ION LUCA CARAGIALE ŞI SEVERINUL

La o staţie, unde careta domnească şi caleştile suitei trebuiau să schimbe caii, călătorii noştri deteră peste o scenă destul de neplăcută mai ales pentru dânşii, care, tot drumul până aici, se deprinseseră cu strigăte şi aclamaţiuni vesele. Căpitanul de poştă bătea cu gârbaciul îndoit pe unul dintre slujitori, pentru că acest nenorocit subaltern, trecut din băutură, nu aşezase hamurile bine, o nebăgare de seamă din care, Doamne fereşte, i se putea întâmpla cine ştie ce primejdie Măriei Sale. Măria Sa se supără de această brutalitate şi făcu nişte mustrări bine simţite superiorului sălbatic; dar şi mai supărat fu conul Mihalache, care luă numele căpitanului, făgăduind acestui „parşiv” să-l destituie telefonic. Careta domnească porneşte în goană cu suita şi înăuntru-i se încinge o discuţie asupra maltrataţiilor corporale. Conul Mihalache, omul reformator, progresistul înflăcărat, susţine că o lege aspră trebuie numaidecât, o lege care să oprească, sub pedepse strşnice, bătaia.Vodă, mai moderat, recunoaşte că un popor liber trebuie să şteargă din moravurile sale aceste deprinderi barbare, dar nu vede încă putinţa aplicării unei asemenea legi fiindcă … deprinderi seculare … ignoranţa şi lipsa sensului datoriei … incapacitatea omului de a se desbăra de un şir întreg de învăţături …şcl …şcl.

Ministrul se încăpăţânează. Spiritul secolului … lumina civilizaţiei … demnitatea omului liber …şcl…şcl.

-În fine, această reformă este trebuincioasă, trebuie făcută Măria Ta.

-Bine, Mihalache dragă, zice Vodă biruit, bine, s-o facem şi pe-aiasta!

Au ajuns cu bine şi cu sănătate la Severin, călcând de la Olt până la podul lui Traian pe flori şi aclamaţi de un popor întreg. Lume-paradă-entuziasm oltenesc-banchet-luminaţie. Seara în sfârşit într-un târziu cei doi iluştri amici sunt la gazdă împărtăşindu-şi impresiile. Cu tot zgomotul şi entuziasmul, Vodă n-a uitat discuţia de cu ziua.

Măria Sa dă ordin ministrului să fie gata a doua zi la şapte spre a începe împreună inspecţiile de rigoare la autorităţile locale. Apoi Măria Sa şopteşte ceva în taină feciorului lui conu Mihalache – un ţigan de casă – care cunoaşte bine tabieturile ministrului. Conul Mihalache, trebuie să ştim, nu obişnuieşte nici papuci, nici halat. Dimineaţa, cum se scoală, se-ncalţă, se-mbracă din cap până-n picioare şi rămâne aşa toată ziua. Acum se sesbracă să se aşezen-n pat. Odaia de culcare a ministrului e despărţită printr-o uşă de a lui Vodă. Conu Mihalache se culcă poruncind ţiganului să-i cureţe ciubotele şi straiele pentru a doua zi dis de dimineaţă şi adoarme

Dis de dimineaţă Vodă bate la uşă:

-Haide, Mihalache, nu te-ai deşteptat încă?

Ministrul sare din pat şi se repede la ghete: „Numaidecât, Măria Ta!”

Ghetele nicăieri. Caută hainele. Hainele nicăieri. De grabă la uşa de ieşire şi chiamă feciorul. Feciorul nicăieri.

Vodă: Haide, Mihalache!”

Ministrul iese-n colţuni şi-n cămaşă afară şi-ncepe să-l caute prin săliţă pe ţigan. Un om al poliţiei care doarme pe o laviţă sare buimac şi caută în toată casa, şi caută, şi caută şi-n sfârşit peste zece minute aduce pe ţigan.

„Unde mi-s straiele şi ciubotele, mişelule? strigă conul Mihalache.

-Da nu sghera aşa, coane, că doar nu dă turcii! Stai oleacă să le şterg.

-Nu le-ai şters încă?!

-Dec! Da eu nu-s om? Eu să nu mă hodinesc? Le-om şterge, acum!

Şi ţiganul pleacă scărpinându-se-n cap şi bombănind. Aşteaptă conu Mihalache, aşteaptă.

„Haide, bre omule, odată! Strigă Măria Sa de dincolo; că doar nu eşti cucoană să-ţi faci două ceasuri frizura”.

-Acum, acu, Măria Ta!

Şi conu Mihalache se plimbă prin odaie turburat. La urma urmelor, iaca şi ţiganul cu ghetele şi hainele, mai rău tăvălite decât curăţite, le trânteşte pe un scaun şi pleacă.

„Stai, mişelule! răcneşte ministrul, und’-te duci?

-Ei! Haide odată, Mihalache! Zice scurt Vodă. Haid’ odată, că m-ai plictisit: plec singur!

Conu Mihalache, disperat, se aruncă după ţigan, îi pune mâna în guler, îl întoarce-n loc şi-ncepe să-i arză câteva palme … moldoveneşti. Ţiganul începe să urle. În momentul acela Vodă deschide uşa de la mijloc şi-ntreabă:

-Ce-i aiasta, dragă Mihalache? … Baţi? Apoi cum rămâne cu reforma noastră?

