Dar, îndărăt ai să găseşti poligamia. Şi de vreme ce a existat şi o formă şi alta, ai dreptul să judeci. Unii iau fără să judece, dar aleg pe cea din urmă... Însă dreptul de a judeca rămâne netăgăduit. Iată pe ce se razimă dreptul nostru de a judeca tradiţia şi în consecinţă acela al idealului de a-i aduce modificări. Fireşte că modificarea tradiţiei nu este un lucru tocmai uşor de făcut. Tradiţia are o putere de rezistenţă extraordinară. Cu toată puterea sa de rezistenţă nu se poate susţine totuşi teza că tradiţionalismul să păstreze cu sfinţenie datinile şi obiceiurile aşa cum le-ai moştenit. E o idee ce nu se poate susţine. Să vedem care este definiţia sufletului. S-au dat o mulţime. Unii au zis: e o substanţă; alţii: o oglindă ce înregistrează impresii din lumea din afară; în sfârşit s-a zis: un aparat fotografic. Există tot felul de vederi. Totuşi, definiţia cea mai nouă e să nu concepi sufletul ca o substanţă, oglinda, ci ca un avânt, ca un elan, ca o năzuinţă. Un elan creator, care necontenit născoceşte tot felul de forme. Elanul acesta nu poate fi cuprins într-o formă, ci trece creând forme noi şi cuprinzătoare. Sufletul e un proces continuu de înnoire. Nici o formă nu poate fi atât de comprehensivă ca să adăpăstească acest elan mânat de nevoia creaţiunii. Când e mulţumit artistul de opera lui? Mereu va găsi că este un rest de ce n-a putut fi exprimat în opera sa. Acelaşi lucru din viaţa se găseşte în toată natura. Ce e însă natura? O silinţă continuă de creaţie, încercări ce necontenit le preschimbă. Natura are tot felul de forme; e un proces de ascensiune care calcă din treaptă în treaptă: minerale, electricitate şi magnetism, plante, animale care reprezintă o scară progresivă până la om. Numai această formă rămâne creaţiunea cea mai desăvârşită. La om parcă natura n-a obosit. Aici se repetă. Dar elanul său creator natura l-a trecut omului şi omul e mânat de patima ascensiunii creatoare. Toate treptele naturii sunt încercări. Ea capătă forme de exprimare pentru bogăţia conţinutului şi când ajunge la om dă omului această patimă de a crea forme desăvârşite şi cuprinzătoare. Treptele naturii sunt exact ceea ce sunt seriile de încercare ale artistului care caută perfecţiunea. Dacă examinăm evoluţia vieţii sufletului şi a naţiunii se vede acelaşi elan, acelaşi avânt de a nu se opri, de a nu rămâne prizonier, ci a se înălţa spre perfect. Aşadar, nu poate fi vorba de a ne încheia în tradiţie spre a păstra deapururi aceleaşi moravuri, aceleaşi instituţii. Acest elan ne sileşte de a modifica moştenirea tradiţiei. 

Însă, pentru că e vorba să imităm ce face natura, apoi ea ne dă două lecţii. Pe cea dintâi am văzut-o; cea de-a doua ne învaţă: să nu facem salturi. Diferitele ei trepte sunt apropiate. Natura n-a sărit de la protozoare la om. Nu poţi să creezi o formă decât la ceasul ei. Nu poţi să foloseşti o tradiţie aşa uşor. Şi natura încearcă sărituri. Ce sunt monştri? Sunt încercări de a depăşi puterile, de a ajunge la natura perfectă. Dar, monştri nu pot trăi, se elimină, fiindcă ascensiunea se face succesiv, nu brusc. Dar chiar dacă am vrea să abandonăm tradiţia brusc, nu vom putea, căci tradiţia are o imensă putere de rezistenţă.

