colfDin ce am scris până acum s-a înţeles puţin despre ce mod de viaţă duc femeile care lucrează în străinătate ca badante (îngrijitoare) şi în general “la fix”: responsabilitate, izolare şi dor de cei dragi, cu care comunică doar seara după program. Dar nu toate care merg afară la muncă lucrează “la fix”. Foarte multe conaţionale lucrează “la ore”, merg să facă curăţenie în case, birouri, bănci, farmacii şi unde îşi mai găsesc.

În general, lucrul “la ore” e predominant în familii, unde au nevoie o dată pe săptămână de curăţenie. O dată pe săptămână cu regularitate sau depinde de ce nevoi de servicii au alte familii pentru că sunt care te cheamă de două sau de trei ori pe săptămână. Aceste femei care lucrează “la ore” sunt angajate ca menajere (în italiană “colf”), cu un program stabilit printr-un contract (sau la negru). Orarul este de la 3 la 5 ore.

De ce unele femei plecate în Italia la muncă preferă să lucreze “fixe”, să se chinuie cu regimul de “închisă” şi nu merg să lucreze “la ore”, să dai rapid cu mopul în 2-3 camere şi-un hol, iei banii şi pleci? Aşa nu mai stai la dispoziţia nimănui, simplu, nu? Ei, nu e simplu deloc. Pentru a-ţi creea un salariu lunar normal ai nevoie să lucrezi 8 ore/zi timp de 24-26 zile/lună. Altfel nu reuşeşti să te întreţii pe tine acolo, darămite să trimiţi şi familiei în ţară pentru care de fapt ai plecat şi pentru care te sacrifici.

Dar nu e uşor sa-ţi găseşti din start atâtea ore încât să-ţi creezi acel salariu şi de aceea la început femeile aleg să fie “fixe”, ca apoi să ia decizii de schimbare. Fiecare schimbă locul de muncă în funcţie de rezistenţa pe care o are. În general femeile singure rămân “la fix”, iar cele cu familii, ca mine, aleg să lucreze “la ore”.

A lucra “colf” (menajeră) la ore este o muncă considerată grea şi e adevărul pur. Ca să-ţi creezi acel salariu decent pe lună trebuie să lucrezi în două case la zi. S-a mai gândit careva cum este să ai 12 case/săptămână, unde mergi la fiecare doar o dată/săptămână ca în 3-4 ore să rezolvi o sumedenie de probleme? Nu! Pentru că nu intri doar să dai rapid cu mopul, iei banii şi pleci. Intri, deschizi geamurile, urci scaunele pe mese şi dai cu aspiratorul prin toate colţurile, spălându-le în nici un caz cu mopul, ci cu o cârpă pusă pe o perie cu coadă lungă, schimbând apa pentru fiecare cameră, urnind canapelele, servantele, televizoarele, noptierele, paturile, frigiderul, aragazul etc. Timpul trece şi femeia mai are şi de degresat bucătăria, şi de făcut faianţa prin baie sau băi. Alteori mai sunt de făcut şi ferestrele şi de multe ori de călcat.

Când încheie toate acestea, se spală, se îmbracă şi în mare grabă, schimbând 2-3 autobuze, merg la a doua casă, ca să înceapă aceleaşi operaţiuni ca în prima casă, sus scaunele… toate colţurile… canapele, noptiere, aragaz, faianţă etc. Nu-şi permit să le scape ceva pentru că se mai întorc abia peste o săptămână. Seara, ziua de lucru se încheie cu 2 ore de călătorie spre casă, unde le aşteaptă familia sau nu. Multe sunt singure şi locuiesc în apartamente închiriate în colectiv cu alte femei.

Sunt apartamente unde locuiesc numai bărbaţi şi apartamente unde locuiesc numai femei. Acolo e o altfel de viaţă, care seamănă cu un fel de cazarmă, pentru că există reguli nescrise, dar “oarecum” justificate, în care ordinea şi disciplina trebuiesc respectate, şi anume: după ora 22:00 nu se mai foloseşte bucătăria, în fiecare seară sau la două seri se spală pe jos spaţiile comune, fiecare pe rand, conform unui grafic, nu ai voie să ai musafiri nici măcar duminica, economie la utilităţi ş.a.m.d.

