Teatrul lui Anton Holban
 

În lumea criticilor şi a istoricilor literari, puţini sunt cei care cunosc teatrul lui Anton Holban (piesele Oameni feluriţi şi Rătăciri), iar cei care au făcut referiri la această secţiune a operei autorului au dovedit o înţelegere superficială a mesajului. Sub aspectul acesta, vom aduce în discuţie Oameni feluriţi.

Din două „surse” aflăm modelul care a stat la baza scrierii piesei. Într-o scrisoare către Hortensia Papadat-Bengescu, din martie 1932, autorul spunea că piesa datează din 1921, când abia terminase liceul. „Modelul ei ar fi piesa Bătrânul.” (cf. Al Piru,  Varia – Studii şi observaţii critice, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 460). În Confidenţe preliminare (ocazionate de publicarea actului întâi al piesei menţionate mai sus), Anton Holban nota: „Oameni feluriţi a fost scrisă de multă vreme, abia terminasem liceul (…) Căutam, prin cea mai migăloasă atenţie, să descopăr mecanismul prin care s-au priceput să aranjeze Molière şi Balzac observaţiile lor (…) Jean, eroul principal, este un om rău, avar, grosolan, terorizând pe cei dimprejur…” (cf. Al. Piru, op. cit., p. 460-461).

Fără a face referiri la acţiunea piesei sau la psihologia personajelor, Al. Piru se limitează doar să găsească unele similitudini între acestea şi unii membri ai familiei lui Anton Holban: „Anton Holban a pornit de la împrejurări ale vieţii sale de familie, punând în evidenţă trăsăturile esenţiale, adică surprinzând universalul în particular (…) Astfel, căpitanul Jean e desigur o proiecţie în ficţiune a tatălui său, Gheorghe Holban, căsătorit a doua oară cu Antoaneta Lovinescu şi despărţit de ea în 1912, ca urmare a alienării sale mintale, din care i s-a tras curând şi moartea.” (Al. Piru, op. cit., p. 461).

În piesă, generalul Jean este un bărbat dur, şi acasă şi la cazarmă. Acasă, cu soţia şi aghiotantul, are un comportament cazon, iar tonul este de comandă: „Jean: Cocăi o să-i rup urechile (…) [poruncind aghiotantului – n. n.] Uite, mă, că ţi-a dat sângele. Du-te de te spală. Şi vezi să fie curate cizmele, nu ca azi (…) Unde-s papucii?” (Anton Holban, Opere, II, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 397), „Irina: Azi a fost maiorul Ionescu la tata şi i-a spus să-l stăpânească pe Jean, că e foarte nervos cu soldaţii…” (p. 406).

Al. Piru citează opinia lui Eugen Lovinescu, potrivit căreia amănuntul în legătură cu tatăl autorului s-ar regăsi şi în piesă: „Întregul act întâi – observă Lovinescu – ne descrie etapele succesive ale unei paralizii progresive, cu o rigurozitate de amănunte tipice, cum numai literatura Hortensiei Papadat-Bengescu ne-a deprins…” (Al. Piru, op. cit., p. 461). Lovinescu dovedeşte, prin aceste aprecieri, necunoaşterea subiectului piesei! Drept este că Jean e brutal, are dese accese de furie, dar până la demenţă e cale lungă! Şi nu „etapele succesive ale unei paralizii progresive” sunt urmărite de către dramaturg în actul întâi, ci felul stoic-fatalist cum rabdă Ortansa – soţia – toanele tiranicului Jean, fiind convinsă de membri familiei (în actul următor) să divorţeze şi să se revină acasă, după ce mai înainte avusese o criză acută de anxietate.

De fapt, aşa-zisa demenţă a lui Jean este în realitate o criză de isterie. După ce în penultima scenă a actului întâi, Jean e gata să-i dea orice cumnatei sale, Irina, la aflarea veştii că la apropiata sa serbare a zilei sale de naştere se va logodi („Jean: Toată lumea o să moară de ciudă (…) Ce vrei să-ţi dau din casa asta? Ia-ţi orice vrei tu…” – p. 412), trezit parcă din transă, în ultima scenă a aceluiaşi act, Jean îi cere socoteală soţiei pentru cele întâmplate. Urlă ca un apucat că nu trebuia s-o lase pe Irina să nu ia nimic din casă; vina este, în exclusivitate, a ei: „Jean: Să-mi ia perna sub ochii mei? (…) Dacă eu i-am dat-o, ea trebuia s-o ia? Şi binoclul! Nu zău, parcă nu-ţi vine a crede! Aşa îndrăzneală n-am mai văzut de când sunt! (…) N-are ce mânca şi binoclu îi trebuie acum? (…) Eşti de vină, c-ai lăsat-o să ia lucrurile din casă! Nu trebuia s-o laşi! (…) Să te duci să i le ceri înapoi.” (p. 412).

Al. Piru totuşi recunoaşte că „în piesă, nici Jean şi nici Coca (fiul – n. n.) nu comit acte demenţiale, ci normale, chiar dacă uneori, brutale…” (Al. Piru, op. cit., p. 462). De altfel, actul al II-lea, când se discută în familia Ortansei despre necesitatea ca aceasta să divorţeze, mama acesteia – Maria – va accepta că avea cunoştinţă despre firea impulsivă a ginerelui, însă nu înţelege cum a putut să-i cauzeze fiicei sale o criză de nervi, încât să-i pericliteze sănătatea: „Maria: Ah, omul acela! Dar, Doamne, zău că nu părea aşa de rău. Avea crize de nervi, dar să fie aşa de ticălos? (…) Ştiam că-i nervos, dar să se poarte aşa?” (p. 422, 431).

Fără a motiva de ce anume, Al. Piru consideră scena finală (scena 17, actul al III-lea) ca fiind „magistrală”. Pentru reproşurile făcute de către veşnic nemulţumitul Coca, Ortansa primeşte „un răspuns dezolant” (Al. Piru, op. cit., p. 462): „Coca: Avea dreptate tata (…) Niciodată nu-l lăsai în pace. Totdeauna aveai ceva de zis! Ştiai că-i nervos, trebuia să-l laşi în pace. Şi acum l-ai părăsit! (…) Nu era el de vină dacă făcea gură. Era bolnav. Chiar tu ai spus-o (…)”. „Ortansa: Nu ridica covorul în picioare! Parcă văd pe Jean (Apoi, cu capul în pernă, plânge în hohote).” (p. 463). În această indicaţie regizorală a dramaturgului stă cheia înţelegerii scenei şi a mesajului piesei. Răspunsul Ortansei nu e unul dezolant – cum credea Al. Piru! Ea îşi dă seama că fiul este „dublura” lui Jean: a început să vorbească şi să se poarte ca fostul ei soţ. De aceea plânge – a scăpat de un terorist de suflet, însă are lângă ea moştenitorul aceluia, care a început, şi el, s-o terorizeze. Având în vedere titlul piesei, şi ţinând cont de subiectul ei, vom conchide că Jean şi Coca nu sunt oameni feluriţi decât aparent, fiul fiind imaginea „în oglindă” a tatălui.

Const. MIU