Această putere izvorăşte din faptul că ea este inconştientă, mecanică. Se execută automat şi este intrată în inconştient. Această inconştienţă are o superioritate asupra conştientului prin precizia execuţiei. Când căutăm perfecţiunea, căutăm ca actele conştiente să le trecem în inconştient. Bunăoară, cântarea la pian întâi se face conştient şi după lungi execiţii ajunge să fie produsă inconştient, dar cu siguranţă şi precizie. Însăşi idealurile când vor să aibă o influenţă puternică caută să devină tradiţionale. Se întrebuinţează expresia ideal tradiţional. Vraja idealului nostru naţional a fost că devenise organic. De accea o preocupare continuă pe care trebuie s-o avem e aceea că faptele rele să nu se transforme în tradiţii, căci apoi e greu să le înlături. Chestia calendarului nu s-a soluţionat fără perturbări. El făcea parte integrantă din făptura organică a credincioşilor şi de aceea a rezistat. Orice argumente se aduceau, se izbeau de zidul care opunea rezistenţă, zidul tradiţiei organice. Tradiţia ne înfăşoară ca o reţea de fier şi de multe ori omul cel mai independent, răzvrătitul, e, în bună parte, jucăria tradiţiilor. Omul ce vrea să se izbăvească de presiunea trecutului, omul acela este întocmai ca un călător din tren, care crede că dacă va traversa invers vagoanele, nu trenul merge, ci el. Poţi să mergi cât vrei împotriva tradiţiilor, eşti târât de ele. Diferitele încercări sociale ce s-au făcut de a ignora tradiţia nu s-au putut menţine. Creştinismul a venit şi a înlocuit vechea religie păgână. A venit cu idei fundamental deosebite: simplitatea culturii, simplitatea în viaţă, evidente la reprezentanţii bisericii. A izbutit să înlocuiască păgânismul şi să devină religie de stat. Dar repede şi-a însuşit credinţele păgânismului în ce priveşte fastul culturii. Republica înlocuieşte monarhia în foarte multe ţări, dar preşedintele de republică se înconjoară de fastul monarhului. Bolşevismul a venit cu idei răsturnătoare a tuturor concepţiilor vechi, însă după câţiva ani de experimentare a admis proprietatea individuală pe care o combătuse. E cu neputinţă să faci tabula rasa de tradiţiile organice ale trecutului. A te ţine de tradiţie e un bine, mai ales în împrejurările turburi, mai ales când idealul de prefacere nu este limpede. Atunci când idealul nu este desemnat cu claritate sau când apare în forma unei lumini îndoiase, să te agăţi cu amândouă mâinile de tradiţie! E potrivită aici axioma: nu e permis să distrugi până nu ştii cum să înlocuieşti. Am examinat obiectiv fără a fi avocatul tradiţiei sau al idealului şi am ajuns, se degajează concluzia, că nu putem să ne anchilozăm în tradiţie, dar modificările să fie făcute ţinând seama de tradiţie. Să nu anulăm trecutul ca să începem altă construcţie pe baze noi. Se va zice că nu e permis. Întrebarea este: în ce fel să fie modificată tradiţia? Cum? Încotro? Fără a se da o formulă aplicabilă la fiecare caz, o formulă generală  filosofică totuşi se poate da. Dacă vrei să-ţi dai seama de direcţia modificărilor, să cunoşti întâi istoria tradiţiilor, istoria trecutului, pentru că urmărind seria de trepte ai să vezi şi direcţia generală către care se îndreaptă această năzuinţă. Să cunoşti istoria nu pentru a te încheia în faptele istorice, ca să te întorci la o faptă abandonată, ci ca să-ţi însuşeşti avântul creator al treptelor istorice, să simţi pulsaţia trecutului nu pentru a rămâne prizonierul lui, ci ca să înaintezi cu el; să te încarci cu poezia trecutului, căci ea nu vrea să rămână anihilată, e animată de o putere de viaţă. Iată o direcţie ce se stabileşte clar pentru cine studiază trecutul şi simte toate silinţele lui. Dar care e direcţia? E o năzuinţă continuu eşuată, dar niciodată stinsă care duce mereu spre înfrăţirea popoarelor. Se va zice: trecutul e o serie de acte de tiranie. Nu. Ceea ce numim imperialism, mânie cuceritoare, dacă analizezi bine şi laşi la o parte coaja, este aceeaşi încercare a unirii poparelor (bunăoară, Austro-Ungaria), imperialismul este numai în aparenţă contrariu înfrăţirii popoarelor. E doar o încercare neizbutită. Natura face încercări premature şi se nasc monştri. Toate imperialismele sunt monştri. Dar, dacă îţi însuşeşti pulsaţiile lor, vei simţi care este direcţia idealului. Din nefericire, oameni care se ocupă cu istoria cad prizonierii faptelor istorice, se înglobează în trecut. Oamenii de ideal dispreţuiesc tradiţia şi istoricii rămân captivi în studierea trecutului. Fuziunea nu este în sensul ca tradiţia să devină ideal, ci tradiţia să fie ca rădăcina şi idealul ca floarea. Fiecare generaţie nu începe evoluţia lumii şi nici n-o termină. Rostul nostru e să transmitem viitorului moştenirea primită. Rostul nostru e de a fi intermediari pentru a apropia idealul de tradiţie, înnodând ceea ce a fost cu ceea ce trebuie să fie”.