Ţiganul s-a pornit pe râs, a luat un bun bacşiş de la Vodă şi la moment a gătit straiele şi ciubotele ministrului. Suveranul şi ministrul au plecat foarte voioşi să facă inspecţie la deosebitele autorităţi şi pe drum Cuza-Vodă a spus amicului său acest mare adevăr: „Reforma trece, moravurile rămân!”.

Sunt, vedem, suficiente argumente care ne dovedesc faptul că Ion Luca Caragiale a fost la Turnu-Severin şi chiar la Butoieşti, locul naşterii marelui său prieten – filosoful Constantin Rădulescu-Motru. 

Virgiliu TĂTARU

A fost Ion Luca Caragiale la Turnu-Severin? Au existat serioase discuţii pe această temă, îndoieli. Avem însă temeinice motive să le înlăturăm. Se ştie că la începutul veacului trecut elevii Liceului „Traian”, în frunte cu directorul Theodor Costescu au defilat la Bucureşti, în faţa Regelui Carol I, cu fanfară şi în atrăgătoare costume. Au lăsat o impresie atât de plăcută încât, până seara târziu, bucureştenii i-au urmat pe străzi, admirând aşa bravi şcolari. În mod sigur i-a văzut şi Caragiale. Se presupune că pentru eroul Marius Chicos Rostogan marele dramaturg l-ar fi avut ca model pe un profesor şi fost director la Şcoala Normală „Domnul Tudor”, pe marele Grigore Vasile Bergovan. Se zice că a fost o invidie la mijloc. Acest Grigore Vasile Bergovan era recunoscut ca un prestigios autor de manuale şcolare, câteva realizându-se împreună cu Alexandru Odobescu şi cu care a întreţinut o statornică prietenie şi corespondenţă. Caragiale s-a încercat şi el în acest domeniu, dar cu mai puţin succes. Dovadă că acest Grigore Vasile Bergovan era o persoană onorabilă, de prestigiu la vremea sa, oferim câteva date din biografia sa. S-a născut în 1850 în Satul Nou de lângă Bistriţa. Urmează studiile de învăţător la Gherla. După absolvire funcţionează un timp în învăţământ, după care este chemat la Bucureşti şi este numit profesor de pedagogie la Şcoala de învăţători din Capitală. În 1899 prezintă la Ministerul Instrucţiunii Publice raportul „O viaţă pedagogică”, avâd ca obiect cele constatate la şcolile din Germania şi Austria în timpul călătoriei făcute în aceste ţări pentru cunoaştere şi schimburi de experienţă. În 1912, la reînfiinţarea Şcolii Normale „Domnul Tudor” din Turnu-Severin, a fost numit director. Participă la 18 septembrie 1913, în prezenţa ministrului C. Anghelescu, la punerea pietrei fundamentale a noii clădiri a şcolii. Printr-o prodigioasă activitate ridică repede prestigiul şcolii. De orientare nerbatiană a aplicat în mod creator doctrina pedagogului german la realitatea şcolii româneşti. Are o operă întinsă şi variată: „Spicuiri din istoria pedagogiei la români”  (1889); „Istoria pedagogiei” (1897); „Ionel – o încercare de roman pedagogic pentru părinţi” (1900); „Amintiri din copilărie. 1859-1873” – oglindă a începuturilor activităţii sale; „Logica intuitivă” (1921); „Pedagogia” (1921); „Didactica” (fără an); „Aritmetica şi geometria”; „Curs de desen liniar”; „Curs complet de aritmetică”; „Caiete de citire” şi altele.

După cum ştim, câţiva elevi ai lui Marius Chicos Rostogan i-au mărturisit că părinţii lor erau deja hotărâţi să-i trimită la Turnu-Severin, la şcoala „Domnului Costescu”. Şi mai este ceva foarte important în susţinerea argumentelor noastre. Ion Luca Caragiale şi mehedinţeanul Constantin Rădulescu-Motru au făcut politică conservatoare, după 1907 fiind membri ai dezidenţei, Partidul Conservator Democrat, fondat şi condus de Take Ionescu. În 1910 C. Rădulescu-Motru a fost ales deputat de Mehedinţi din partea acestui partid. Cei doi, Ion Luca Caragiale şi C. Rădulescu-Motru, obişnuiau să-l însoţească pe Take Ionescu în turneele sale electorale. Cei doi l-au însoţit pe Take Ionescu şi în turneele electorale din Mehedinţi şi Oltenia, unde marele politician rostea nişte discursuri care atrăgeau mulţimile. În mod sigur au ajuns şi în Mehedinţi şi deci şi la Turnu-Severin. Vacanţele universitare şi parlamentare C. Rădulescu-Motru şi le petrecea la conacul părintesc de la Butoieşti, unde şi-a elaborat o mare parte din opera sa filosofică. În mod sigur Motru l-a adus şi pe Caragiale la Butoieşti, pentru a vedea locul naşterii prietenului său.

