“dorul umbla cu picioarele goale si fluiera” – recenzie la „melancolie de sticla” de Marin Badea

Alb de urs, imens, cu paşii grei, scrâşniţi, şi-o linişte sobră care ţine lucrurile nemişcate, care se măsoară în muţenie. Privesc şi nu pot să cred cum deodată cenuşiul, viaţa adică, devine o placă de marmură sub care odihneşte oraşul. Singurele semne existenţiale sunt fumurile ieşite dinlăuntru şi înnodate în ceruri. Ele umbre, ele păsări, ele spiriduşi. Mă cuprinde o melancolie (de) sticlă cu sclipiri ascuţite şi firişoare de gheaţă precum traseele infime de pe o placă video. Atunci, filme de gânduri se derulează, nişte poezii jucate în lumina zăpezii. abia perceptibil, aici rulează toate poveştile celorlalţi, dintr-un alt asfinţit. Fulgi mari, fulgi jucăuşi, într-o lume de sticlă, desenează ceea ce vrem să vedem, ceea ce vrem să simţim.

Dacă ţi-ai propus să cobori într-un iglu de melancolie şi să aprinzi toate focurile interioare ori să te aduni cu singurătatea proiectând propriul sine pe un perete rece, nu ai decât să parcurgi, secvenţă cu secvenţă, melancolie de sticlă. O carte. Un format tehnic mai puţin folosit. O transparenţă uluitoare a versului, pe un fundal intim pregătit să pună în valoare melancolia, dorul, disperarea, singurătatea şi toate celelalte neajunsuri sentimentale.

Melancolie de sticlă conţine fix 50 de modalităţi de a fi, de a se împăca/ resemna cu postura de îndrăgostit între coordonatele singurătăţii şi de a găsi soluţii optime: Dumnezeu cu logica lui, tubul prin care se scurge fericirea, îngroparea amintirilor, naşterea unui ou, porumbelul voiajor, o altă dimineaţă, anafranil, apa vie, apa moartă, plopii stingheri, soarele oval, sfânta vineri, numărătoarea zilelor etc.  Se poate vindeca poetul de melancolie? Nu cumva induce şi cititorului o doză suficientă pentru a rezona?

Aflăm despre autorul melancoliei de sticlă, Marin Badea, cum că este fericit şi mut, aburos şi plin de afect. / (un alt asfinţit).

În acest iglu de melancolie, poetul aşază dinaintea lui şi faţă în faţă pe Dumnezeu şi pe femeie. Păcatul iubirii îl atribuie femeii, părăsitoarea. Dumnezeu nu e capabil să facă acest lucru. Însă, este convins că dumnezeu are logica lui,/ pentru fiecare suferinţă a inventat o femeie / (mult mai repede). Aşadar, femeia, acest foc, acest ideal al iubirii, este o invenţie bine ticluită. Trebuia să existe o cauză pentru suferinţă! Una care are circumstanţe atenuante, mai ales: lumea pe care o caut/ e la tine ascunsă între gene,… (apele din cer)

În unele poeme transpare sentimentul de umilire, de înjosire, de confundare a sinelui cu ceea ce poate fi mai vrednic de uitat, de ignorat. Un iad interior din care nu poţi fi salvat decât prin iubire. Prin revenirea persoanei iubite. Este un soi de autopersecuţie, aceea de a nu înceta să speri că inima cealaltă pentru care inima proprie îşi menţine viaţa va învăţa să bată pe aceleaşi artere: încă sunt inimi care au învăţat să nu bată niciodată altfel/ decât împărţind aceleaşi artere / (iadul din fiecare)

Poetul este sistematic dur cu sine. Îşi propune totuşi să devină fericit şi în această fericire să convieţuiască alături de păcatele sale şi de ghearele iubirii. Disperarea intră ritmic pe tuburi de perfuzii, obsesia că el este încă viu într-o lume a iubirii moartă creşte precum liniştea care face crăpături în pereţi: liniştea care se aude/ are crăpături în pereţi,/ prin ele, fantele de lumină îţi taie riduri pe faţă, / ţi le excită,/ nicicând nu s-a văzut pe chipul tău o asemenea frenezie a disperării,/ te uiţi cum aerul coboară direct din perfuzii,/ gâlgâie, te sufocă, îţi fisurează plămânii/ cât să poţi scuipa cu tot atâta lehamite/ peste cei care nu au aflat că încă eşti viu. (atât de perfect)

