Savantul Stefan Odobleja: „Imi este teama ca aceste carti pe care le-am scris sa nu ajunga hartie de impachetat branza prin piete si targuri”

După anul 1965 întâlnirile cu doctorul Ştefan Odobleja au avut loc mai des, mai ales că eu devenisem profesorul fiului său, Ştefan Odobleja junior. Când venea la liceu ca să vadă notele acestuia, ne intâlneam şi de multe ori eu aduceam catalogul şi îi dictam notele, care erau foarte bune, ceea ce îi producea o mare bucurie. Aşa cum am mai menţionat, discuţiile purtate cu această personalitate au avut o tematică diversă.

Era o persoană fascinantă, când vorbea despre o anumită problemă. M-a uluit modul în care prezenta subiectul pe care-l abordam. Eram interesat să aflu cum a putut să scrie direct în limba franceză cărţile sale, fiindcă trebuie să subliniez că spre deosebire de alte cazuri când autorul unei cărţi scrie cartea în limba română şi apoi o traduce el sau altă persoană în altă limbă, doctorul Odobleja a conceput şi a scris toate carţile sale în limba franceză.

Am adus întro zi cartea „La Phonoscopie”, publicată în limba franceză de editura G.Dion, Paris, 1935, scrisă de Ştefan Odobleja şi l-am rugat pe autor să-mi vorbească despre ea. A deschis cartea şi a citit de pe pagina de gardă dedicaţia scrisă pentru tatăl meu, învăţătorul Vasile Sahagia : “D-lui V. Sahagia, cu plăcute amintiri de veche prietenie”. A mai citit încă o dată pentru mine, cu vocea tremurândă, şi mi-a confirmat faptul, constatat de mine, că savantul a simţit o emoţie puternică la vederea cărţii şi în special a dedicaţiei scrise pentru tatăl meu. Au fost foarte buni prieteni încă din copilarie şi au rămas prieteni toată viaţa, până în 1964, când tatăl meu atrecut în lumea umbrelor. Poate şi faptul că prietenul său, din timpul cât au fost elevi, nu mai era în viaţă i-a provocat starea de emoţie pe care nu şi-a ascuns-o, ba chiar mi-a spus că îi pare foarte rău că a pierdut un prieten, ca tatăl meu, cu care a avut relaţii foarte bune şi că acesta a fost un bun sfătuitor pentru toţi cei care i-au cerut ajutorul moral când au avut nevoie.

Autorul cărţii „La Phonoscopie” a menţionat că n-a uitat că această carte a fost folosită de fiii prietenului său ca material ajutător în învăţarea limbii franceze ca şi „Pshychologie consonantiste”.

Dar despre acest lucru am mai menţionat în articolele precedente. Apoi a început să prezinte cartea spunând: “La Phonoscopie”(Fonoscopia) a fost concepută ca o nouă metodă de explorare clinică, aplicabilă la delimitarea cordului şi ficatului, la delimitarea uterului gravid şi în special indicată pentru depistarea şi urmărirea colecţiilor pleurale şi pericardice. Mi-a ghicit intenţia că vreau să ştiu de unde vine numele cărţii „La Phonoscopie” şi Odobleja a continuat: s-a abuzat, puţin, în ultimul timp, cu denumirile terminate în „scopie” căci dacă este justificat să se spună radioscopie, endoscopie, diafonoscopie, nu este potrivit să se spună fonendoscopie, bacilloscopie etc.

Fonoscopie este, în schimb, o fericită denumire şi complet justificată. A existat – a spus Odobleja – cuvântul „Transonance” (transonanţă ) care vroia să descrie acelaşi fenomen. Dar pentru a elimina o confuzie regretabilă şi deja de foarte mult timp perpetuată, savantul mi-a spus că a fost nevoit să creeze un cuvânt nou – Fonoscopia, care este clişeul negativ al radioscopiei, astfel că cele două metode se completează reciproc. După numeroase expierenţe de fizică acustică şi după un număr mare de verificări clinice, medicale, Odobleja a pus la punct tehnica metodei.