Se mai ştie şi faptul că Mihail Kogălniceanu a avut importante relaţii cu Mehedinţiul. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, ca ministru de interne a fost trimis în Mehedinţi cu misiunea de a-l schimba din funcţie pe abuzivul prefect. Câţiva ani mai târziu, în 1880 Mihail Kogălniceanu a fost solicitat de către mehedinţeni să-şi pună candidatura de deputat în acest judeţ. Marele om politic a acceptat şi a fost ales deputat de Mehedinţi în Parlamentul ţării. La scut timp, după ce a urcat pe tronul ţării, Alexandru Ioan Cuza a întreprins prima călătorie în ţară ajungând până la Baia de Aramă şi Turnu Severin. Recunoscători faţă de făuritorul României moderne, în 1870, când se afla în exil, mehedinţenii i-au încredinţat mandatul de deputat, trimiţându-l în marele sfat al ţării.

În schiţa sa mai puţin cunoscută şi intitulată „Reformă”, I. L. Caragiale îi are ca eroi pe Alexandru Ioan Cuza şi primul său ministru Mihail Kogălniceanu, satirizând cu vădită simpatie problema schimbării mentalităţilor. Să vedem ce spune Caragiale: „Suntem în epoca reformelor: spiritul public se agită asupra atâtor şi atâtor cestiuni, toate „vitale”, a căror dezlegare nu mai poate suferi întârziere. Una din acestea este şi cestiunea bătăiii în armată. Dar, deaoarece-i vorba să înotăm în cestiuni, caută să spunem că sunt oameni care pun una prealabilă: a bate pe inferiori pentru nesupunere, nepricepere sau rea voinţă, ori chiar numai din răutate este oare la noi un obicei exclusiv al ostaşilor? Unii răspund da; alţii răspund nu. Ne vom permite însă să spunem o anecdotă istorică, care putea lumina oarecum arzătoarea cestiune – o anecdotă pe care am căpătat-o dintr-un izvor vrednic de toată încrederea. Odată, Cuza-Vodă călătorea cu primul său ministru Mihalache Cogălniceanu către Turnu-Severinului. Pentru întâia dată alesul naţiei româneşti trecea Oltul.

CONSTANTIN RĂDULESCU-MOTRU

DESPRE TIRANIA POLITICĂ

Tirania politică este condiţionată de existenţa unei mentalităţi înapoiate la aceia care fac plitică. Acolo unde această tiranie se simte, acolo, putem zice cu siguranţă, politica este numai un pretext. Convingerile politice nu au nevoie pentru apărarea lor de explozia tuturor patimilor josnice. Nu se combat adversarii politici făcând spume la gură şi nu se declamă principii cu ochii injectaţi de sânge şi cu scrâşniri din dinţi. Toate aceste manifestări spasmodice sunt incompatibile cu funcţiunea raţiunii, care, înainte de toate, cere linişte. Acei ce fac în chipul acesta politică, de fapt nu fac nici o politică, cum nu fac operă de auxiliari ai justiţiei aceia care bat şi chinuiesc pe închişii prin beciurile politice. Toţi aceşti politicieni, care înţeleg şi practică în felul acesta politica, sunt în realitate rămăşiţe de barbarie, din trecut, exemplare care au supravieţuit epocii lor corespunzătoare. Exploziile lor pătimaşe sunt, ca şi exploziile vulcanice, venite de jos, din adâncul animalităţii omeneşti. La noi în ţară tirania politică nu merge din fericire aşa departe; cel puţin nu merge aşa departe în aparenţă. Animalitea când se manifestă în politica noastră păstrează oarecare decor; şi aceasta este o concesiune destul de însemnată. Adversarii nu se insultă niciodată direct ci mai întotdeauna indirect prin creaturi puse în serviciul lor; cine intră într-un partid nu rupe pe faţă orice relaţiune cu cei din partidele adverse. Dar iarăşi blândă nu poate fi, cu toate acestea, numita politică de la noi. Blândă chiar deloc, nici măcar civilizată, în sensul cel larg al cuvântului. Câteva exemple ne vor ilustra acest adevăr cu prisos. În presa noastră politică, şi este o presă destul de întinsă, se găsesc pe fiecare zi aprecieri făcute asupra oamenilor cu o activitate politică. Sunt dintre aceste aprecieri unele favorabile şi altele defavorabile. Un adversar este pentru presa noastră, în cazul cel mai bun, un naiv! Şi această linie de conduită este păstrată nu numai când se face aprecierea activităţii politice, ci şi când se face aprecierea oricărei activităţi, bunăoară ştiinţifice sau literare.

Un adversar politic este un adversar din toate punctele de vedere. Duşmănia politică nu suferă nici o atingere.

