Severineanul care şi-a pierdut viaţa apărând oraşul de pe Bega. O stradă din Timişoara poartă numele eroului din Severin

Ion Enescu s-a născut la 22 martie 1899 în Turnu-Severin fiind al doilea copil în familia lui Costache şi Elena Enescu. Tatăl, Costache Enescu, s-a născut în anul 1870 în satul Igiroasa, judeţul Mehedinţi, dintr-o familie de ţărani săraci. Soarta omului sărac era să-şi găsească cele necesare vieţii în alte regiuni pentru că la Igiroasa nu avea ce să facă.

Costache Enescu a plecat din Igiroasa la Turnu-Severin în primăvara anului 1892 cu speranţa că va găsi un loc de muncă, dar n-a reuşit să fie angajat, timp de câteva luni neavând o meserie.

Într-o duminică, pe când trecea abătut prin grădina publică, întâmplarea i-a scos în cale pe Lenuţa din Tâmna, care i-a spus că este angajată la Theodor Costescu, directorul Liceului “Traian”. Acesta avea o mica proprietate la Vânjuleţ. Astfel, Costică Enescu, cu sprijinul Elenei, a fost angajat “camerier” la liceul “Traian”, slujbă în care a rămas până s-a pensionat.

După un an tinerii s-au căsătorit şi cu economiile făcute au cumpărat un plaţ pe strada Decebal, lângă castrul roman, pe care au construit o casă şi şi-au amenajat o grădină cu pomi roditori. Au avut 9 copii care s-u jucat printre ruinele castrului roman şi până jos, la Dunăre, la picioarele podului lui Traian. Trei dintre ei au murit în timpul ocupaţiei germane din anii 1916-1918 de tifos. Dintre copii, Ion va ajunge ofiţer, iar ilie director al vămilor.

În septembrie 1906 Ionel a fost înscris la Şcoala primară Nr.3 de lângă Castelul de apă. Despre hărnicia lui Costache Enescu, ca om de serviciu al liceului “Traian”, aflăm o ştire în presa timpului. Un grup de studenţi italieni vizitau Severinul. Li s-a făcut o primire călduroasă cu flori, fanfară şi cuvântări. Studenţii au vizitat şi liceul “Traian”, care era admirabil îngrijit de către Costache Enescu. În momentul acesta apare Badea Cârţan, care este prezentat primarului cu care se întreţine în bibliotecă. La o manifestare româno-italiană, la o întâlnire pe albia latinităţii, nu putea să lipsească celebrul cioban transilvănean.

Costache Enescu o ducea greu cu cei 9 copii ai săi. De aceea în timpul liber mergea  la pescuit  pe Dunăre, din vară până în toamnă, împreună cu prietenul său Roşianu, ajutaţi de Ion.

În toamna anului 1910, la 15 septembrie, Ion devine elev la Liceul “Traian”, unde  s-a afirmat la învăţătură din primul an şcolar. Aproape în fiecare zi era văzut în cele două mari biblioteci ale oraşului. Lecturile sale erau biografiile voievozilor, domnitorilor, oamenilor de ştiinţă şi de cultură şi descrierile de călătorii. Ion îndrăgise mult cartea lui Nicolae Densuşianu “Domnii glorioşi şi căpitanii celebri ai ţărilor române”.

În iunie 1914 Ion Enescu a terminat primele patru clase de liceu. Era anul în care începuse Primul Război Mondial.

În luna august 1916, după o perioadă de doi ani de neutralitate, România a intrat şi ea în război. Cu un an în urmă, adică în mai 1915, se înfiinţase la Turnu-Severin cohorta de cercetaşi “Apolodor din Damasc”. Ea era condusă de doctorul Ion Glavici, de la spitalul Grecescu, ajutat de elevul Ion Temelcu, care mai târziu va ajunge ofiţer de artilerie.

Majoritatea elevilor cursului superior de la Liceul “Traian” au intrat şi ei în cercetăşie, fiind atraşi, ca orice tânăr, în special de uniformă şi de goarna care-i însoţea în marşuri. Printre aceştia s-a numărat şi elevul Ion Enescu. Fiind un şcolar apreciat a fost numit şef de grupă şi s-a pregătit în specialităţile de “telefonist” şi de “sanitar”. Odată începute operaţile militare şi pe plaiurile Mehedinţilor, o parte dintre cercetaşi, între care şi Ionel Enescu, au fost trimişi în misiune pe malul stâng al Dunării.

