De ce trăgea Păstorel Teodoreanu focuri de revolver la Severin

Aflându-se la Liceul Internat din Iaşi, Demostene Botez are fericitul prilej de a intra în relaţii de prietenie cu Ionel Teodoreanu, care era cu trei clase în urma sa. Prin Ionel cunoaşte apoi pe fraţii săi, Alexandru, alias Păstorel şi pe Laurenţiu, alias Puiuţ. Legăturile afective între cei patru îi permit lui Demostene Botez să pătrundă în familia Teodorenilor. Un timp chiar dă lecţii la latină lui Laurenţiu. În această familie de intelectuali Demostene Botez a fost acceptat cu generozitate şi simpatie.

În „Memoriile” sale Demostene Botez va evoca pe larg acest mediu elevat, cuceritor, tolerant, care le-a stimulat inteligenţa şi imaginaţia: „Părinţii Teodorenilor aveau cultură elevată. Tatăl, Oswald, era un avocat, un mare penalist, cu multă experienţă şi un dar de vorbire puţin obişnuit. Locuia binenţeles la Iaşi, unde şi era înscis în barou, dar avea o clientelă extraordinară în toată ţara şi era un avocat „pe ţară”. Oriunde. Era cunoscut în trenuri, pe toate traseele, la cele mai bune hoteluri din capitalele de judeţ. Sprinten şi la trup, ca şi la minte, azi era aici şi mâine în celălalt capăt de ţară. Descindea în plină Curte cu Juri sau în şedinţa Curţii de Apel direct din trăsura care-l aducea de la gară, cu geanta lui umplută ca un geamantan.

Cu vaste cunoştinţe de drept penal, cu o mare experienţă, bun şi spontan cunoscător de oameni, conştincios şi foarte inteligent el era întotdeauna angajat în cele mai celebre procese ale timpului. Mă gândesc acum ce extraordinară cronică a vremii şi moravurilor ar fi putut el să scrie cu materialul pe care-l deţinea”. Mama, Sofia Teodoreanu, „o doamnă foarte distinsă şi înţeleaptă”, era fiica celebrului Gavril Musicescu, binecunoscut în istoria muzicografiei româneşti. Sora sa, Florica Muzicescu, a fost profesoara de pian a lui Lipatti. Izbucnirea primului război mondial a marcat şi destinul celor trei fraţi Teodoreanu.

Mare admirator al culturii franceze, Laurenţiu a plecat să lupte în Franţa. În timpul unei execuţii de aterizare este lovit de un alt avion şi încetează din viaţă. Ionel şi Alexandru aveau să facă o strălucită carieră literară în perioada interbelică.

Evocând personalitatea lui Alexandru O. Teodoreanu, memorialistul este în măsură să ne spună un adevăr unanim recunoscut: „Opera lui orală însă, preţioasă şi vastă ca şi cea scrisă, a circulat şi circulă în toată ţara şi chiar în lume, sub numele unic, scurt, fără implicaţii de familie: Păstorel”. Cei doi fraţi, în aceeaşi măsură de talentaţi, aveau temperamente total diferite. Cunoscându-i îndeaproape, legat de cei doi printr-o prietenie de o viaţă, Demostene Botez pune în evidenţă tocmai ceea ce îi deosebea. Şi zice el: „Frate bun cu Ionel Teodoreanu, dar cu nicio urmă de asemănare, nici la chip, nici la concepţia de viaţă, nici la temperament, nici la operă. E greu de conceput doi scriitori mai diferiţi unul de altul decât aceşti fraţi. Unul, Ionel, cultivând stilul înflorat, chiar încărcat cu flori, cu adevărat ca un zarzăr la început de april, celălalt, Păstorel, un stil clasic, echilibrat, îngrijit, dar fără fast; unul de-o candoare romantică de basme gen «Le grand meaulnes», celălalt realist, cinic, zvelt şi spiritual, aducând aminte de Anatole France, alături de Jules Renard ori Comtelaine. Cu toate că au scris în aceeaşi epocă, cunoscuţi în acelaşi mediu, Dumnezeu să mai înţeleagă ce anume determină asemenea deosebiri de concepţii şi ale stilului, de temperament şi de stil de viaţă”.

