Un prinţ îndrăgostit de Corcova

Oriunde s-ar fi aflat, în Paris, la Madrid sau Londra, în îndepărtata Americă sau în alte colţuri ale lumii, atras, probabil, de mirajul celor opt raiuri ale Orientului, pe care Martha Bibescu le văzuse şi imortalizase într-o răsunătoare carte, aşa, pe nepregătite, prinţul Anton Bibescu pornea, în anumite momente, într-o grăbită şi aventuroasă călătorie spre acele locuri unde se mai păstrau amintiri dintr-un irepetabil trecut care îl făceau să mediteze la viaţa şi faptele străbunilor săi.

Nu-şi găsea liniştea până nu se vedea aşezat, comod, în fotoliul din conacul de la podgoria sa din Corcova. Retragerea lui Anton Bibescu din sbuciumul lumii, prea obositoare la început, dar pe care atât de mult o dorea, se întâmpla mai ales atunci când sufletul prinţului era copleşit de acea durere pe care nimeni nu i-o putea alina, nici chiar cei mai apropiaţi prieteni. Îşi dorea izolarea, căuta liniştitoarea singurătate, pentru a putea rămâne numai cu gândurile sale, tăcut, adâncit în meditaţie şi reculegere.

Nu era, cum s-ar putea crede, aventura unui cavaler romantic pornit spre extraordinare fapte, nu era nici nestăvilitul avânt al unei fulgerătoare şi irezistibile iubiri pentru o prea frumoasă Madonă, căreia i s-ar fi cuvenit să-i dăruieşti chiar viaţa. Nimic, absolut nimic din toate acestea.

Prinţul Anton Bibescu era mai mult decât convins că numai în aceste locuri, din fermecătoare vale a Motrului, îşi putea redobândi acel mereu căutat echilibru al trupului şi al sufletului, pentru a porni din nou, cu nebănuite avânturi, cu sporite energii, pe valurile învolburate ale vieţii, în căutarea eternului mister al destinului omului pe pământ.

Aici, în conacul de la Corcova, îi plăcea mai ales primăverile, lăsându-se pătruns de ameţitorul parfum al atâtor flori pe care le considera numai ale acestui pământ şi pe care credea că nu le va mai întâlni nicăieri. Prinţul iubea la fel de mult şi toamnele Corcovei, trăia clipe de rară fericire când vedea întinsele podgorii copleşite de rod şi când atingea, ca o mângâiere, strugurii dolofani şi brumării care decantaseră miraculos comoara de aur a soarelui verii.

După lecturi îndelungate şi variate, voind parcă să scape din „chinga” acelor adânci, scormonitoare şi dureroase gânduri, prinţul, aşezat lejer în trăsură, pornea la drum, străbătea luncile, urca dealurile din împrejurimi, rotea privirea peste întinderi, îşi încărca sufletul cu tulburătoarea frumuseţe a acestor locuri.

Pentru Anton Bibescu, Valea Motrului era acel loc liniştit şi unic în lume, acel tainic univers, învăluit într-un misterios şi tragic trecut, unde putea admira, până la uitarea de sine, nestingherit de nimeni, toate minunile plăsmuite de marele Creator. Şi tot străbătând, zi de zi, îndrăgitele locuri, i se perindau, în memorie, nemuritoarele legende ale Văii Motrului, legende cu pecetea vremurilor, venite din imenorabile timpuri.

Prinţul vedea, aievea, chipuri de domni, crunt loviţi de soartă şi ajunşi, rătăcitori, în aceste ţinuturi, întru împlinirea unui tragic destin. Şi tot mergând şi tot rotindu-şi privirea peste întinderi de pământ, reîntrupa altă şi altă legendă, auzite, cândva, în copilărie, care perindau prin faţa ochilor chipuri de boieri trăiţi în datina străbună şi în frica de Dumnezeu, iubitori de glie şi de oameni şi peste care s-a aşternut uitarea. Mai vedea prinţul aprige încleştări pentru pământ, învolburări încrâncenate de oameni, mâini nestăvilite, vedea eroi şi martiri, panduri căutaţi de poteri, pe care i-a aureolat legenda. Într-un loc anume, unde stăruie îndelung, i se deapănă firul unei tainice iubiri, sfârşită într-o cutremurătoare şi tragică dramă.

Acolo, în adâncul de nepătruns al memoriei, se perindă tablouri după tablouri. Şi în fiecare zi, cât rămâne în conacul de la Corcova, prinţul, respectând parcă un ritual, îşi reia plimbările, străbătând aceleaşi locuri. Ar vrea, parcă, în scurtele-i răgazuri, să-şi întipărească în propria-i fiinţă, cât mai adânc, cât mai traini, imaginea acestor locuri, chipurile oamenilor.

