vasile_voiculescu

Abatele Henri Bremond membru al Academiei Franceze, citind în faţa celor cinci academii reunite o alocuţiune despre poezia pură, introduce acest nou concept în limbajul poeticii moderne. ldentificând poezia cu rugăciunea, bazându-se pe experienţa de sugestie şi muzicalitate a poeziei simboliste şi extinzând conceptul „purităţii lirice” şi asupra altor poeţi, cum ar fi Vergilius, Dante, Shakespeare, Racine, abatele Bremond consideră poezia o formă a extazului, ridicându-se deasupra contingentului şi a raţiunii. În acest sens, se poate vorbi despre conceptul de poezie ca rugăciune sau pur şi simplu poezia-rugăciune. În literatura română interbelică, poetul care a ilustrat acest concept a fost V. Voiculescu.

Potrivit mărturisirilor Părintelui Bartolomeu Anania (Valeriu Anania – în lumea literară), V. Voiculescu „era un iniţiat în isihie (cuvânt grecesc care, în accepţia practici isihaste, înseamnă linişte, pace lăuntrică,concentrare în sine, deci o linişte creatoare, neastâmpărată, în continuă mişcare, dar nu o rotire pe orizontală, ca cea a vulturilor, ci o largă înşurubare pe verticală, ca învârtirea iederii pe tirs, un urcuş în spirală către înălţimile cele mai de sus, acolo unde se consumă Logodna contemplaţiei noetice (…)

În jurul anului 1950, poetul începuse să frecventeze reuniunile spirituale de la Mănăstirea Antim, din Bucureşti, iniţiate de Părintele Daniil Sandu Tudor. Prin mijlocirea acestor reuniuni el se iniţiază şi apoi se adânceşte în literatura filocalică şi face din isihasm nu numai un obiect de studiu, ci universul unei aventuri spirituale din care poezia sa va beneficia din plin.” – s.n. (Valeriu Anania, Din Spumele mării, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 187; 165).
Să lămurim acum ce este isihasmul.„Prin isihasm – spune Părintele Antonie Plămădeală – se înţelege rugăciunea neîncetată care conduce sufletul către isihie, către linişte.” (Pr. Dr. Antonie Plămădeală,Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983, p. 272). Sf. Vasile cel Mare găseşte că „Liniştirea este începutul curăţirii sufletului.” (Filocalia, V, p. 68 şi 117 – apud Pr. Dr. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 272). Teologul Kallistos Ware, în cartea sa Împărăţia lăuntrică, precizează care sunt treptele isihiei: „Să fugi de oameni, să trăieşti în reculegere. Acestea sunt cele trei trepte ale isihiei (revenirea în sine).

Prima e de natură spaţială: este vorba de despărţirea exterioară, fizică, de oameni. A doua, şi ea exterioară: să taci, să te abţii de la vorbire. Dar nici una, nici cealaltă nu sunt suficiente pentru a face dintr-un om un isihast (…) Pentru a ajunge la adevărata liniştire lăuntrică trebuie să treci de la a doua la a treia treaptă, de la isihia exterioară la cea lăuntrică, de la simpla absenţă a cuvintelor la ceea ce numeşte Sf. Ambrozie al Milanului tăcerea activă şi creatoare.” (Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, asociaţia creştină Christiana, Bucureşti, 1996, p. 82-83).

În drumul său spiritual, omul duhovnicesc are nevoie de două lucruri: de asceză şi de rugăciune. „Asceza se opune păcatului, dar ea nu e suficientă, fiindcă atenţia singură nu poate totul. Rugăciunea însă extermină păcatul.” (Nichifor Crainic, Sfinţenia – împlinirea umanului – curs de Teologie mistică, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 127).

Rugăciunea isihastă, care ne interesează pentru demersul nostru critic, a fost teoretizată în ortodoxia românească de Paisie – stareţul Mănăstirii Neamţului (la jumătatea secolului al XVIII-lea), însă ea era practicată cu multe secole înainte de monahi. (Despre Istoria isihasmului (sensul cuvântului, caracteristici), a se vedea capitolul al X-lea – Isihasmul, în Tomas Spildik, Spiritualitatea Răsăritului Creştin, volumul al II-lea: Rugăciunea, Editura Deisis, Sibiu, 1998, p. 309-321). O asemenea rugăciune începe prin purificarea radicală a inimii, deoarece „numai din inima cu totul curată se pot ridica rugăciuni adevărate.” (Nichifor Crainic, op. cit., p. 131)
În timpul rugăciunii isihaste, numită şi Rugăciunea lui Iisus, „nu există alt loc al contemplaţiei divine sau al unirii cu Dumnezeu afară de inimă.” (Idem, p. 131). Sfinţii Părinţi sunt de părere că Rugăciunea lui Iisus trebuie rostită fără încetare. De altfel, însuşi Mântuitorul recomanda: „Privegheaţi şi vă rugaţi”, iar Sf. Ap. Pavel întăreşte şi el acest îndemn: „Rugaţi-vă neîncetat!”(1Tesaloniceni, 6:17). În doctrina spirituală a Bisericii vechi, inima este sediul sufletului creat după chipul lui Dumnezeu şi orientat tainic spre El.