Păstorel Teodoreanu se distingea şi prin alte calităţi, pe care memorialistul le surprinde cu un rar simţ de observaţie. Şi continuă astfel: „Avea un foarte irascibil simţ al onoarei, al demnităţii, un fel de cavalerism gascon stilizat, de Edmond Rosald, de legenda Cyrano şi îl parodia ostentativ, cu toate riscurile şi în toate împrejurările, chiar în război, unde puţini rămân consemnaţi în această privinţă. Caracterul, temperamentul acesta au fost native […]. Viaţa aşa cum este o considera ca un dar, de care trebuie să te bucuri din plin, fără a te gândi prea mult la finalitatea ei, fără a-ţi face prea mult sânge rău de ceea ce pare trist, neplăcut sau chiar tragic. Nu era cinism în această concepţie. El a primit darul vieţii aşa cum este, fără obiecţii şi rezerve, doar cu gândul de a se opri asupra ceea ce are bun şi delectabil. Nu-l impresiona, nu-l înspăimânta nimic din ceea ce viaţa poate însemna ca tragedie. Vom vedea aici că şi moartea a primit-o, până în ultimul moment, când mintea s-a pierdut înainte de a se pierde sufletul, cu glume. A bravat-o cum a bravat şi viaţa. Nu din irascibilitate, ci din demnitate, dintr-o înţeleaptă înţelegere a ei”.

Cei care i-au citit în grabă opera au formulat judecăţi injuste, fără a observa că Păstorel este un scriitor de mare fineţe. Demostene Botez ne-o spune cu toată convingerea, el însuşi fiind un poet de marcă al timpului: „Omul acesta, atât de jucăuş şi de indiferent cu viaţa şi valorile ei sacrosante şi tabu, a descoperit ceva care merită în ochii lui toată seriozitatea, toată dăruirea lui, preţul muncii lui de un altfel comod şi nedisciplinat. Acel ceva a fost Arta.

Ca toţi clasicii lui preferaţi din antichitate sau contemporani, el a avut o extraordinară şi riguroasă conştinciozitate artistică. În proză, în poezie aceeaşi exigenţă, aceeaşi grijă de perfecţiune. Orice scădere i se părea o ofensă. Înrudirea lui spirituală, de concepţie artistică şi frumos cu clasicii latini – marii lui tovarăşi de singurătate – face, poate, de aceea, ca explicaţia subtilităţii artei sale să scape multora care îl citesc cu ideea preconcepută a unei uşurătăţi. Aşadar, trebuie un anume nivel estetic, o educaţie estetică, o deprindere cu cultura şi esenţele ei cele mai fine pentru a gusta subtilităţile din „Hronicul măscăriciului vălătuc”, „Tămâie şi otravă”, „Trei fabule”, „Mici satisfacţii” şi multe versuri din „Caiet”.

După ce ia parte la primul război mondial ca ofiţer de artilerie, Alexandru Teodoreanu caută să se integreze în mecanismul orânduirii societăţii.

În toamna anului 1920 întră în magistratură, la Tribunalul din Turnu-Severin. Va rămâne aici până în primăvara lui 1921. Demostene Botez ne oferă date interesante despre activitatea lui Păstorel din perioada petrecută în oraşul de pe Dunăre.

Ce a făcut şi prin ce s-a remarcat Păstorel în Turnu-Severin? Să redăm relatarea obiectivă a memorialistului, care, în mod sigur, a cunoscut-o chiar de la cel care a fost eroul întâmplărilor care urmează: „Era, fireşte, tânăr necunoscut ca scriitor şi nici ca om într-un oraş străin, aşa că preşedintele Tribunalului, ca şi colegii lui, nu au ştiut cu cine au de-a face. S-au lămurit însă curând. Odată ce din viaţa însăşi trebuie să iei partea ei amuzantă pentru a nu ţi-o strica sau amărî zadarnic, nici treaba aceasta de judecător nu trebuie făcută încruntat. După un timp, preşedintele Tribunalului, vroind să-şi dea seama ce este în acest supleant, i-a spus într-o zi «Azi intrăm şedinţă amândoi». Vroia oarecum să-l îndrume, să-l formeze. Era o şedinţă penală. Vine la rând un proces de adulter. Avocatul soţului înşelat – căci asta pare să se întâmple mai ales sau numai se află mai uşor, fiindcă e mai plăcut – face o pledoarie fulminantă, arătând flagelul unor asemenea moravuri care sapă temelia familiei şi ale societăţii, cerând o pedeapsă severă, pentru a fi un exemplu tuturor celor ce-ar mai fi tentaţi să săvârşească o asemenea nelegiuire. Mă rog, a cutremurat catapeteasma societăţii.

