îşi pun pecetea, în ultima carte autorul nu face altceva decât să confirme, să demonstreze, starea sufletească care a precedat momentul de inspiraţie.

Carte de memorialistică “Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP” face parte din acea categorie de cărţi puţine despre ceea ce s-a numit în istorie “Închisoarea de reeducare de la Piteşti”. Începută poate cu lucrarea lui Dumitru Bacu – “La Buchenwald se murea mai uşor”, cărţile care aparţin acestui gen de literatură sunt o mărturie vie a ceea ce s-a petrecut la Piteşti, în Camera 4 Spital, locul infernului, unde studenţii erau aduşi pentru a participa la procesul de “brain-washing” (spălarea creerelor). “ITŞET-IP este locul celui mai cumplit experiment satanic. Sinele stă faţă în faţă cu sinele, cu urlet pe urlet călcând”, scrie Mihai Buracu, iar în altă parte “perfectă a fost organizarea torturii şi aşijderea aplicare ei până la cele mai mici detalii, cu preocuparea furibundă de a găsi noi şi noi forme de distrugere a rezistenţei celui nereeducat, de nimicire a ultimelor reziduuri de umanitate ce i-au mai rămas. Suferinţa îndurată este imensă, pustiitoare, fără zecimale şi fără milă”.

Sub teroarea inumană a lui Eugen Ţurcanu

Descendent al unei familii care luptase pentru înfăptuirea României Mari, tatăl sau, preotul Coriolan Buracu, fost luptător pentru drepturile românilor din Banat şi unirea cu România, apoi deputat naţional-ţărănist şi primul director al Palatului Cultural din Turnu Severin, arestat şi condamnat de comunişti pentru “uneltire împotriva statului”, profesorul Mihai Buracu îşi aminteşte că aceste convingeri anticomuniste veneau dintr-o anume educaţie primită chiar la Făgăraş, locul unde a fost cea mai puternică rezistenţă armată anticomunistă: “Veneam de la Făgăraş, unde exista un cult al trecutului românesc şi unde, alături de colegii de liceu şi de clasă am trăit toate schimbările dramatice ale acelor ani. Dovada implicării noastre în tragedia postbelică o constituie faptul că dintre foştii colegi de la Făgăraş o parte au luat calea munţilor şi unii au murit cu arma în mână, ca martiri ai acestui neam”.

Întâlnirea cu Eugen Ţurcanu, torţionarul-şef de la Piteşti, a constituit o experienţă unică, una a durerii şi cruzimii, a inumanului şi a bestialităţii. Ceea ce s-a petrecut la Piteşti, în Camera 4 Spital, a fost nu numai un experiment singular, dar şi cea mai sinistră formă de tortură din câte au existat vreodată.

Profesorul Mihai Buracu explică în cartea de faţă mecanismul desfăşurării acestei forme de tortură, descriind amănunţit toate metodele şi procedeele folosite de Securitate pentru demascare. Paradoxal, carte este scrisă într-un stil plăcut, uşor liric, însă ea evidenţiază tenebrele mecanismului implementat de Ţurcanu, a cruzimii acestuia: “L-am cunoscut pe Ţurcanu în postura de şef al reeducării într-un moment când nimeni nu mai avea curajul să-i conteste autoritatea absolută. În această situaţie, Ţurcanu îşi purta zeghea vărgată ca un frac al torturii şi nu ca pe o rasă a unei penitenţe de neînţeles, cum ne-am purtat-o noi, cei mulţi, aduşi acum la scaunul judecăţii lui lipsite de omenie şi de spirit de dreptate. Executându-l pe Ţurcanu, securitatea şi-a lichidat pe cel mai bun specialist şi poate tocmai de aceea s-au lipsit de el, fiindcă dovedea inferioritatea şi de multe ori incompetenţa celor mari şi cu stele multe pe umăr. Ucideau şi torturau şi ei fără nici o milă, dar la Ţurcanu bestialitatea atingea perfecţiunea, desăvârşirea, materializarea celor mai macabre gânduri şi sinistre metode zămislite în subteranele infernului. Ca nimeni altul el a pus la punct un sistem de comunicare de la rău la mai rău, unic în felul său. Uneori Ţurcanu mă privea cu blândeţe, o blândeţe care încrâncena toţi porii pielii de pe mine. Ai pielii lovite sau nelovite încă”.