Unele locuinţe sunt gestionate de persoane cu rea voinţă, aşa încât se creează un fel de militărie, că bietele femei, care după două case pe/zip e care le-au curăţat, nu le mai vine să se întoarcă “acasă”, unde găsesc o atmosferă dezastruoasă.

Dar acesta e un alt subiect despre cum trăiesc românii noştri în colectiv, de la 6 până la 14 persoane într-un apartament, despre care voi povesti altădată. Acum, aici vreau să vă povestesc despre exigenţele celor care te angajează ca menajeră (colf).

Eu, de când am început lucrul “la ore”, după un an şi jumătate de “fixă” ca badantă, am avut norocul să-mi găsesc permanent de lucru, fără să am pauze. Zic noroc pentru că am prietene care abia după 2-3 ani au reuşit să-şi completeze săptămâna întreagă cu cele 2 case/zi. E greu. Nu se găsesc sau găseşti şi după interviu nu te mai cheamă.

Familiile la care am lucrat, şi nu am avut puţine, sunt care mai de care mai curate sau murdare. Nu întotdeauna se face curat peste curat. Am avut familii pe care după o lună le-am lăsat de murdare ce erau. Dar nu lăsam un lucru până nu-mi găseam deja în altă parte, deoarece nu-ţi permiţi să-ţi creezi goluri de muncă în orar, pentru că ziua de trai te costă: chirie, apă, gaz, lumină, casa scării, mâncare, transport, detergent, săpun ş.a.

Deci în cei 11 ani am avut peste 50 de locuri de muncă, 12 fiind pe săptămână. Schimbând în general pe cele la care era incomod ca să nu zic dificil de ajuns. Lucram absolut în toată Roma şi încercam să concentrez zonele şi când găseam un nou loc de muncă mai aproape de un altul lăsam pe cel la care era greu de ajuns. Nu e uşor, pentru că de multe ori lăsai pe cel care te omenea şi luai pe cel care te îngrozea. Am avut case, familii, care te respectau enorm şi-ţi vorbeau frumos, dar care erau de o mizerie ce mi-e greu să-mi reamintesc. Am avut case în care nu vedeai nici fir de praf şi erau puse în ordine precisă şi cârpele de spălat pe jos, dar care te tratau ca pe o sclava.

Era una, o doamnă care nu era mulţumită niciodată de nimeni cum face curăţenie, deşi casa era farmacie. Dar nu o puteai mulţumi cu nimic, fapt pentru care avea lunar câte o nouă menajeră. Am avut o familie la care găseam urme de excremente şi pe maşina de spălat care era în vecinătatea WC-ului. Nu vă zic treaba mică de lângă WC, straturi peste straturi, care după o săptămână erau devenite clei. Am avut familii care cereau de la mine să fiu supraom, adică în 3 ore să calc, să fac curat, să fierb legumele pentru cină, să spăl 3 balcoane, să spăl geamuri etc.

La început mai făceam, dar nu reuşeam să fac tot şi nu îndrăzneam să le zic nimic, dar acum le pun şi eu condiţii. O dată o familie mi-a lăsat să le întind rufele din maşina de spălat atunci când îşi termină programul. Nimic nelalocul lui, o facem des, dar când venise momentul şi am scos rufele erau pline de pătrunjel mărunţit.

Deci asta vreau să vă spun, că a lucra “la ore” nu înseamnă că dai cu mopul, iei banii şi pleci. Nu, nu e simplu, pentru că e ruptură de oase, e nevoie şi acolo de nervi de oţel, căci ţi se trasează multe sarcini şi dacă nu şti să le confrunţi şi să le discuţi cu cei care te “angajează”, în maxim 6 luni te ruinezi cum multe conaţionale de la surmenajul fizic s-au epuizat şi îmbolnăvit.

Elena AGAPI

Elena Agapi este colaboratoare a revistei severinene „Cafeneaua politică şi literară”. Ea locuieşte în Roma – Italia, unde interpretează rolul Chiriţei