În ziua de 9 noiembrie, atacând dinspre sud de-a lungul liniei ferate, duşmanul a ocupat prin surprindere oraşul Turnu-Severin. Încă înainte de cucerirea localităţii, directorul Liceului “Traian”, Gheorghe Oprescu, cu ajutorul lui Costache Enescu şi a unor elevi, a evacuat la Strehaia biblioteca şi obiectele de valoare ale şcolii, iar aparatele laboratoarelor le-a ascuns în podul clădirii şi în pivniţă. Duşmanul folosea acum clădirile şi străzile ca adăpost şi baricade. În grădina publică şi pe Bulevard erau instalate tunuri.

Încleştări sângeroase aveau loc la periferiile oraşului până noaptea târziu. Turnu-Severin era ameninţat cu distrugerea, cu prefacerea lui în ruine. După încheierea luptelor din zonă, cetăţenii şi elevii  din Turnu-Severin, între care se afla şi Ion Enescu, au îngropat, dându-le cinstea cuvenită, peste 200 de ostaşi români.

În memoria acestora şi a celor ce căzuseră la datorie pe Cerna, pe înalţimile Alion, Ozoina sau în alte locuri, în “Parcul Rozelor” din Turnu-Severin li s-a înalţat un frumos monument. Cu toate condiţiile grele determinate de război şi apoi de ocupaţia străină, Ion Enescu a reuşit să-şi continuie studiile, iar în anul 1918 să-şi inscrie numele în rândurile absolvenţilor Liceului “Traian”.

În vara anului 1918 s-a prezentat la concursul de admitere la Şcoala de ofiţeri de cavalerie la Bucureşti. Ion Enescu a reuşit la examen printre primii. În ziua de 14 octombire 1918 a început cursurile în  anul întâi al şcolii de ofiţeri active de cavalerie la Botoşani.

În timpul anilor de şcoală, Ionel Enescu s-a impus prin inteligenţă şi muncă stăruitoare, prin disciplină. În foaia calificativă pe acel an găsim următoarele aprecieri la adresa sa: “Inteligent şi studios. Are o bună judecată. Educaţia militară şi civilă sunt desăvârşite. Caracter frumos şi sincer. Bun camarad. Foarte conştiincios şi muncitor. Lucrează din convingere. La exerciţii fiind bun executant, dovedeşte calităţi reale de bun instructor şi educator”.

După terminarea anului întâi, Ion Enescu a fost avansat la gradul de elev-sergent (15 octombrie 1919). Apoi, după mai puţin de un an, adică la întâi iulie 1920, Enescu a absolvit Şcoala militară, prilej cu care a fost înalţat la gradul de sublocotenent de cavalerie. A primit, cu acel prilej, după un obicei al timpului, “o sabie de Toledo”.

După terminarea şcolii militare sublocotenentul a fost repartizat la Regimentul 9 Roşiori, care-şi avea garnizoara într-un oraş din nordul ţării. În cadrul regimentului el a fost numit comandantul plutonului 1, din escadronul 2 de instrucţie. După trei luni de activitate, comandantul său avea să consemneze într-o foaie calificativă: “Inteligent şi prezentabil. Este capabil de a comanda plutonul”. După un an, aprecierile comandantului său erau şi mai elogioase: “Ofiţerul iubeşte şi îngrijeşte soldaţii şi caii plutonului său… Ofiţerul are prea bune aptitudini”.

În toamna anului 1922 sublocotenentul Ion Enescu a fost trimis să urmeze Şcoala specială de cavalerie din Sibiu. La încheierea primului an de studii el s-a clasat al doilea din 550 de ofiţeri-elevi. Apreciindu-i pregatirea, comandantul şcolii nota în foaia calificativă: „Este un foarte bun ofiţer, sub toate raporturile, care va face o carieră frumoasă, fiind inteligent, conştiincios, muncitor”.

La 1 iunie 1924 sublocotenentul Enescu a absolvit anul doi, prilej cu care i s-a eliberat Certificatul nr. 24, în care stă scris: “A urmat si absolvit cursul de perfecţionare (anul al II-lea) în condiţiuni prea bune”. Cu aceaşi dată pe epoleţii feciorului din Turnu-Severin se va prinde cea de a doua tresă, din fir de aur, cea de locotenent. După terminarea şcolii, ca urmare a rezultatelor obţinute Ion Enescu este oprit profesor de echitaţie la Şcoala Ofiţeri de cavalerie.

