Suflet_de_badantaÎn ultima vreme se vorbeşte tot mai des despre badante şi viaţa lor, viaţa de acasă din România pe care au abandonat-o provizoriu şi viaţa de pribeag în mijlocul altor etnii.

Badantele… Una o duce mai greu, alta o duce mai bine, una are ce mânca, alta mănâncă te miri ce, una are dor de soţ, alta de copii, cert este că fiecare duce dorul cuiva de acasă, toate acestea fiind scrise de jurnalişti, povestite chiar de ele, badantele, dar niciunul nu scrie sau nu povesteşte cât de mult aceste femei, cu tot greul întâmpinat, ele, se ataşează foarte mult de persoanele pe care le asistă. Este un ataşament involuntar şi curat pentru că aşa e mama natură.

Știaţi sau v-aţi gândit şi la acest mic detaliu cum că şi noi cele care lucrăm în casele italienilor, badante, menajere, babysitter, în caz că (şi această se întâmplă destul de frecvent) decedează unul din patroni plângem şi noi? Ei da, vă spun că sunt momente negre şi pentru noi când e doliu în familia în care lucrăm sau chiar când se îmbolnăvesc ei. Mie personal mi s-a întâmplat recent când una din patroanele mele de 51 de ani, şi cu 5 fii, a fost diagnosticată cu tumoare.

Am plâns şi am suferit lângă ea şi familia ei, am îngenuncheat şi m-am rugat la Dumnezeu pentru sănătatea ei, pentru că un raport uman nu este măsurat de cifra salariului. Suferim, plângem, regretăm, nu-i uităm şi pentru asta nu suntem plătite, ci e sufletul…

Sunt badante care după moartea bătrânei sau a bătrânului asistat ele însele nu-şi mai revin pentru multă vreme, de multe ori mai mult decât familiarii defunctului. Eu, ca majoritatea femeilor plecate în Italia, am fost badantă la început pentru un an şi jumătate.

A fost un loc de muncă dificil şi greu, dar în momentul în care bătrâna Bruna s-a dus la Domnul am suferit, însă mi-o voi aduce aminte toată viaţa. Era greu, nu dormeam cu nopţile pentru că avea Alzheimer demenţial, iar ziua mi-era  agitată şi obositoare.

O oră liberă dacă prindeam era lux, aşa era acea muncă la acea persoană şi şi-a dat ultima suflare într-o dimineaţă după micul dejun…

Eram eu şi ea, atât şi… am rămas eu…am plâns, m-am rugat şi mi-am îndoliat sufletul. Când povestesc cuiva de “bătrâna mea”, e doar de ea…

Deci iată că badantele sau orice menajeră, pe lângă viaţa personală pe care o înfruntă cu propria poveste, familie lăsată departe, copii care cresc doar cu tatăl sau mai rău cu bunicii, ele, badantele, se ataşează şi de familiile şi persoanele la care lucrează. Practic îi adoptează şi la rândul lor sunt adoptate.

Elena AGAPI

Elena Agapi este colaboratoare a revistei severinene „Cafeneaua politică şi literară”. Ea locuieşte în Roma – Italia, unde interpretează rolul Chiriţei