Spre deosebire de cunoaşterea raţională, care se realizează prin educaţie şi informaţie, cunoaşterea cu inima „nu poate fi comunicată decât prin iniţiere”, căci „inima este prin excelenţă locul vieţii duhovniceşti; acesta izvorăşte din inima noastră, plină de harul Duhului de viaţă făcător şi trebuie să purceadă dintr-un simţ lăuntric al realităţilor duhovniceşti şi să se exprime printr-o consimţire liberă şi firească la dinamismul interior, la înclinaţiile şi mişcările răsărite în inimă de Sfântul Duh.” (Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, Editura Anastasia, 1995, p. 167). Teologul Ghelasie Gheorghe susţine că „În isihasm, mintea nu iese din creier, ca să fie minte liberă tot în activitate mentală, ci ca să se odihnească în suflet.” (Ghelasie Gheorghe, Iscusinţa trăirii isihaste, volumul al III-lea, Editura Arhetip, Bucureşti, 1991, p. 26). Nu trebuie să uităm că în isihasm, mintea aduce jertfa rugăciunii pe altarul inimii, în numele Mântuitorului nostru, Iisus Cristos.(Cf. Nichifor Crainic, op. cit., p. 153).
Plecând de la Metoda sfintei rugăciuni şi atenţii a Sf. Simion Noul Teolog, stareţul Mănăstirii Neamţului – Paisie – distinge cele două faze ale rugăciunii isihaste: „meditaţia sau faza activă, pe care o numeştelucrare sau acţiune, şi contemplaţia sau faza pasivă, pe care o numeşte vedenie.” (Idem, p. 153).

În poezia religioasă a lui V. Voiculescu, eul aflat în dialog cu Dumnezeu, prin rugăciune, se găseşte într-o neostoită căutare a Părintelui Suprem. Ideea fundamentală a poeziei Rugăciunea(volumul Întrezăriri) este aceea că rugăciunea isihastă trebuie zidită „cu toată voinţa, cu toată puterea şi toată dragostea”. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Spiritualitatea ortodoxă, ed. cit.,p. 231).
Nu tai piatră să-ţi ridic minune
Îţi cioplesc un templu din plăpând:
Sus pe limpezi stâlpi de rugăciune
Bolţi de dor sub turle mari de gând.
Din căţuia gurii stinse piere
Adierea unui fum de grai.
Calc pe marginile sufletului… sfere
De tăcere, pârtii către rai…
Curg încremenit. De ce m-aş teme?
Către Tine trece-un singur vad
Doar un pas afară din tărâm şi vreme
Şi-n prăpăstiile liniştilor cad.
Inima cu sânge-n amurgire
A rămas pe-un ţărm fără talaz
Şi pornesc prin vasta mea neştire
Să te caut cu antene de extaz.

Citind cu atenţie versurile acestei poezii, putem sesiza câteva idei de natură mistică: a) această întoarcere a eu-lui asupra lui însuşi „este o cale care duce mai aproape de Dumnezeu” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, op. cit., p. 241) : „Nu tai piatră să-ţi ridic minune/ Îţi cioplesc un templu din plăpând:/ Sus pe limpezi stâlpi de rugăciune”; b) progresul în rugăciune se vădeşte prin „împuţinarea cuvintelor” (Idem, p. 213) ; c) rugăciunea se face fie cu gura, fie cu mintea. „Numai că trebuie să grăieşti liniştit (…) până când mintea (…) va înainta şi va primi putere de la Duhul ca să poată să se roage întreagă şi stăruitoare. Atunci nu mai este nevoie să vorbeşti cu gura.” (Ibidem, p. 227) : „Din căţuia gurii stinse piere/ Adierea unui fum de grai./ Calc pe marginile sufletului… sfere/ De tăcere, pârtii către rai”.

Ideea împuţinării cuvintelor, în timpul rugăciunii, este evidenţiată, în această strofă, prin câteva construcţii speciale, în care ponderea o are epitetul : „Adierea unui fum de grai”; „sfere/ De tăcere”; d) „prin adevărata şi deplina lepădare de sine se dobândeşte slobozenia inimii” (Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1982, p. 144),căutându-L cu inima pe Dumnezeu (cf.Psalmul 84:9); e) dobândind liniştea, eul ajunge pe treapta iubirii ca extaz, înţeleasă ca ieşire din sine. „”Când vorbim de dragoste ca extaz, trebuie să înţelegem dragostea care dăruieşte direct (…) Este un extaz cu răpire, cu absorbirea în sus a corpului însuşi.” (Nichifor Crainic, op. cit., p. 203-205): „Inima cu sânge-n amurgire/ A rămas pe-un ţărm fără talaz/ Şi pornesc (…)/ Să te caut cu antene de extaz.”

Const. MIU