La 24 februarie 1926 s-a căsătorit cu Dora. Cu acest act locotenentul Enescu îşi lega viaţa definitiv de garnizoana Sibiu. Aici locotenentul Enescu a fost numit adjutant al comandatului de centru. În această postură el a dovedit reale calităţi. Într-o foaie calificativă din acea perioadă găsim înserate următoarele aprecieri: “A luat parte la toate concursurile hipice, clasificându-se prea bine. Trage bine cu spada şi sabia. Ca aptitudini militare: calm şi hotărât. Capacităţi: inteligent, cu judecată şi bun simţ. Cultură generală şi profesională bună.”

La 1 octombrie 1930, Ion Enescu a fost înalţat la gradul de căpitan şi numit la comanda escadronului 2 din divizionul Centrului de instrucţie al cavaleriei din Sibiu. În toamna anului 1934 căpitanul Enescu s-a prezentat la concursul de admitere în Şcoala superioară de război, unde a reuşit printre primii. În foaia calificativă Enescu a primit aprecierea: „Ţinuta foarte îngrijită, serios, modest şi foarte conştiincios. Inteligent, judecă bine. Înzestrat cu o bună cultură generală şi militară. Ofiţer capabil care merită a înainta în grad…”

La 1 noiembrie 1936, cu prilejul absolvirii Şcolii superioare de război, căpitanul Ion Enescu primeşte Certificatul cu nr. 1464, pe care citim: “Dat căpitanului Enescu Ion, din arma cavaleriei, care a terminat cu succes cursurile Şcoalei superioare de război în anul 1936, dobândind aprecierea generală: bine.”

La 1 noembrie 1938 capitanul Enescu a fost numit în statul major al Diviziei 18 infanterie, cu sediul la Sibiu. După numai 4 luni de zile, la 27 februarie 1939, este înaintat la gradul de maior. La 20 mai 1943 Ion Enescu a fost înălţat la gradul de locotenent-colonel şi repartizat la Secţia a 2-a a Marelui stat major. După un an, adică la 15 mai 1944, a fost detaşat la comanda regimentului 13 Calăraşi din Lugoj.

La 4 septembrie 1944 s-a deplasat cu unităţile diviziei la Timişoara pentru a prelua sectorul, cu misiunea de a apăra acest oraş. După informaţile deţinute trupele germane se pregăteau să declanşeze o ofensivă puternică de pe teritoriile Iugoslaviei şi Ungariei, în direcţia oraşului Timişoara.

În ziua de 1 septembrie 1944, Regimentul 13 Călăraşi şi-a lărgit sectorul de apărat, fiind acum limitat la nord de calea ferată Timişoara-Lipova, iar la sud cota 180 şi liziera de vest a comunei Neudorf.

Pe 2 septembrie locotenent-colonelul Enescu, însoţit de un grup de ofiţeri superiori a făcut o recunoştere în zona Chişineu-Criş, Cintei, Şimand şi Socodor, luând la faţa locului toate măsurile necesare. În ziua de 4 septembrie 1944 regimentul 13 Călăraşi a început deplasarea pe itinerarul Neudorf-Pişchia-Timişoara.

Odată ajuns la Timişoara, locotenent-colonelul Enescu şi-a organizat regimentul pe 2 divizioane, iar în după-amiaza zilei de 7 septembire 1944 unitatea sa a intrat în dispozitiv de luptă. De la postul său de comandă, Enescu a comunicat misiunile ce reveneau comandaţilor de subunităţi.

– Domnilor – le-a spus el subalternilor chemaţi – trebuie să asigurăm apărarea oraşului cu orice preţ. Vom fi confruntaţi cu situaţii grele. Să nu uitaţi nicio clipă că în jurul şi în spatele nostru se pot ivi iscoade şi diversionişti. În urma rezistenţei dârze a ostaşilor români, sprijiniţi activ de populaţia civilă, hitleriştii au fost nevoiţi să se retragă lăsând pe teren numeroşi morţi şi o mare cantitate de tehnică de luptă distrusă.

În noapte de 11-12 septembire 1944 ostaşii lui Enescu erau pregătiţi să înfrunte cu dârzenie pe vrajmaşi. În ziua de 12 septembrie, pe la ora 14 i s-a raportat lui Enescu că pe şoseaua Şag-Timişoara înainta o coloană de tancuri inamice. Au fost zile de lupte grele, iar locotenent-colonelul Enescu era tot timpul în prima linie.