Tăbliţele de săpun – istoria încrustată a ororii

Tăbliţele de săpun de la Piteşti sunt un caz unicat în istoria naţională, o adevărată bibliotecă a ororii în zorii instaurării comunismului în România.

Tablitele_de_sapun_de_la_itsep_ipCe erau aceste tăbliţe? Erau bucăţi tăiate din calupuri de săpun cu scopul de a se consemna tot ceea ce trebuia demascat, utilizate apoi drept ciorne pentru declaraţiile date organelor de securitate. “Nu s-a scris până acum nimic despre tăbliţele de săpun de la Piteşti, unice în felul lor, conţinând delaţiuni smulse dintr-un spaţiu al ororii organizat de cele mai diabolice minţi. Am intrat în această teribilă bibliotecă a crimei şi morţii în luna mai ’51, după ce trecusem prin primele trei faze ale aşa-zisei reeducări din Camera 4 Spital. Gardianul de serviciu m-a introdus într-o cameră-magazie, ca să iau săpunul necesar curăţării în secţie. Atunci am avut în mână zeci de asemenea tăbliţe de săpun pe care erau aşternute inscripţii, produs al unei inimaginabile suferinţe. Erau marcate fapte şi oameni ce urmau să devină victime, multe dintre ele fiinţe apropiate celor trecuţi prin infernul acelor schingiuiri. Descoperirea bibliotecii din tăbliţe de săpun a fost un şoc imposibil de uitat vreodată”, mărturiseşte Mihai Buracu. El mai adaugă în carte că şi-a găsit propriul nume pe o astfel de tăbliţă, într-o delaţiune, cu specificarea “Buracu nu este receptiv la lecţiile de marxism şi nu este atras de lecţiile de filozofie idealistă ale lui Oprişan”.

În opinia sa, acest lucru urmărea faza de reeducare, cea mai cumplită, a celor care nu făcuseră dovada că s-au despărţit în totalitate de “trecutul odios”: “singurul mijloc de a produce această ruptură definitivă era suplimentul de tortură, capabil să te facă să devii la rându-ţi bătăuş feroce, fiară căzută sub pragul ultim al condiţiei umane, deci reeducat o dată şi pentru totdeauna”.

Mihai Buracu se întreabă, însă, cum va putea fi refăcută acestă “bibliotecă a ororii, minciunii şi delaţiunii” care a dispărut în timp. În acest sens, fostul deţinut de la Piteşti are şi răspunsul: “ele se regăsesc în declaraţiile aşternute pe hârtie, purtând sigla Penitenciarului Piteşti, însă reconstituirea unei asemenea biblioteci ar mai putea fi făcută, fie şi în parte doar, prin mărturiile supravieţuitorilor, autori ai unor tăbliţe, dar cu precădere prin strângerea declaraţiilor aflate încă în arhiva monstruoasei instituţii”.

Aceasta a fost realitatea de la Piteşti pe care profesorul Buracu a zugrăvit-o în cuvintele suferinţei şi ale durerii: “Rugineşte cuiul din mâna dreaptă, care ţine stilul şi cel din mâna stângă, care ţine tăbliţa. Durerea rănilor din palmă este mai reală decât însăşi moartea. Peste puţin timp va începe cea de-a treia prăbuşire a lumii în care m-am născut, dar am şi murit ca om. Vor veni anchetatorii şi mă vor întreba câte demascări am făcut şi de câşi bandiţi rămaşi în libertate mi-am adus aminte”.

Mihai Buracu a întors o pagină de istorie, cea mai crudă şi cea mai oribilă din existenţa comunismului românesc, pentru că fenomenul Piteşti este un capitol al istoriei naţionale care nu poate să rămână neobservat.

Regimul totalitar românesc a încercat aici un experiment unic, greu de imaginat şi de suportat, în care condiţia umană, umanitatea însăşi, nu mai reprezenta absolut nimic.

El şi-a scris amintirile din acel infern şi ni le-a împărtăşit, lăsându-ne pe noi nu numai să reflectăm asupra lor, dar şi să conştientizăm această dimensiune a suferinţei şi ororii.

Mircea Popescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *