Strofe de ingeri alungati din noi

Mă aştept să ningă. Aerul se cere purificat. E haos în oraş. În viaţă. În gânduri. Zilele sunt nişte fluturi care mor din zbor. Nu apucă să se trăiască. Negura se învârtoşează pe hornuri ca şi când ar fi coşarul mult aşteptat, purtătorul, aducătorul de noroc. Şi chiar e un noroc să vezi din întuneric luciul cuvintelor!

Ele scânteiază pe taste ca-ntr-un joc de viteză cu maşina timpului. Shutdown somnului! Mă întind, de data aceasta după o carte din bibliotecă. Mă încolăcesc în jurul ei şi nu o las să respire până nu o parcurg de la un capăt la celălalt. Aducătoare de speranţă (cum spune prefaţatorul Florin Costinescu), Chemarea nedesluşitului este cartea de debut a poetului Valentin Irimia. Un autor de vers cercetător, întrebător. Dar hotărât. Şi expresiv. Desluşitorul „nedesluşitului”, aşa l-aş numi pe „răspunzătorul” de cele patru-în-una cărţi de răspunsuri valide la haotiada aceasta de existenţă. Însuşi poetul nedesluşitului! Un poet dificil de desluşit.

De aici, poate, chemarea lui pentru a găsi împreună cu noi, curioşii, calea în acest labirint existenţial. Nedesluşitul emite acea chemare ritmică având densitate, sonoritate, forţă. Haotiada este probabil identificată cu începutul scrisului, când ideile se zbuciumă să apară sub tâmple. Timpul devine haotimp de suplicii dulci, alinturi dureroase, de intense zboruri, de doar 666 şi zbucium de-ngrozite adevăruri şi de clepsidre goale-pline. Haotimpul se măsoară în idee, este timp-idee, se confundă cu ideea ca unitate de măsură a puterii auctoriale de transmitere.

Titlurile poeziilor sunt interesante şi interesant legate de numele primei cărţi, Haotiada. Nimic nu pare mai haotic decât “abisul răsturnat icnind se mută/ Într-o devălmăşie fără har,/ Caron smintit se-aruncă de pe plută,/ Proscrişii evadează din Tartar” într-un haos numit olimpian. /Haos olimpian Şi totuşi, în acest haos al creaţiei spre instaurarea unei ordini a ideilor, a vieţii (de poet), autorul Haotiadei este un eu ordonat, 90% dintre poeziile sale fiind scrise pe patru strofe echidistante, aproape unidimensionale, egale de o parte şi de alta a versurilor. Un element care defineşte haosul din cuvinte este acela al sensurilor antagonice, un fel de contrarii care se atrag şi care caracterizează lumea haotică: “Lumea-i prea mică… lumea-i prea mare!”/ Mare lume mică; clepsidre păgâne-divine: “Clepsidrele confuze ale zilei./… O zi păgâne şi-altă zi divine”/ Haosul din vers; uitare-neuitare: “Aici uitarea este neuitare”/ Răsuflul rugilor; minus-plus: “Totu-i marş pendular între minus şi plus”/ Anotimp delirant; firesc-nefiresc: „Şi ca un zvon venind din altă viaţă/ Ne-nvăluie firescul nefiresc”/ Ireal; ne-nchipuită-nchipuire: ”Ne-nchipuită-nchipuire arde/ Pe-arena cu miraj devorator”/ Înghiţitorul de săbii; cel mai bine rău… cel mai rău bine: “Şi când himere-şi aminteau de zbor/ Imensităţi se prăvăleau în sine,/ Se repetau tenebre-n locul lor,/ Din cel mai bine rău… cel mai rău bine”/ Numirea trudei; sfânt desfrâu: “Şi-un sfânt desfrâu să murmur pe-ndelete”/ Haotic avânt; suiş-coborâş: “Înţărmuiri pe-o linişte de vată,/ Suişul, coborâşul, verticala”/ Dimensiuni.

În această dintâi carte de versuri, pare a se întâmpla o nouă facere a lumii şi nu este exclus drumul anevoios, piedicile de răzbătut, prin care de la haos şi nefiind se poate ajunge, într-un târziu, la o viaţă ordonată şi temeinică. Autorii acestei creaţii aparţin unui Anotimp delirant: “Scriitori uituci îşi vând muza-n talcioc”. Viaţa balansează între real şi ireal, între ceea ce este şi ceea ce se doreşte a fi. Este un Spectacol pe o podea de lemn, dincolo de ţesătură, în libertatea aerului, în faţa unor curioşi “stivuiţi pe-acelaşi singur loc/ Cu sufletele-n mască, arşi de ape”. O piesă “gravă şi obscenă” care se joacă într-o sală de spectacol una cu o “peşteră imundă” – lumea, scufundându-se asemeni Atlantidei, părând că se află la începutul apariţiei vieţii pe pământ.
Şi ca să întărească nedesluşitul, poetul încearcă să pătrundă în acele Insule de abur, Hotare încâlcite, himerice fiorduri, acele învolburări aflate între însingurate maluri ca şi cum s-ar buluci între tâmple. Insule de abur care împart aceeaşi pace cu semnificaţia unei linişti prea mari şi prea neînţelese.

Cuvinte precum delir, amăgiri, efemer, zvârcoliri, iaduri etc. constituie liantul nebuloasei întregului volum. Poeziile sunt repere contrastante între viu şi mort, existent-inexistent, real şi ireal. De cele mai multe ori, viziunile sunt răsturnate, apar ca în oglindă, se situează între a voi să fie şi a fi cu adevărat. De asemenea, majoritatea poeziilor din acest volum al nedesluşitului planează peste cuvinte şi tot ceea ce presupune o creaţie spirituală: muză, metaforă, efort mental, spiritual, nopţi albe, încercănare: “Doar muze obosite, vagi tâlcuri de catren/… / Eden cu tot cu îngeri se mută sub pământ/ Din liniştea supremă aievea să renască…”/ O aripă de înger.

Ca o revelaţie de studiu asupra nedesluşitului, Valentin Irimia afirmă că Singurul poet este Dumnezeu. El este Singurul Sculptor de cuvinte, Singurul Creator de apă, foc, cer şi pământ.
Expresii în oglindă precum: cer de zăgazuri – zăgaz de cer, cer de pământuri-pământ de cer/ Singurul poet induc o şi mai pronunţată stare de nedesluşit.

Din păcate, însuşi Dumnezeu se împiedică în încrederea curmată. Să fie El, oare, deznădăjduit de faptul că “poezia” Sa nici măcar ea nu a atins perfecţiunea?! Nesfârşirea nu putea să nu ţină companie atâtor stări neliniştite, pesimiste, “rău famate”, aşa cum eu nu pot să nu remarc, în multe dintre situaţii, apariţia unui înger cu bune intenţii, care însoţeste autorul în iluziile ca şi în realităţile sale apăsatoare, de taină, de bizar, de mirări, de contemplare, de meditaţie, de revelaţie…
Pentru că actul creator se petrece între tâmple -iată un fel de facere a lumii poetice-, întâlnim adesea termenul tâmple sub forme diverse de exprimare, asociate altor cuvinte, în combinaţii care incită la reflecţii, care conduc la sugestionare etc. Spre exempu: tâmplele icoanelor: “Se-ntorc spre clopot dangăte agale,/ Din tâmplele icoanelor cad spinii/ Şi pe stamine limpezi de cristale/ Dorm îngeri ca să-i fie cald luminii” / Dimensiuni; “Din tâmplele lui se scutură gânduri,/ Tăceri desfrunzite, ceruri imunde,/ Fără târziuri şi fără curânduri/ E aura lui viespar de secunde” / Din trupul lui; “Cu somnu-n tropăit de inchiziţii,/ Cu-altarul tâmplei desfrunzit sub glugă/ Tot crezul ars de drastice solstiţii/ Stelare spuze îşi îndeasă-n rugă.”/ Haotimpul; “Iar amintiri întoarse de-o lume renăscută/ Se bulucesc spre tâmple suind cate-o octavă”/ Insule de abur.

Poezia lui Valentin Irimia abundă de metaforă: “tăceri desfrunzite”/ Din trupul lui; “insule de abur”/ Insule de abur; “silabe dezertate-n mit”, “nesfârşirea prăbuşită-n sine”/ Haosul din vers; “viespar de secunde”/ Din trupul lui; “plămâni de-acordeoane”/ Crezul biruinţei; “tranşeele frunţii”/ Sub fraged sărut; “năluci de scrum”/ Vara de noapte.

Starea de răsturnare a lucrurilor, a condiţiei umane, a vieţii în cele din urmă, este bine surprinsă în Haos olimpian: “Abisul răsturnat icnind se mută/ Într-o devălmăşie fără har,/ Caron smintit se-aruncă de pe plută,/ Proscrişii evadează din Tartar.” Poetul foloseşte obsesiv particula negaţiei, inducând cuvintelor, static ori dinamic, sens opus ca semnificaţie, accentuând angoasele, neliniştile, dezordinea, instabilitatea, incredibilitatea etc.: nemirarea, neclocotirea, nefiind, nedesluşit, neurzit, a necuprinde, dar şi mai uzualele nedumerit, nemărginire ş. a. La fel se întâmplă, deseori, cu folosirea prefixului des: destruparea, desfoliind, desferecând…

Îngerii sunt nelipsiţi din poemele sale. Sunt fie acei îngeri pătimaşi din icoane/ Ireal, fie îngerii nopţii care “ne-acoperă cu frică”/ Marea lume mică ori “heruvimi cu-aripi de alge”/ Înnoptare sau măcar O aripă de înger… “Dorm îngeri ca să-i fie cald luminii”, se pronunţă poetul în Dimensiuni.

Nimic în nedesluşit, în prăpastia grea, nu se poate manifesta în afara cuvântului şi a tot ce ţine de o limbă scrisă şi vorbită: “Nedesluşire-n faldurile vieţii,/ Epitalam în ceasul neurzit,/ Pentru silabe dezertate-n mit,/ Otravă sfântă îşi împart poeţii.” / Haosul din vers; “O aripă de înger pudrează cu polen/ Prin criptele absenţei, prin anotimpuri vane,/ Doar muze obosite, vagi tâlcuri de catren,/ Nevrotice arcuşuri ghilotinând timpane” / O aripă de înger; Înţărmuriri pe-o linişte de vată,/ Suişul, coborâşul, verticala/ Şi din balansul iernii ca de-o roată/ Şi-atârnă rugăciunile vocala. / Dimensiuni. Până şi avântul creaţiei este unul haotic: “Poate hipnoza dintr-o altă lume/ Îmi pradă-avântul devastat de sete,/ Să prăznuiesc zăbava fără nume,/ Şi-un sfânt desfrâu mă murmur pe-ndelete.” / Haotic avânt.

Se simte persistenţa vocalică în fraze. Acel ă care denotă bâjbâială, incertitudine, mirare, instabilitate… Poetul ajunge până acolo încât să-şi imagineze un haos nins. Adică unul frumos, pur, imaculat?! Da, dacă este vorba de cohorte de îngeri. Din păcate, şi aici şi acum poetul este înfrigurat de starea efemerului, a amneziei, de vise fosilizate. Poezia Prin haos nins pare un pastel de cristal în care excelează elemente care concură cu albul zăpezii: “cohorte de îngeri”, “albatroşi de fildeş”, “noian de fluturi”, “şa marmoreană”, “nelinişte polară”, dar şi altele legate de aspectul iernii, precum “coamele de cetini, sălbăticite spume”, “breton de ţurţuri”, “podgorie de stele”, “greabănul de geruri”. Toate figurile de stil vin să dea impresia că ninsul se face de-a-ndoaselea, din iad în rai, spre ceruri; nimic mai mult decât o altă răsturnare, o altă privire în oglindă, o altă întorsătură de idei, lucru ce caracterizează, de altfel, întreg volumul. Alintul tenebrelor este ceea ce urmează haotiadei. Să însemne, oare, o remediere, o îndulcire a situaţiei de haos?! Observ că poezia cu care începe Cartea a II-a păstrează metrica şi prozodia celei dintâi, din Cartea I.

Acelaşi număr de strofe de câte două versuri. Aproape aceeaşi lungime a versului. Această poezie ne introduce în lumea tenebrelor prin chiar titlul pe care îl poartă: Întenebrare. Tenebra, nelipsită din aproape toate poeziile acestei cărţi, împărăţeşte peste lume. Nici vorbă ca poetul să se salveze de obsedantele cuvinte antagonice intenţionat aşezate faţă-spate spre a da drumul semnificaţiilor multiple să se dezlănţuie printre stihiile nimicului pământesc. Iată un exemplu în Născocitorii de zodii: “mierea-n fiere… fierea-n miere”. Un altul: “enigmatic înţeles” şi încă unul: “litanie rostita-n dodii”’ ambele în Amiaza. Nu lipseşte nici aducerea acestui spaţiu tenebros între coperţile cărţilor, în preajma scrisului, a facerii: “Căci nu va fi nici lege şi nici sete/ Să ne strivească-ntre coperţi arzând/ Când vom trăi destine de planete/ În fiecare zodie pe rând”/ Născocitorii de zodii.

Tenebrele pot fi neculese, saline, curioase, nesătule, stranii, leneşe, albe, de sare, incolore sau chiar îmblânzite ori de puf… Pot fi un ecou al umbrei! În această a doua carte, autorul ne introduce într-un întreg univers: umbra, truda, amiaza, amurg, echinox, spaime (de iarna), risipa (a clipei), decolorare, praguri pribege, cămăşi de fluturi, podidiri, cometa (de la pagina joi), desperechere şi alte tenebre.

Autorul pare să se afunde el însuşi în lumea tenebrelor spre a le cunoaste, a le cerceta, a verifica potenţa lor, misterul, spre a se deda senzaţiilor unei lumi suficient de necunoscute. Aici uită de sine, se uită pe sine ca şi cum ar uita de lumea totală. Nicio încercare, nimic nu se face altfel decât prin cuvânt care devine desluşitorul nedesluşitului, tenebrosului, întunericului, incertului, irealului. Prietenul său, cuvântul, este mijlocul, singurul, care îl motivează permanent să stăruiască în a descoperi ceea ce aproape că nu poate fi descoperit. Dar, ce face cuvântul pentru autor? Se îmbracă estetic, astfel încât nedesluşitul să i se pară nu straniu, ci având un farmec ascuns pe care autorul îl invocă în fiecare poezie. Exemplific: în Înnoptare, spirizualizează stele: “Iconostas de stalactite/ Mai pâlpâie, din când în când.”; în Amurg, lumina se prinde în mreje şi în hăţişuri: “În mreje de fum se zbate lumina/ Sleitele gânduri se-nchid în petale” sau “Pe rând, speriate, se-aprind adjective/ Hăţişuri de umbre-şi întind grele gâturi,/”; în Amiaza: “Fuioare de penumbre se-ntreţes,/ Secundele ce-au aţipit răscoapte/ Clocesc un enigmatic înţeles.” În mai toate poeziile sale, autorul asortează inspirat stilistica cu gramatica: “se-aprind adjective”/ Amurg, “În templul sculptat dintr-un singur cuvânt”/ Datina nouă, “Tac tâmplele, reci acolade stinse/… Cuvânt nescris apune-n călimări”/ Echinox de lună, “… dăinuim doar deghizaţi în rime”/ Decolorare, “plutoane de versuri”, fâlfâit de rimă/ August sub zăpadă, “… ziua abia se conjugă în sferturi”/ Fără polen etc.

Dualitatea sensurilor apare pregnant şi constant tocmai pentru reciprocitatea evidenţierii acestora: “Nicicând îl cumpără pe-ntotdeauna/ şi-ntotdeauna-l vinde pe nicicând”… “Ne-nfrânţi învinşi… înfrânţi învingători”, … “urăsc iubind”/ Recviem pentru sine. Apoi, tot aşa: plânsul-neplânsul, învins-neînvins, oricând-niciodată, vedenii vii, vise nevisate…

Poezia irimiană este presărată cu trimiteri legendare, mitologice (ciclopi, Graal, Veleat, Caron, Tartar, zei, atlanta, bacanta, Prometeu), biblice (serafi, îngeri, sfinţi, icoane, sodome şi gomore, fiu rătăcitor, Dumnezeu, altare, Isus, rai, arhangheli) sau “note” muzicale (arpegiu, xilofon, diezi, octave, imnuri, harpe, tremolo, cantilana, carambol), elemente sculpturale (sfincşi, masa tăcerii, poarta sărutului), legate de geografie, astronomie (echinox, boreală, polare, siderale, solstiţii, nadir, andromede), astrologie (cometă, halouri), matematica (abscise, geometrie). Chiar si o trimitere la Eminescu: “Tu fugi cu tot cu plopii fără soţ”/ Alungat din noi.

Cartea a treia, intitulată Cântece de taină, pare mai generoasă decât tenebrele, cu mult mai indulgentă decât haosul, ea rezervă o atmosferă de intim, acel ceva care aplanează, estompează, creează un miez de lumină înăuntrul tenebrelor care devin mai suportabile. Chiar şi aici lucrurile sunt de nepătruns, petrecute de mister, neaflate la îndemână. Sinele se obişnuieşte cu ele aşa cum pacientul cu o boală care poate fi îndurată întreaga viaţă, dar de care nu scapi niciodată.

Aici, tenebrele sunt confundate cu troiene de tăceri. Poeziile din acest capitol au o greutate sufletească inimaginabilă, apăsarea este datorată tristeţii, nelipsitelor tăceri ninse, a unei linişti obscure şi ciudate, însumării de păcate, pustiu, iubiri incerte, alăturarea neantizării…

Poetul nedesluşitului se întoarce în timpul cuvintelor şi le alege pe unele mai vechi, pe altele regionalisme, dând astfel poeziei o tuşă a acelui timp: devălmăşie, pribegi, slove, zădărât, rostuieşti, clopotiri, adăsta/ Noi, gângave/ Tangouri pe zăpadă, răboj/ Noiembrie, zăgăzuind/ Nimb sonor, vieţaşi/ Redevenim cuvinte, colbuiri/ Troienit de-ntrebări, năimeam/ Graniţa flămândă a tăcerii. Pe alocuri dăm de paralela astăzi-mâine, fie pentru a sugera discrepanţele, distanţele, fie pentru a insinua continuitatea acestora în timp şi spaţiu. Persistă încă fenomenul de împărţire/ despărţire, prin folosirea limbajului adecvat; fie verbe: a tăia, a se divide, a rupe, a se zbate, a arde, a zădarnici/ Ruguri de viori; fie substantive: departele, zădărnicia; fie adjective: straniu, ireal, înspăimântat, de metal, secate.

Cartea a patra, Elegii şoptite, are doza ei de melancolie. Tristeţea rămâne neînduplecată şi aici, căci ecoul nimicului încă răsună dinspre adânc, încă se întoarce în interior. De cine se teme poetul? Poate că de banal, poate că de bătrâneţe, poate că de renegare, de tăcere, de viaţă şi de moarte, de “golul panoramic de culori”/ Renegare, poate de prea multe nelinişti sau, de ce nu, de emoţii ori de “dorinţe trădătoare”/ Renegare. Poetul are chiar şi o elegie nedesluşită acolo unde se întâlneşte cu sinele, în taina tăcerilor, când doarme somnul dumnezeiesc şi totodată apucă drumul fiului rătăcitor, se vindecă doar cu versuri de care se pierde uşor şi des, dar se şi regăseşte uneori când se forţează să contureze elegiac azvârlindu-se în sine cum ai însămânţa pământul, brazda./ Elegie nedesluşită. Şi totuşi, în zvârcolirea din nedesluşit, mai există ceva care să „destunece” tenebrele, să „desposomorască” pe poet. Iar aceea este iubirea, acel cântec de taină pentru care se nasc versuri delicate, fragile în contextul nedesluşitului, dar care lasă un fascicul de lumină să despovăreze sufletul. Dar imediat reversul, asemeni unor umbre însoţitoare, trezind la adevărata faţă a lumii: “Iubita mea, de tine mi-e răcoare,/ Cu chipul tău mă legăn în ninsoare”/ /„Şi se-arcuiesc tenebre prin cetate/ Când ca un clopot sânul tău se zbate”/ Ningeau tăceri;
“Zideşte-mă în nimbul palmei tale”/ / „E-o linişte obscură şi ciudată”/ Mistica Pandora;
“Necontenit de inimi facem schimb,/ Străfulgeraţi de glonţul de iubire”/ / „Silabisesc în gând neantizare/ Amândoi; “Şi atunci te-am găsit printre iambii plăpânzi,/ Ca o lavă curgea râsul tău în fântâni,/ Din luceferii beţi patinând pe oglinzi/ Născoceam dimineţi, născoceam săptămâni”/ / „Amăgiri ne scrutau atârnate de nori” Altare de lut. La final de lectură, mă gândesc, nu ştiu de ce, la tenebrele lui Caravaggio a cărui viaţă a fost cuprinsă de ele şi al cărui chip este învăluit în ele. La fel şi la Rembrandt, la universul chipurilor lui, la porecla pe care a primit-o de la clevetitori, de prinţ al tenebrelor. Ne ajută ele să ieşim vreodată la lumină?!

Ottilia ARDELEANU