Publicând materiale levate, de o asemenea ţinută ştiinţifică să mai mire pe cineva de ce „Datina” a fost, la vremea respectivă, una dintre cele mai valoroase şi prestigioase publicaţii de profil?                                          Virgiliu Tătaru

Doamnei Elena Farago i s-a dat, în sfârşit, cununa cea mare: Premiul Naţional de Poezie. Gestul acesta este simbolic. El dovedeşte că-n marasmul general, în seceta groaznică ce-a cuprins toate sufletele şi care a vestejit toate dorinţele generoase şi toate cântecele, se mai găsesc ici, colea, oameni care să reabiliteze poezia, să se întoarcă la izvoarele ei veşnice şi să dea cuvenita cinstire slujitorilor muzelor.

De altfel, în favoarea poeziei s-a produs în ultimul timp un adevărat reviriment. Nu vorbim de numărul mare de volume de poezii recent apărute, volume asupra cărora am insistat la timp, dar care s-au produs şi alte manifestări, care ne îndreptăţesc să vorbim de o înseminare spirituală favorabilă poeziei. Domnul C. Kiriţescu, ocupându-se într-un număr din „Revista generală a învăţătorului” de raportul dintre poezie şi morală constată cu mâhnire că anumiţi tineri, care se prezentau la bacalaureat nu cunoşteau măcar o poezie pe de rost, iar atunci când ştiau vreun fragment oarecare nu-i cunoşteau autorul, confundând pe Eminescu cu Bolintineanu şi aşa mai departe. Strigătul acesta de alarmă n-a rămas fără ecou, pentru că ministrul educaţiei a dat o circulară, în care cerea mai multă atenţie în şcoală pentru poezie.

Iată de ce spuneam noi asistăm la un adevărat reviriment şi iată de ce am socotit că premierea doamnei Elena Farago avea un înţeles simbolic. Independent însă de împrejurările clipei de faţă, poezia doamnei Elena Farago merită prinosul laudei şi admiraţiei colective. E o pagină care, într-o formă atrăgătoare, într-o muzicalitate cuceritoare îmbină într-însa sentimente profunde şi delicate, iubiri sfioase, idealisme dragi, tot ceea ce sufletul omenesc are mai de preţ:

„Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea

- Ca toate şoselele lumii -

Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea

Era o fântână cu ciutura grea....

............................................................

Zoreau însetaţii să ajungă să bea

Ca toţi însetaţii din viaţă

Trăgeau puternic de cumpăna grea,

Dar apa sălcie şi caldă-i gonea-,

Şi-ades câte unul mai tânăr pleca

Cu lacrimi de ciudă pe faţă...

Şi-ades câte unul mai vârstnic râdea...

Ca toţi ce-o cunosc: APA VIEŢII”

                                  (Era o fântână)

Rândurile de faţă nu s-au scris pentru a alcătui o analiză literară a operei doamnei Elena Farago. E greu de pus în balanţa searbădă a criticii ceea ce e imponderabil, ceea ce e sublim şi nemuritor. Ne vom mărgini deci să însemnăm încă vreo câteva poeme ale căror acorduri ne răsună mereu în suflet:

„Tu care vii purtând pe umeri

Ulciorul plin,

Tu care vii,

Să-nviorezi atâtea păsări,

Apleacă-te şi dă-le

Să bea-nsetatelor credinţa

.............................................

Apleacă-te încet şi-ntinde-i

Dezaripate-i năzuinţe

Ulciorul dătător de viaţă...

                 (Cântec Nădejdii)

Alături de încununarea oficială a poetei să aducem admiraţia noastră, care face din opera sa, cartea de căpătâi şi îndreptar spiritual”.