Unde însă tiraniapolitică are mai puţină raţiune de a fi şi unde totuşi se găseşte în toată splendoarea ei, este în focul conştiinţei intime a majorităţii cetăţenilor noştri. De aici pleacă tot răul. Aici este, într-adevăr dureros, dacă nu chiar umilitor de dureros, să o întâlnim. Conştiinţa bunului nostru românesc se pare că nu are alt interes de urmărit decât politica şi iar politica. Se agită conştiinţa contemporanilor noştri care aparţin altor naţionalităţi, la întrevederea atâtor interese deosebite, pe care le aduce cu sine cultura timpului. Politica a ocupat întreg farul conştiinţei noastre lăuntrice. Vorbim toată ziua politică şi chiar când nu vorbim interlocutorul nostru are totuşi convingerea că facem cel puţin aluziuni la politică. Dar dacă n-ar fi politica ar fi altceva. Forţele reale ale sufletului tot trebuie să vadă lumina, în orice caz. Ele văd lumina, la noi, sub haina politicii. Haină comodă, pe care o poţi întoarce cum vrei. Ai un suflet nesociabil şi egoist; nu vezi în lume decât persoana şi interesele tale; tot ce este făcut pentru altul pentru tine este un excitant care te îndeamnă la trivialitate; vrei să dai semne că exişti… ce poţi face? Psihologeşte vorbind, modalitatea de a exprima ceea ce simţi ar fi ţipătul, răgnetul.

Atunci înţelegi că singurul lucru ce-ţi rămâne de făcut pentru a-ţi uşura sufletul este să devii orator politic, să scrii la gazetă, dacă bani n-ai să-ţi faci chiar o gazetă. Ai găsit astfel haina sub care să-ţi plimbi, nestingherit de nimeni, la lumina zilei, sufletul tău de urs sălbatic.

Aceasta este obârşia tiraniei. Politica propriu-zisă nu câştigă nimic din această tiranie; degeaba o acuzăm. Ea, adevărata politică, nu începe să câştige numai în momentul când manifestările ei nu vor mai tiraniza şi exclude pe celelalte manifestări ale culturii, căci atunci, deodată cu aceasta din urmă, va înceta şi ea să servească de pretext şi va începe să se cultive pentru ea însăşi.

Politica, cea cumpătată şi sănătoasă, este rodul maturităţii poparelor; tirania politică însă este produsul pervertirii şi, în cazul cel mai bun, al copilăriei”.

VIRGILIU TĂTAR'

Nicolae Iorga, cel mai prodigios publicist al vremii sale. Prezenţă prestigioasă aproape cotidiană în paginile ziarelor şi revistelor, marele filosof şi-a spus competent cuvântul în toate marile probleme de stringentă actualitate în plan naţional şi european. A avut clarvăzătoare previziuni privind evoluţia marilor evenimente politico-sociale pe care timpul le-a confirmat în cea mai mare parte. Cum era şi firesc, cea mai mare parte a activităţii a desfăşurat-o în publicaţiile pe care le-a fondat şi condus şi care au marcat momente de referinţă în istoria presei româneşti: „Studii filosofice” (1897-1916); „Noua Revistă Română” (lunară şi apoi bilunară, 1900-1902 şi după o întrerupere de cinci ani din nou între 1908-1916); „Revista de filozofie” (1918-1943); „Ideea europeană” (săptămânal, 1919-1928); „Revista de psihologie experimentală şi practică” (1931); „Analele de psihologie” (1934-1944); „Jurnalul de psiho-tehnică” (1937-1941); „Jurnalul de psihologie militară” (1949). A fost unul dintre cei mai consecvenţi şi intransigenţi critici ai politicianismului pe care l-a considerat, pe bună dreptate, cauza tuturor nenorocirilor noastr. În lucrarea sa „Cultura română şi politicianismul” (1904), el a adâncit critica acestui fenomen, sub toate formele sale de manifestare şi consecinţele păgubitoare ce decurg pentru naţiune. Cu virulenţa pamfletarului a supus unui sever rechizitoriu partide politice ale epocii interesate să obţină puterea cu orice preţ, prin fraudă şi minciună, să-şi căpătuiască susţinătorii. Primau interesele personale şi de grup. Semnificativ în acest sens este eseul „Tirania politică”, publicat în „Noua Revistă Română” din 12 octombrie 1908: „Politica, îmbrăţişată ca ocupaţiune de un mare număr de cetăţeni ai unei ţări – de o majoritate chiar – nu ar avea în sine nimic reprobabil. Sunt împrejurări care pot aduce necesitatea unei atari ocupaţiuni, mai ales la popoarele care se guvernează după un sistem democratic. Politica prea lăţită nu atrage câtuşi de puţin după sine tirania politică. Pentru a o avea pe aceasta din urmă se cer câteva condiţiuni speciale şi pe care le găsim în ceea ce s-ar putea numi mentalitatea celor ce fac politică. Într-adevăr, politica luată ca ocupaţiune nu este înţeleasă de toţi oamenii în acelaşi fel. Sunt mentalităţi deosebite în rândul acestor oameni, cu care sunt legate apoi înfăptuiri deosebite. De multe ori între aceste mentalităţi stă o distanţă de timp şi progres cam cât este aceea parcursă de omenire în ultimele două-trei mii de ani. Tirania politică se condiţionează de mentalitatea oamenilor încă nepătrunşi de cultura epocii în care trăiesc. Şi sunt încă mulţi de aceştia, din nenorocire. Să vorbim însă, mai întâi, de felul cum este înţeleasă politica de omul cult. Omul cult înţelege că, prin activitatea sa politică, să isbutească a realiza anumite convingeri, pe care el, raţional, le consideră ca fiind cele mai conforme cu interesele atât ale sale, câtşi ale statului de care el se găseşte legat. Aceste convingeri pot uneori să se ridice până la determinarea intereselor de neam şi chiar de umanitate. Indiferent însă de înălţimea până unde ele se ridică, convingerile rămân raţionale şi prin urmare ele sunt considerate ca supuse criticii. Omul cult nu abdică, în nici un caz, de la dreptul de a-şi verifica continuu şi la nevoie de a-şi îndrepta convingerile sale politice. Şi dreptul acesta de la care nu abdică el nu-l tăgăduieşte nici altora. <<Epoca noastră de progres şi cultură este epoca discuţiunei>> - cum bine zicea apologistul Constituţiei engleze – Bagehet. Din această înţelegere decurge la omul cult o practică politică uşor de caracterizat. Omul politic, cu o mentalitate formată la cultura modernă, este un om tolerant pentru convingerile altuia şi înainte de toate este un om respectuos pentru discuţiune. Nu fiindcă din discuţiune iese totdeauna lunimă; nu; din discuţiune poate ieşi şi eroare; dar, fiindcă, cu tot acest pericol, nu este altă cale pentru găsirea adevărului decât discuţiunea. Tolerant aşadar faţă de convingerile altuia, el, omul politic cult, este apoi în acelaşi timp şi judecătorul convingerilor sale proprii. După judecata asupra sa însuşi, vine, la urmă, numai judecata asupra altora. Păstrând totdeauna calea raţiunii, omul cult se fereşte de a confunda la un loc cu politica ocupaţiuni de altă natură. Principala funcţiune a raţiunii este, după părerea tuturor logicienilor, discuţiunea, adică separarea, limitarea în concepte deosebite. Alături de convingerile politice sunt convingerile de altă natură – religioase, ştiinţifice, estetice – care toate pot fi realizate pe căi diferite şi care nu depind de rostul politicii. Omul cult ştie deosebi şi pentru aceea şi judecă mai bine. Niciodată el n-ar măsura valoarea activităţii ştiinţifice a cuiva după activitatea politică sau invers; niciodată n-ar cere unui artist un program politic. Mentalitatea lui nu suferă asemenea confuziuni regretabile. Este săpat în această mentalitate ceva care opreşte divagarea fără control a gândirii. Acest ceva este tocmai cultura. Negreşit, cultura, la rândul său, nu este un dar pogorât din cer, ce s-a desăvârşit prin vreo graţie divină. Cultura a fost cucerită treptat şi este relativă după timp şi loc.