Se pare că avocatul avea un mare dar al vorbirii şi pledoaria lui impresionase alarmant. Temându-se ca nu cumva tânărul său supleant să nu se fi lăsat impresionat şi să-şi facă o părere prea gravă despre faptul în sine, considerat îndeobşte de instanţele judecătoreşti ca fără importanţă şi astfel să aibă la sfârşit dificultăţi de a-i obţine o opinie înţelegătoare la fixarea pedepsei, preşedintele se pleacă către Păstorel şi-i şopteşte la ureche:

– Exagerezi! Nu trebuie dată atâta importanţă. Ştii, noi, în genere, în asemenea cazuri, dăm pedepse mici.

– Ba, deloc, replică scurt Păstorel, ambigu.

Preşedintele se uită la el speriat şi contrariat, căci atitudinea lui Păstorel părea foarte hotărâtă şi fără replică şi-i spuse:

– Adică, ce vrei să spui? Cum deloc. Eşti pentru pedeapsa cerută de Vasiliu (Vasiliu fiind avocatul).

– Din contră, lămuri, zice-se, Păstorel. Nicio pedeapsă. Achitare!

– Cum, dar faptul e dovedit şi recunoscut. Legea trebuie satisfăcută. Cum motivăm achitarea?

Păstorel: «La dona e mobile». Replica lui Păstorel i se păru preşedintelui, cu drept cuvânt, ca nuca în perete.

– Ce are de-a face asta cu adulterul?

– Are, stăruie Păstorel, trasându-şi legismul cu o logică de fier:

– En fait de memble posession vant titre.

Preşedintele rămâne descumpănit. El încearcă un zâmbet, dar nu fiindcă ar fi sesizat gluma groasă a lui Păstorel, ci în semn de compătimire pentru ignoranţa crasă a supleantului de lângă el, care face o asemnea confuzie şi harababură de principii. Vede că este inutil să mai continue.

– Vorbim noi în deliberare.

– Vorbim! – concedează Păstorel foarte hotărât şi parcă puţin iritat.

În deliberare preşedintele a văzut cu cine are de-a face. Gluma s-a răspândit în tot Tribunalul şi a ieşit în oraş. Asta a făcut ca Păstorel să fie imediat cunoscut de toată lumea, să fie simpatizat, căutat […].

Pentru plictiseala provincială se ivise un mediu salvator. Se pare că în completul Tribunalului îşi găsise un aderent cu care, seara, pentru a se putea întâlni ca să meargă împreună la vreun local, se anunţau cu focuri de revolver. Trăgea unul, trăgea celălalt şi după zgomot îşi dădeau seama unde sunt şi o luau unul după celălalt. Vă închipuiţi ce însemna asta într-un orăşel de provincie în care, îndată ce apunea soarele, domnea o linişte de mormânt.

La început s-a crezut că e vorba de o crimă, de un asasinat. Poliţia a fost alarmată. Nu a găsit însă nimic. Cine să cuteze a bănui pe judecător? Dar, chiar în condiţiile acestea, Păstorel s-a plictisit în curând, sătul să uluiască tihnita burghezie cu tabieturi şi a demisionat, întorcându-se acasă, spre dezolarea părinţilor.

O a doua încercare de a se integra în mecanismul societăţii Păstorel n-a mai facut-o. A rămas într-un fel de poziţie de fapt asemănătoare cu aceea a dadaişilor, care exasperau societatea aşezată prin năzbâtii verbale. Păstorel era un avangardist prin fapte, nu prin vorbe”.

V. T. Motru