Poetul are un hobby, şi anume, îi place să rostească răspicat anumite cuvinte/ expresii apăsătoare, care accentuează ceva lăuntric, divulgă o stare; nişte dezvăluiri speciale: d-i-v-u-l-g-a-t: mai crede în miracole şi că în lumea asta mai e ceva/ care merită să fie d-i-v-u-l-g-a-t (iadul din fiecare), s-u-f-o-c-ă: nu se poate bea din sângele tău,/ din apa ta vie, din apa ta moartă,/ din toată frica asta/ care te/ s-u-f-o-c-ă (anafranil), în-flo-rit: e locul în care aerul se comprimă,/ ţipă ca un marfar scăpat de pe şine,/ abia mai încape între noi,/…/ în tăcerile noastre atât de docile/ şi care, iată, au în-flo-rit (cherica), ur-lă: eşti fericit când doar frica te mai salvează,/ numai astfel poţi urla cât mai adânc, ur-lă! sau ne-sfâr-şit: n-ai aer, n-ai aer/ şi nu mai e nimic de respirat, nici un fel de chip/ şi nici un alt etcaetera ne-sfâr-şit (doar frica te mai salvează), r-â-n-j-e-ş-t-e: … numeri ceţurile din cameră,/ le socoteşti după forma aripilor,/ una vine din interiorul tău, e un animal diform,/ are gheare,/ r-â-n-j-e-ş-t-e (flamenco), nu-se-mai-în-fi-ri-pă: te iubeşte tăcerea mea direct cu pleoapele/ deşi, aici, doamne, nimic nu-se-mai-în-fi-ri-pă (la fel de lucid), î-n-s-f-â-r-ş-i-t: ochiul soarelui, rotund,/ prinde coajă, se vindecă/ î-n-s-f-â-r-ş-i-t (eros), fe-ri-cit: eşti fe-ri-cit, în fiecare zi ai un alt rânjet/ care îţi maschează atât de bine depresiile,… (o altă poveste) etc.

Există momente de încărcare a bateriilor proprii, de escaladare a unui optimism impus din interior: în curând venele tale vor fi electrificate (anafranil); avem venele atât de electrificate,/ de întinse,… (linia maginot).

Sunt câţiva termeni de referinţă pe care autorul îi foloseşte la greu pentru a-şi dezvălui starea de spirit: iederă, sânge, moarte, oase, tălpi, aripi, linişte, lipsă, ziduri, iubire, femeie, singurătate, aer, insomnii, furunculi, depresii, dumnezeu, gol, frică, nervi, memorie, strasse, electricitate, john doe, o-ho, (de) ascuns, (ne)fericire apă vie, apă moartă, cu genunchii la gură. Şi expresia la dracu se pare că îl uşurează de greutatea singurătăţii! Termenul inventat, şi el este des întâlnit, tot pentru a exprima o stare de dezamăgire, frustrare, nepăsare, o distanţă care nu se umple niciodată cu nimic: nimeni nu a inventat un aparat care să-ţi măsoare lehamitea,/ la sfârşitul fiecărei zile care trece atât de nepăsătoare pe lângă tine... (isrs). Niciodată, niciunde, nimeni, nimic, de asemenea, sunt pregnant valorificare în contextul existenţei fără sens în afara iubirii. A rânji este şi el util(izat), verb al frustrării, al mimării unui (dis)confort personal.

Melancolicul este în căutarea acelui echilibru pentru care iniţiază un fel de numărătoare a tot ceea ce desparte, a tot ceea ce înseamnă obstacol, a tot ceea ce înseamnă “de trecut” de sine, prin sine, până la sine şi la iubirea năzuită; face aproape un bilanţ al (ne)realizărilor în iubire: număr zilele: până la tine e un deal, e o apă, apoi un munte, alt munte,/ e sfânta vineri care îţi oferă un cal nărăvaş în schimbul unei pedepse, sunt insomniile petrecute cu ochii în tavan,/ (echilibru)

Referă şi revine constant la imaginea eminesciană: plopii erau tot stingheri şi impari (deşi aş fi vrut); plopi impari şi stingheri (orice altă paiaţă); … câte femei, oho, te-au iubit, câţi plopi impari,… (dark edelweiss); … numără plopii/ totdeauna impari... (născuţi fără pleoape); întâi numeri plopii şi nu te miri că sunt întotdeauna impari (infante), dând astfel un caracter şi mai pregnant ideii de singurătate. Singurătatea e un fluture care acum a învăţat să zboare. Singurătatea mea te iubeşte în singurătatea ei,/ te iubeşte ştirb, te iubeşte de parcă îi e sete tot timpul (butterfly) Singurătatea aceasta invocată frecvent şi în diverse ipostaze este un laitmotiv al melancoliei de sticlă!