C. Rădulescu-Motru – Cultura română şi

Mihai Eminescu

De aceea este şi natural ca aceia care vin după dânsul şi sunt împinşi spre misiunea aceleiaşi <<căutări de sine>> să fie sub influenţa lui. Şcoala lui Eminescu este, prin excelenţă, şcoala culturii neamului”. La 16 octombrie 1911 a avut loc la Galaţi festivitatea inaugurării monumentului lui Eminescu realizat de către Stork. Aflat printre invitaţii de onoare, C. Rădulescu-Motru rosteşte conferinţa „Ce înseamnă Eminescu pentru cultura românească?” şi care se constituie, de fapt, într-un adevărat studiu, cu interesante puncte de vedere asupra operei eminesciene. Opera lui Eminescu încă nu este bine cunoscută şi înţeleasă şi se cerea, deci, să fie citită şi recitită. De aici şi convingerea lui Motru „că cu cât va trece timpul cu atât figura lui Eminescu va apare mai luminoasă şi mai conturată în conştiinţa celor care vor vorbi şi vor scrie româneşte pe acest pământ”. Filosoful consideră că cercetătorii, oamenii de ştiinţă, istoricii literari au datoria, prin îndelungă cercetare şi reflecţie asupra operei eminesciene, să ne arate: 1) izvoarele de inspiraţie ale lui Eminescu; 2) contribuţia psihologică a geniului său poetic; 3) legătura istorică a lui Eminescu cu literatura dinaintea vremii lui; 4) arta versificării la Eminescu, cu un studiu asupra mulţimii corecturilor şi variantelor poeziilor sale; 5) cercetarea imaginilor care predomină în poezia lui; 6) influenţa geniului lui Eminescu asupra limbii şi mentalităţilor româneşti; 7) legătura cauzală a operei lui Eminescu cu întreaga cultură românească.

Plecând de la constatarea că „numai inteligenţele alese sunt de regulă ştiinţifice”, C. Rădulescu-Motru ajunge la o concluzie clară, de necontestat: „Mintea lui Eminescu a fost deschisă la toate gândurile care au frământat omenirea. Nimic din ce interesează omenirea nu i-a fost străin”. S-a pus, deseori, întrebarea: de unde s-a inspirat Eminescu? Filosoful găseşte adevărata explicaţie: „Din întreaga cultură omenească a timpului său. Din filosofia lui Kant şi din filosofia budistă, din istoria medievală şi cea contemporană, din durerile şi aspiraţiunile omenirii întregi. Şi cu toate acestea el a rămas poetul nostru naţional, fiindcă, peste tot locul, la dânsul constatăm cum se armonizează de bine trupul românesc cu gândirea universală”. Fiind categoric împotriva improvizaţiilor, poeziilor de duzină, care invadau publicaţiile vremii, dar fără a spune nimic, Motru le zice franc celor care, fără talent, se avâtau pe drumul anevoios al creaţiei: „O operă cu adevărat naţională face numai acela care îmbracă în veşmânt românesc gânduri de valoare etern românească, aşa precum a făcut Eminescu”.