Doar din când în când, spre a mai simţi pulsul lumii şi chemat tot mai insistent de către prietenii din Bucureşti, prinţul porneşte, cu trenul, spre Capitală. Bucuria revederii, nopţile petrecute în interminabile colocvii îi mai reduc liniştea atât de mult căutată. Trece o zi, trec două şi aşa, deodată, prinţul iarăşi dispare. Revine în conacul de la Corcova şi ritualul zilelor petrecute aici se repetă întocmai.

De acolo, din îndepărtatul Paris, prietenii îl tot recheamă, îi trimit scrisori, vor să-l vadă din nou în mijlocul lor. Cel mai mult îl doreşte, îl vrea permanent aproape de el, chinuitul Marcel Proust, cel mai scump, cel mai drag inimii sale. Absenţa prinţului, sfătuitorul său de fiecare zi, devine, pentru romancier, un chin insuportabil. Aşa, bolnav cum este, ţintuit la pat, de astmul său, într-o cameră special amenajată, Marcel Proust şi-a pierdut răbdarea, este gata să pornească la drum lung şi anevoios pentru a ajunge la Corcova, pentru a fi lângă Anton.

Pentru că el, prinţul, îi este mai mult decât un frate, pentru că-l vrea aproape cu toată ardoarea sufletului său. Marcel îşi face chiar planul de călătorie. Prinţul, la rândul lui, nu poate rezista unor asemenea dureroase şi insistent repetate chemări. Îşi reaminteşte atâtea lucruri, vede parcă chipul celui care se sbuciumă acolo, departe, la Paris, în casa atât de cunoscută de pe strada Courcelles, pe care locuiau amânoi şi unde a început nemuritoarea lor prietenie.

El, Marcel Proust, cu emoţie, vădit intimidat, dar din adâncul inimii, făcuse Annei de Noailles cea mai sinceră dintre mărturisirile sale: „O singură persoană mă înţelege, Antoine Bibescu”. Ori de câte ori se întâmpla să nu-l vadă pe Anton o zi sau două, Marcel Proust intra într-o adevărată panică, solicita informaţii, expedia bileţelele. Într-o scrisoare din 1904 o întreba, nerăbdător, pe Contesa de Noailles: „Aveţi veşti de la tăcutul şi nomadul dumneavoastră verişor, inconstantul meu prieten sau care a fost cel puţin prietenul meu Antoine Bibescu?”.

Prinţul mai face o ultimă plimbare prin împrejurimile conacului, se pregăteşte pentru călătoria spre Paris. Oamenii îl văd pornind, în trăsură, spre îndepărtata gară, îl salută respectuos, cu plecăciune până la pământ. Oare–întrebau privirile lor–cine este acest misterios prinţ, mereu gânditor? De unde, din ce lume vine el? Şi de ce revine, din când în când, aici, la conacul din Corcova, în acest loc uitat de lume?

După cele câteva luni petrecute în conacul din Corcova, prinţul se afla din nou acolo unde îi este, de fapt, locul, în lumea înaltelor spirite ale vremii sale. Şi numai după ce va obosi din nou, după ce durerea iarăşi îl va copleşi, va repeta aceeaşi călătorie anevoioasă, nerăbdător dorită, spre Valea Motrului. Într-adevăr–se întreabă pe bună dreptate fiecare dintre noi–cine este acest prinţ pe care, atât de irezistibil, îl recheamă, precum un sfânt legământ–ţinuturile Corcovei?

Activitate diplomatică

Prinţul Anton Bibescu s-a născut la 19 iulie 1878. Înaintea Primului război mondial prințul Anton Bibescu a fost întâi ataşat, apoi însărcinat de afaceri al legaţiei României la Londra şi în 1918 intrase în cercul fostului prim ministru liberal, Asquith. În acea vreme, la 40 de ani, se afla în relaţii cu scriitoarea Enid Bagnold, dar afecţiunea lui pentru ea a fost înlocuită de sentimente faţă de tânăra de 21 de ani, Elizabeth Asquith. Mama ei, Margot Asquith, considera că Bibescu va avea o influență liniţtitoare asupra fiicei ei. „Ce gentleman! Nimeni din familia mea nu este la nivelul său; nu au bună creştere, înţelegi.” Căsătoria a avut loc la St. Margaret’s, Westminster în 29 aprilie, 1919 şi a fost evenimentul social al anului.

Anton Bibescu şi-a continuat cariera diplomatică la Washington (1920-1926) şi Madrid (1927-1931). Anii celui de al doilea război mondial i-a petrecut în România unde soţia lui a murit în 1945, iar când proprietăţile i-au fost confiscate de comunişti a părăsit ţara, fără a se mai reîntoarce vreodată. În autobiografia ei, Enid Bagnold povesteşte cum a trecut peste Canalul Mânecii argintăria lui Bibescu. A murit în data de 2 septembrie 1951.

V.T. Motru