El pune pe seama femeii neîmplinirea în iubire: sub fiecare rid se ascunde o femeie/ care te-a urât,/ sub fiecare zâmbet abia mijit se ascunde o femeie care a vrut să te aşeze în/ suflet  (nici măcar solitudinea)

Poezia lui Marin Badea este poezia iubirii aşteptate mereu la capătul celălalt (,) al singurătăţii. Este de factură lucidă, chiar dacă interior sunt ruperi de ziduri, de parcă ce se construieşte ziua, se dărâmă noaptea, şi lucrarea în iubire trebuie reluată de fiecare dată cu alt elan creator, cu şi mai mare dorinţă de desăvârşire. În formă lungă şi densă, ea te ţine suspendat între real şi imaginar, între o formă sau alta de disperare şi nădăjduirea regăsirii, reîmplinirii sentimentului pierdut, furat, omorât…

Iubirea este văzută mereu în lipsă şi din cauza aceasta, sentimentul trăit este cel al unui eşuat într-o altă dimensiune decât cea firească. Şi-atunci, totul pare fără aer, o tăcere cu gratii şi solzi, o pendulare necontrolată în timp, un fenomen de confuzie, un destin de apă şi sare. Este acel eros care a gustat din sângele tău,/ după care s-a sinucis (eros).

Lipsa acesteia creează stări depresive, dependenţa de acel comprimat care să atenueze anxietatea, panica, fobia: …nu-ţi pasă decât de efectul xanaxului/ exact când pereţii devin o cămaşă de forţă, el e dumnezeul tă,/ cel care te poate trece ziua de mâine,/. întunericul e cel care te hrăneşte,/ un înger uriaş/ unde curg melancoliile (sub stratul dintre logică şi înfrigurare). De aici şi concluzia că nu îngerii aduc vindecarea!

Uneori, poetul maschează rănile iubirii, resemnându-se unor activităţi comune, pe care le numeşte în treacăt: … încă mă caut printre/ ceştile de cafea, printre pachetele mele cu ţigări de foi,/ premium no 7 sumatra, (iadul din fiecare) sau: îţi tot repeţi, oho,/ cine iubeşte şi lasă,/ dumnezeu să-i dea pedeapsă,/ în aria ta perfect protejată, (nici măcar solitudinea) sau: tragi cu sete din king edward, cigarillos,/ până când începe să te usture pe dedesubt, ori:… în seara asta vom dansa flamenco,/ ne cântă jaroslav rendl,... (flamenco) sau: asta ai aşteptat agăţat de pereţi, ca un poster cu jean harlow,/ acest gol săpat de jur-împrejur,… (o altă poveste).

Tot despre sine, poetul melancoliei de sticlă, afirmă: sunt bine şi cred că trăiesc…, fumeg din degete…, egoismul meu atât de lucid/ e doar o măsură a tuturor celorlalte fapte şi lucruri,… (o altă poveste). Îşi face mea culpa în toată această poveste, se ţine de reproşuri:  tu eşti vinovat,/ eşti cel care porţi povara acestei tristeţi,/… iubito, azi sunt străveziu,/ lacrima ta e atât de sărată,/ aici te cuprind braţele mele,/ sărutările tale miros a sânge,/ îmi spun: îmi este sortită dragostea ta,/… îmi e dor de tine de parcă/ ai murit înainte de a te cunoaşte (dark edelweiss).

Se autopedepseşte din joacă, neştiind cum să cucerească, să învingă şi totodată să-şi învingă timiditatea, lucuri frumos redate în poezia thriller, care, după titlu, ar putea părea că e referă la o adevărată crimă. Îndrăgostitul metamorfozează într-un animal care îşi face vizuina chiar sub balconul iubitei, direct sub muşcate. Este interesant cum se vede acesta în postura de (supra)veghetor:  o să încărunţesc acolo/, mă va cuprinde iarna, mă vor cuprinde spaimele tale,/ tot rictusul, văpaia ochilor tăi, insomnia,/… voi îmbătrâni acolo fără ca tu să ai habar,/ voi muri acolo, tot aşteptând să pătrunzi/ în spaţiul ăsta îngust sub care răsuflu,/ sub care zac, asud, mă identific,/… e un adevărat thriller sub ferestrele tale,/ mă ascund atât de sfios că abia am curajul să-ţi spun/ noapte bună (thriller). Poezia are o tentă uşor amuzantă dar care îşi atinge scopul cu atât mai mult cu cât aerul ştrengar evidenţiază chinul interior, starea de nervozitate în căutarea unei soluţii de apropiere de fiinţa dragă, de a-şi face cunoscute răbdarea, perseverenţa, în ciuda faptului că urăşte monotonia; îi vine să urle datorită condiţiei în care se află.