Virgiliu TĂTARU

În diversitatea preocupărilor sale (pedagog, filosof, fondator de ziare şi reviste), Constantin Rădulescu-Motru a considerat ca o sfântă datorie în a găsi răgazul cuvenit pentru a reflecta, cu diferite prilejuri, pe marginea operei lui Eminescu, exprimând gânduri, idei şi judecăţi ce au devenit permanenţe ale spiritualităţii noastre. În „Cultura română şi Mihai Eminescu”, C. Rădulescu-Motru porneşte de la o ediţie de poezii a lui Eminescu, apărută la Socec, în 1889, sub directa îngrijire a lui Titu Maiorescu şi a cărei apreciere, din notiţa biografică, putea fi considerată, după 20 de ani, „o curajoasă apreciere a poetului atât de contestat până atunci”. Filosoful face, cu acest prilej, câteva sublinieri, pe care le consideră de absolută necesitate. „Convingerea noastră, a celor de astăzi, scrie el, este că sub influenţa operei poetice a lui Mihai Eminescu se vor afla, de acum înainte, nu numai generaţiunea sau generaţiunile care l-au apropiat, ci toate generaţiunile care-l vor urma şi prin aceasta întreaga cultură română. Opera lui Eminescu a pătruns până într-atât mentalitatea celor ce vorbesc şi scriu româneşte că urma ei nu se mai poate şterge pe veci. Frumuseţea verbului eminescian ne stă încrustată deapururea între podoabele sufletului omenesc, cât timp acesta va exista. Ceea ce face să crească şi mai sus valoarea operei lui Eminescu este faptul unicităţii sale în istoria culturii române de până astăzi: influenţa lui Eminescu este unica influenţă deosebită, care are la origine o personalitate română”. Eminescu este poetul care a creat un curent, o adevărată şcoală cu puternice influenţe în evoluţia culturii româneşti. Acesta este, după Motru, una din virtuţile geniului eminescian: „Pecetea pe care a aplicat-o geniul acestui poet pe ceara sufletului românesc este singura pecete care nu s-a ros de dintele vremii şi care are caractere citeţe pentru oricine; pecetea altora a durat cât a durat şi viaţa lui trupească. Nemuritor în înţelesul precis al cuvântului este numai Eminescu. Mihai Eminescu este dintre toţi scriitorii noştri acela care a reuşit să exprime cel mai bogat fond de gândire şi de emoţiune idealistă, în cea mai curată limbă românească”. La Eminescu limba este muncită, dar nu chinuită, iar pentru patimile şi dorurile sale el a găsit „vestmântul cel mai trainic care să le asigure viaţa”. În cultura românească nu este alt scriitor care să fi controlat, cu maximă exigenţă, precum Eminescu, „întocmirea fiecărei propoziţiuni şi a fiecărui cuvânt”. Alături de el numai Caragiale poate sta. Eminescu a trudit, incredibil de mult, „la alegerea fiecărui cuvânt şi fiecărui sunet”, după cum dovedesc manuscrisele sale, cu multitudinea de corecturi. Când vorbeşti de Eminescu rămâi cu impresia „că te găseşti înaintea unui om care caută cu stăruinţă ceva”. El controlează, înlocuieşte şi, în sfârşit, alege. Constantin Rădulescu-Motru vede la Eminescu o necontenită şi chinuitoare trudă: „Eminescu caută în adevăr ceva, caută o formă personală şi adecvată gândirii sale, se caută pe sine însăşi. Aici stă tot misterul nemuririi acestui poet. Procesul culturii române întregi s-a depănat, în mic, dar concentrat, în munca lui Mihai Eminescu. Acea <<căutare de sine>> a lui este <<căutarea de sine>> a culturii române întregi (…).

O mare personalitate a spiritualităţii mehedinţene,

Alice Voinescu văzută de contemporanii săi

Încă din viaţă Alice Voinescu s-a bucurat de aprecierea marilor personalităţi ale vremii. În volumul „Lumea de mâine”, apărut în 1945, mehedinţeanul Ion Biberi o aşează lângă nume ilustre: George Enescu, Mihail Ralea, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, George Călinescu, Dimitrie Gusti, Basil Munteanu, Petru Comarnescu, Constantin Noica.Se cuvine, aşadar, să prezentăm doar pe câţiva dintre cei care s-au referit la activitatea desfăşurată de către Alice Voinescu, conturând o personalitate de excepţie a spiritualităţii naţionale. La 8 decembrie 1953 Tudor Vianu scria următoarele: „Alice Voinescu este o cunoscută şi preţuită scriitoare şi conferenţiară publică. Mulţi ani de zile Alice Voinescu a fost profesoară de istoria literaturii la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti şi în această calitate a contribuit la formarea celor mai mulţi dintre actorii de astăzi în activitate pe scenele noastre. Am avut deseori ocazia să vorbesc cu foşti elevi, deveniţi elemente merituoase şi reputate ale mişcării noastre teatrale şi toţi au fost de acord să recunoască temeinicia învăţământului şi buna ei influenţă asupra dezvoltării lor intelectuale şi artistice. Despre capacitatea profesorală a Alicei Vionescu m-am putut convinge de altfel şi prin constatări personale, ca unul care am asistat de mai multe ori la conferinţele sale publice, rămânând întotdeauna impresionat de înălţimea şi originalitatea ideilor sale, ca şi de marele farmec al expunerii sale”.