În ziua de 16 septembire 1944 luptele din jurul Timişoarei s-au înteţit. Oraşul era din nou în pericol fiind încojurat din trei părţi de unităţi germane şi maghiare. Numeroase tancuri germane ajunseseră la marginea localităţii de pe Bega, în cartierele Ronaţ, Mehala, Freidorf şi Fratelia.

Locotenent-colonelul Enescu avea acum greaua misiune să apere oraşul Timişoara pe direcţia care-i fusese incredinţată. “Cât timp noi suntem în viaţă, trupele germane nu vor ocupa oraşul” – îi asigura Enescu pe şefii săi. Când înserarea a cuprins Timişoara, au început din nou luptele. În luptele pentru stăvilirea atacului duşman, ostaşii lui Enescu au înscris pagini de eroism legendar.

Pe când se afla la postul de comandă, instalat într-o casă de lângă vama Fratelia, au început să cadă câteva bombe de branduri. Un proiectil a făcut explozie la câţiva metrii de locotenent-colonelul Enescu, iar un altul în dreapta lui. Într-o fracţiune de secundă, locotenentul Balea a sărit lângă comandant fiind gata să îl apere de schije cu propriul lui trup. Totul a fost însă zadarnic. Mai multe schije s-au oprit în trupurile celor doi bravi ofiţeri.

Grav rănit, locotenent-colonelul Ionel Enescu a fost imediat transportat cu o ambulanţă la Spitalul militar din Timişoara. 33 de schije de brand îi muşcaseră trupul. Cu toate intervenţile medicilor, comandantul de regiment n-a mai putut fi salvat. Şi astfel, duminică, 17 septembrie 1944, ora 20:45, inima lui Ionel Enescu a încetat să mai bată. Chipul eroului urcase lin în galeria eroilor Timişoarei.

În ultimile clipe de viaţă, văzându-l lângă el pe soldatul de ordonanţă, i-a spus acestuia cu un glas trist: “Ioane, să nu îi comunici soţiei că am murit… Dacă totuşi va afla, atunci să îi spui că au murit ei oameni mai mari decât mine…”.

Elogiind comportarea viteazului ofiţer pe câmpul de luptă ziarul “Vestitorul” scria printre altele: “Timişorenii care se îndreptau grăbiţi către barierele oraşului în zilele de 16-17 septembrie… nu ştiau că oraşul lor va fi salvat, că avutul lor părăsit nu va încăpea în mâinile duşmanului. O mică dar hotărâtă unitate de cavalerie, comandată de ofiţeri bravi în frunte cu locotenent-colonelul Enescu le-a dat certitudinea că Timişoara va fi bine apărată. Locotenent-colonelul Ion Enescu, eroul commandant al regimentului Călăraşi, a barat înaintarea duşmanului superior ca număr şi după lupte grele, întrebuinţând pentru aceasta toată destoinicia şi abnegaţia sa, toată marea sa capacitate militară, precum şi toată dragostea şi iubirea lui de ţară, a salvat oraşul şi populaţia Timişoarei… El cade rănit mortal alături de alţi bravi ofiţeri din grupul de comandă, ciuruit de un proiectil de brand aruncat de la mica distanţă de duşman…”.

Cinstind aşa cum se cuvine numele eroilor care şi-au jerfit viaţa în luptele pentru apărarea marelui oraş de pe malurile Begăi,

Primăria municipiului Timişoara a hotărât la 17 decembrie 1944 să dea unor străzi numele eroilor care au apărat oraşul. Astfel în nomenclatorul străzilor din Timişoara au apărut denumirile: „Divizia 9 cavalerie”, „Regimentul 13 Călăraşi”, „Colonelul Ion Enescu” etc.

Câteva luni mai târziu, adică pe 25 aprilie 1945, prin decretul nr. 1276, ministrul de Război a înalţat “post-mortem” pe locotenent-colonelul Ion Enescu, la gradul de colonel. Era şi în acest act, ca şi în cele notate mai sus preţuirea ce se cuvine cu prisosinţă celor bravi, celor mai viteji fii ai neamului românesc.

De precizat şi faptul că în Timişoara există în prezent Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere “Colonel Ion Enescu” – Filiala Timiş.

Viorel Sahagia