Se regăseşte şi în postura de melc. Intimitatea este o linişte exactă, calculată, seamănă cu dumnezeu/ până să inventeze păcatele, rugile, pocăinţa (intimitatea ta perfectă de melc).

El caută. Caută permanent femeia. Femeia care-ţi va mătura prin oase, femeia care mă doare, femeia de aer (o poţi respira), femeia pe care ai iubit-o, femeia pe care vrei s-o iubeşti şi încă nu s-a născut, femeia care a îmbătrânit de sigurătate, femeia hoaţă de suflete. Să nu uităm de femeia inventată de Dumnezeu pentru fiecare suferinţă! Şi-i face declaraţii fără menajamente: eşti partea mea de iad care poate fi suportată la ne-sfâr-şit (spooning); te iubesc cu genunchii la gură, / te iubesc din rotule şi iată-mă cum cânt din ele, (te-tara-ta-ta).

Poate că soluţia este un bypass, ca de la ură la întuneric, ori ventolinul este cel care te ajută să respiri, respiră, bă! (bypass) Dar, tot el, dezamăgit, timorat de gândul unei aşteptări – cam cât aşteaptă condamnaţii la moarte, îşi răspunde: inima acestei femei… nu e altceva decât o fereastră spre niciunde (bypass).

Se observă modul direct, curajos în care poetul îşi joacă rolul de îndrăgostit. Veşnicul îndrăgostit de femeia care nu se află nicăieri. Şi asta îl aduce şi îl menţine într-o stare de calamitate: ne loveşte un meteorit,/ vor dispărea toţi dinozaurii pe care-i ţinem închişi în dulap,/ de mâine, sunt sigur, se va topi calota glaciară,/ toate apele vor creşte până la cer (bypass).

Putem sesiza uşor cum singurătatea se transformă fie într-un lup bolnav de depresie (între laşitate şi ipocrizie), fie într-un fluture care acum a învăţat să zboare (butterfly).

Poeziile din acest volum sunt ale unui insomniac, cel care este frământat permanent de lipsa iubirii, un îndrăgostit căruia dragostea îi face răni interioare, se zbate ca un animal între pereţi prea strâmţi, sângerează, urlă, sfâşie cu propriile gheare. De aceea este permanent obosit, scârbit, sufocat, pe punctul de a se sinucide interior. Un îndrăgostit care vorbeşte cu Dumnezeu, Îl vede ca pe sine: te sufoci şi dumnezeu, insomniacul,/ se priveşte în oglindă şi râde (anafranil). Un îndrăgostit care nu consumă dragoste, ci medicamente pentru redresarea stării de nervozitate, apatie ori de halucinare. În afara acestor stări euforice forţate prin doze mici şi constante nu există decât stări depresive, însingurare, timiditate, durere, sentimentul de autoumilire, teama, frigul interior, invocarea morţii… Sinele pătimaş este un spaţiu în care persistă dezordinea, imperfecţiunile, un spaţiu nimerit doar pentru un exilat din dragoste. El este un simplu om. Un om care decide să încărunţească,/ un om care decide că se poate împăca,/ un om care vrea să înveţe să moară (le vent, le cri) Dar la fel de bine un animal, o tornadă, un pungaş, un melc… şi, de fapt, singurul vinovat pentru toate astea.

Poetul foloseşte obsedant cuvântul iederă, cred că se gândeşte la faptul că ea are mereu un perete de susţinere, că ea se poate întinde cât pofteşte. Dar dragostea?!

Mă gândesc la tine în multe feluri, foarte des – întâlnim această repetiţie în nici măcar solitudinea şi în eros, ca pe un (alt) laitmotiv.

Se transformă în căutătorul de dragoste precum căutătorii de aur!

Este poetul comparaţiilor, ideatic vorbind. Şi se foloseşte de ele pentru a crea scenarii, ipostaze, imagini care se brodează pe un fundal psihic şi filozofic. Din acest motiv, poezia lui Marin Badea are un dinamism interior. Este o dinamică a stărilor, ceva în sensul unor replici, unor unde care se propagă din interior către exterior. Suficient să arunci o piatră în apă şi cercurile concentrice îşi fac armonios apariţia, cam aşa se întâmplă cu sentimentul iubirii descris de poet în acest volum.

Într-adevăr, melancolia, Melancolie de sticlă, te face să pendulezi între unul şi acelaşi sentiment profund: cel al dragostei. O dragoste neîmplinită, copleşitor de chinuitoare fiindcă nu poate ieşi din chingile interioare, fiindcă nu are cui să i se ofere, nu are cu cine să facă parteneriat. O dragoste care sperie.

Singurătatea ta e numai lipsa de aerul acelei femei! Singurătatea e tot ceea ce te mai ţine în viaţă!

Ottilia ARDELEANU