Marele editor al operei lui Mihai Eminescu, poetul şi criticul literar D. Panaitescu-Perpessicius, care a cunoscut-o îndeaproape pe Alice Voinescu, scria, în decembrie 1953, următoarele rânduri: „Numele Doamnei Alice Voinescu e strâns legat de istoria culturii noastre în ultimii douăzeci-treizeci de ani. Nu numai prezenţa Domniei sale, activă în atâtea sectoare ale vieţii noastre intelectuale, dar şi însuşirile superioare, cărturăreşti şi de elocuţiune i-au conferit Alicei Voinescu un prestigiu rareori atins de vreuna din personalităţile noastre feminine. Profesoară de artă dramatică la Conservator, conferenţiară la tribunele cele mai însemnate instituţii de cultură, autoare de monografii ştiinţifice, pe cât de docte pe atât de fermecătoare şi cronicară dramatică pe linia celor mai înalte tradiţii ale genului, Doamna Alice Voinescu a adus în oricare din manifestările spiritului său o strălucire fascinantă, venind în aceeaşi măsură de la o adâncă pregătire profesională cât şi de la graţia expunerilor”.

Tot în decembrie 1953 marea profesoară Florica Muzicescu o vedea astfel: „Personalitatea atât de cunoscută şi preţuită a lui Alice Voinescu stă la loc de frunte între femeile care prin activitatea lor intelectuală cinstesc ţara noastră. În lunga ei carieră didactică la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, Alice Voinescu, prin înalta ei cultură şi prin însuşirile ei alese de om, şi-a câştigat cea mai înaltă preţuire atât în rândul studenţilor, cât şi ale colegilor”.

La 6 decembrie 1953 compozitorul Mihail Jora scria: „Alice Voinescu este una din cele mai strălucite personalităţi feminine ale generaţiei sale. O cunosc de aproape 40 de ani când întoarsă în ţară după ce-şi luase doctoratul la Sorbona milita ca fruntaşă în mişcarea feministă dinaintea primului război mondial. Inteligenţa şi cultura ei trebuiau să mâie spre o catedră universitară. Ideile ei înaintate, cât şi faptul că femeile nu erau socotite pe vremea aceea apte la a ocupa funcţiuni universitare, au văduvit universitatea românească de acest excepţional element”.

 Virgiliu TĂTAR

ALICE VOINESCU s-a născut la 10 februarie 1885 în Turnu-Severin. Provine dintr-o familie de intelectuali, care i-au asigurat o copilărie „încântătoare”. „Am trăit într-o atmosferă adevărat occidentală”, va spune ea. Tatăl, STERIE STERIADE, avocat doctor în ştiinţe juridice la Paris, mama MASINCA (născută POENARU) provenea dintr-o familie de cărturari olteni, rescunoscuţi prin faptele de cultură.

Urmează clasele primare şi liceul în oraşul natal, iar la Bucureşti Facultatea de Litere şi Filosofie, pe care o absolvă în 1908, luându-şi licenţa cu TITU MAIORESCU. Ca studentă este remarcată şi preţuită de profesorii săi: Titu Maiorescu, ale cărui cursuri erau pentru ea „adevărate evenimente culturale”, C. Rădulescu-Motru, Nicolae Iorga, Mihail Dragomirescu, Dimitrie Onciul, Pompiliu Eliade. Pasiunea ei se îndreaptă spre Platon, clasicii greci, Kant, Descartes, Spinoza, Goethe, Shakespeare, Moliere. După terminarea facultăţii se înscrie la doctorat, pe care-l pregăteşte la Leipzig (1908-1909), la Paris (1909-1910), apoi frecventează cursurile profesorului Hermann Cohen, adept al Şcolii neokantiene, la Marburg – Germania (1911-1912) revenind la Paris (1912-1913).

Îşi susţine doctoratul în litere şi filosofie cu teza: „L’interpretation de ladoctrine de Kant par l’ecole de Marburg. Etude sur l’idealisme antique” (1913), având conducător ştiinţific pe Levy Bruhl, cunoscut cercetător al mentalităţii primitive. Teza este tipărită la V. Girard şi Briene, cu avizul lui A. Croiset, decanul Facultăţii de Litere şi al lui Louis Lihrd, vicerectorul Universităţii din Paris; lucrarea este tradusă în limba română abia în 1999 de către Nestor Ignat, care semnează un studiu introductiv.