În cartea sa „La Phonoscpie”, la paginile 136-140, savantul şi-a prezentat constatările asupra procedeului Iacobson-Danielopolu, dar îndrăzneala de a spune adevărul, i-a atras lui Odobleja, chiar în limitele condescendenţei, o ripostă şi represalii puţin academice din partea savantului Danielopolu, care, precum se pare, se considera şi dorea să fie infailibil. „Am stabilit principiul fizic pe care se bazează metoda de explorare, şi am ajuns la concluzia că propagarea sunetelor depinde de mediul de propagare cât şi de felul sunetelor propagate, un anumit sunet se propagă în mod preferenţial, selectiv printr-un anumit mediu. Există – spunea Odobleja – o electivitate de propagare, care implică un fel de acord între sunetul  propagat şi mediul propagator.”

În această lucrare – a continuat savantul Odobleja – am prezentat şi aplicaţiile practice ale fonoscopiei, începând cu diagnosticul topografic al ficatului, al inimii, al plămânilor şi al abdomenului, cu diagnosticul calitativ al colecţiilor pleurale, efuziunea pericardică, ascita, tumorile şi colecţiile purulente. A mai precizat că, deşi fonoscopia a venit ultima, în comparaţie cu celelalte metode de explorare clinică, nu pare a fi ultima ca valoare şi nici ca utilizare.

Vorbind despre avantajele şi calităţile fonoscopiei, el a subliniat că aceasta este o tehnică uşoară, simplă şi rapidă, de aplicare uniformă şi inofensivă, bucurându-se de toate avantajele unei metode practice clinică şi obiectivă.

Lucrarea „La Phonoscopie” a primit premiul „Medic general dr.Papiu Alexandru” pe anul 1935-premiu acordat celei mai valoroase lucrări elaborată de un medic militar pe o perioadă oarecare de ani. A mai spus savantul Odobleja că la Congresul internaţional al medicilor militari, ţinut la Bucureşti în iunie 1937, a făcut şi o comunicare cu demonstraţii practice asupra Fonoscopiei şi în acelaşi timp a distribuit un prospect participanţilor, prin care a anunţat apariţia lucrării  „Psychologie consonantiste”, care la acea dată se afla sub tipar. Apoi s-a uitat cu milă la cartea adusă de mine şi mi-a spus cu multă desnădejde: „îmi este teamă că aceste cărţi, pe care le-am scris făcând eforturi mari, atât intelectuale cât şi financiare, după ce am cercetat o mulţime de lucrări, de ordinul miilor, să nu ajungă hârtie de împachetat pentru vânzătorii de brânză din pieţele şi târgurile din ţară. Am mai văzut cazuri când au ajuns în situaţia amintită cărţi foarte valoroase, procurate de vânzătorii de brânză de la anumite persoane care au intrat în posesia lor în mod întâmplător şi n-au ştiut să le aprecieze valoarea, datorită lipsei de cultură, aşa că s-au mulţumit să le vândă la preţuri derizorii amatorilor de hârtie de împachetat.”

Avea dreptate Ştefan Odobleja în tot ce spunea; câte cărţi de mare valoare au fost distruse sau folosite drept hârtie de împachetat de persoane inculte, care n-au cunoscut ce comori conţineau ele în paginile scrise cu multă migală de creatorii lor. Am încercat să-l încurajez spunând că trebuie să facem tot ce este posibil ca aceste valoroase cărţi să nu ajungă hârtie de împachetat. Într-adevăr, s-au făcut intervenţii la persoanele din conducerea judeţului, din acea vreme, la anumite personalităţi  marcante din ţară, la ministerul de externe, la ministerul culturii şi alte foruri cu puteri decizionale pentru ca aceste cărţi să intre în circuitul marilor biblioteci din ţara noastră şi din străinătate.

Cu sprijinul acestora, cărţile savantului Odobleja au fost trimise acolo unde îşi aveau locul, adică în marile biblioteci din ţara noasră şi din lume. Vom mai reveni cu date despre cărţile marelui savant Ştefan Odobleja.

Viorel Sahagia