Constantin Papacostea-Pajură a scris rânduri profunde şi convingătoare despre aproape toţi scriitorii noştri din perioada interbelică, fiind, alături de alţi doi mehedinţeni: Constantin D. Ionescu şi Alexandru Dima, unul dintre cei mai harnici cronicari literari.                                                           VIRGILIU TĂTARU

Nu importă materialul din care artistul îşi compune opera; important este ca materialul acesta să dogorească de viaţă, iar artistul să ştie aprinde expresia dragostei, aşa ca ea să fie retrăită şi de sufletele altora. Dacă ar fi să-i găsim lui Caragiale o figură asemănătoare printre cele devenite celebre în istoria filosofiei, eu l-aş pune alături de Montaigne, filosoful estet francez de la sfârşitul secolului XVI. Întocmai ca acesta, Caragiale nu vedea o ştiinţă superioară aceleia pe care el o găsea în trăirea vieţii. „Mon mestier et mon art, c’est vivre”, zicea Montaigne. Aceasta o gândea şi Caragiale. Cu această caracterizare ni se pare că suntem întrucâtva ajutaţi să înţelegem mai bine scrierile lui Caragiale, decum suntem ajutaţi prin caracterizările pe care le găsim în cărţile noastre obişnuite de literatură. În orişice caz, această caracterizare înlătură înjosirea pe care mulţi publicişti o mai fac şi astăzi lui Caragiale, punându-i acestuia în sarcină rolul de a fi fost un instrument al reacţionarismului românesc în lupta acestuia cu progresul. Caragiale nu şi-a ales chipurile sociale în scopul de a face o satiră politică contra liberalismului sau a europenizării. Dacă ar fi fost acesta scopul său, atunci chipurile sale nu ar fi fost întrupate aşa de viu şi cu atâta simpatie. Mahalagii şi neisprăviţii, intelectuali şi politicieni, sunt la Caragiale de sine stătători, cu viaţa lor deplină, iar nu simple exemplificări ale unei realităţi contra căreia el şi-ar fi îndreptat satira. În dosul lui Farfuridi nu stă liberalismul, ci stă viaţa politică reală a României de acum treizeci-patruzeci de ani, aşa cum a putut-o surprinde un artist de talent. Satira atrage de la sine convenţionalitatea şi caricaturizarea. Chipurile din teatru nu sunt nici convenţionale, nici caricaturi. Tot aşa cu toate tipurile pe care le găsim în scrierile lui Caragiale. Micii funcţionari şi negustori, din „Momentele” sale, nu suntinvenţii de ocazie, pentru a servi la ilustrarea unui gen de comic, ci sunt fiinţe expresive ale vieţii româneşti. În personajele lui sunt păstrate cele mai veridice izvoare pentru documentarea viitorilor noştri istorici. Această caracterizare face să înţelegem şi tehnica operei lui. Caragiale a scris puţin. El n-avea inspiraţie uşoară. Ce scria, scria cu muncă grea. El n-avea norocul să creeze cum povesteau unii de el, cum că ar fi creând jucându-se cu condeiul. El trebuia să observe mai întâi în adâncime viaţa românească până să surprindă caracterele expresive ale acesteia. Căci viaţa socială românească curge din plin, este adevărat, dar fără forme expresive. Chipurile sociale româneşti sunt vulcanice. Multă expansiune în ele, dar puţină expresiune. Grandomani găseşti în România pe toate potecile, caractere expresive foarte rar. Caragiale n-ar fi putut începe nimic cu tipurile proteice pe care le prezintă pătura conducătoare a politicii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Un politician din din această vreme putea fi luat indiferent, drept bancher, drept negustor de porci sau drept profesor de muzică. Pentru a găsi un chip expresiv, Caragiale a trebuit să scoboare în pătura de jos, la Farfuridi şi la Nae Ipingescu. Aici, în pătura de jos, contrastul era mai bine fixat, fiindcă aci aluatul sufletesc era şi mai puţin eterogen prin origine. O dată cu tipul găsit cu greutate el avea să-l îmbrace în cuvinte potrivite. Din nou altă muncă şi tot aşa de grea. Nici un „şi”, nici un „că” de prisos. Cuvântul este mai greu de sculptat, pentru ca să-l aduci să răspundă formei ce doreşti, decât este marmura şi bronzul – obişnuia să zică Caragiale, adeseori. Dar tot el adăuga, cuvântul binesculptat, că în el avem veştmântul cel mai perfect pentru a reda expresiunea vieţii. Şi avea perfectă dreptate. Fraza lui Caragiale ? O minune! Încerce cineva să imite fraza lui Caragiale şi va vedea că nu o poate face decât reproducând-o cuvânt cu cuvânt. Caragiale s-a dovedit inimitabil. Aceasta este suprema laudă pe care o pot spune despre fostul meu prieten.

CONSTANTIN RĂDULESCU-MOTRU

Articol apărut în revista mehedinţeană

 „Provincia” din 15 martie 1946