Alice Voinescu este cea dintâi femeie din ţara noastră care a dobândit titlul de doctor în Franţa şi Germania. Revine în ţară şi o scurtă perioadă funcţionează în învăţământul secundar. La recomandarea lui Constantin Rădulescu-Motru este numită, în 1922, la catedra de estetică şi istoria literaturii dramatice din cadrul Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, unde rămâne până în 1948, când se pensionează. Paralel cu susţinerea cursurilor în cadrul Conservatorului, Alice Voinescu se impune prin ciclurile de conferinţe publice organizate de către revista „IDEEA EUROPEANĂ”, fondată de C. Rădulescu-Motru. Preocupată de popularizarea valorilor statornice, de-a lungul unui deceniu (1932-1942) susţine la Postul Naţional de Radio prelegeri de mare interes. Debutează editorial târziu, cu un studiu monografic „Montaigne. Omul şi opera” (1936), tematic conceput şi documentat, considerat de G. Călinescu o lucrare de „superioară popularizare”. Doi ani mai târziu este invitată de C. Rădulescu-Motru să colaboreze la realizarea primului volum din „Istoria filosofiei moderne”, publicat în 1937.

Susţine un curs de psihologie la Şcoala Superioară de Asistenţi Sociali din Bucureşti şi redactează o broşură intitulată „Contribution dans la psychologie de l’assistance socialeem – Romaine” (1938).

Face şi interesante traduceri din Charles Dickens – „Afacerile familieiDombe şi fiul” (1957), Thomas Mann – „Nuvele”. În 1951 este arestată şi i se fixează domiciliul obligatoriu în satul Costeşti, lângă Târgul Frumos.

Titlurile pe care le-a obţinut sunt impresionante: membru al Societăţii franceze de istoria medicinii (1926); membru perpetuu al Instituto Storica Italiano dell Arta Sanitare (1929); membru de onoare corespondent al Colegiului medicilor din Madrid (1929); membru al Societăţii de istoria farmaciei (Paris, 1930); membru de onoare al Societăţii greceşti de istoria medicinii (Atena, 1932); vicepreşedinte al Societăţii internaţionale de istoria medicinii (Paris, 1933); membru de onoare al Asociaţiei medicilor sârbo-croato-sloveni (Zagreb, 1933); membru în comitetul de redacţie al revistei „Medicno Argentino” (Buenos Aires, 1933); membru corespondent al Academiei Naţionale de Medicină, (1934); membru de onoare al Societăţii regale de istoria medicinii (Anvers, Belgia, 1936); doctor Honoris Causa al Universităţii Alcala de Honores (Spania, 1935); preşedinte al Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinii, a Ştiinţei şi Tehnicii (Berlin, 1936); membru titular al Academiei Internaţionale de Istoria Medicinii (Paris, 1937); membru al Academiei Internaţionale din Halle (1937); membru de onoare al Uniunii medicale latine (Paris, 1937); membru al Societăţii „Hypocrates” din Belgrad (1939); membru titular al Academiei de Ştiinţe din Ferarra (1939); membru de onoare al Societăţii de istoria medicinii din Lima (Peru, 1939); membru de onoare al societăţii regale de istoria medicinii din Londra (1939); membru de onoare al Societăţii turce de istoria medicinii (Istambul, 1940); membru al Institutului naţional de studii asupra Renaşterii (Ferenze, 1940); preşedinte de onoare perpetuu al Societăţii internaţionale de Istoria medicinii (Paris, 1944).

Toate marile centre medicale din lume i-au acordat înalta lor apreciere. A întreţinut relaţii cu mari personalităţi, precum: Arturo Castigloni, renumit istoric al medicinii universale, Aldo Mielli, istoric al ştiinţelor, Paul Diepgen, director al Institutului de istoria medicinii din Paris, Jauselme, membru al Academiei Franceze. A aprofundat nu numai ştiinţa istoriei, ci şi arta folclorului şi etnografiei medicale. A fost un mare patriot. În timpul primului război mondial a luptat pentru combaterea tifosului exantematic. Salvând şi mulţi ofiţeri francezi pe frontul din Moldova a fost decorat cu ordinul francez „Cavaler al Legiunii de Onoare”. În 1925 a înfiinţat în Bucureşti spitalul din mahalaua Vergului; a înfiinţat un preventoriu pe Valea teleajenului şi alte două la Beliveoca şi Şanţuri (lângă Braşov), numeroase instituţii medico-sociale în Vânju Mare, locul naşterii sale.

A fost membru de onoare al Cercului „Lumina” din Turnu-Severin (1922), al Societăţii culturale oltene din Cluj (1923), al Consiliului Asociaţiei Române pentru Liga Naţiunilor (1924), vicepreşedinte al Uniunii ofiţerilor de rezervă Ilfov (1924). Lucrările, studiile şi conferinţele ştiinţifice pe care le-a finalizat şi susţinut însumează peste 1000 de titluri. Încărcat de glorie şi nimbat de imaculat prestigiu a încetat din viaţă la 6 februarie 1960, în Bucureşti.

Virgiliu TĂTARU

VICTOR GOMOIU s-a născut la 18 aprilie 1882 în localitatea Vânju Mare, judeţul Mehedinţi. Urmează cursurile primare în aşezarea natală pe care le absolva premiant. Între 1893-1900 este elev strălucit la Liceul „Traian” din Turnu-Severin. Dovedind aptitudini deosebite pentru limbi străine, este remarcat de către Theodor Costescu, directorul liceului, care-i încredinţează organizarea bibliotecii. Pentru a-l putea susţine material, Theodor Costescu şi alţi profesori îl recomandă, încă pe când era în clasa a VI-a, pentru a preda la Şcoala de fete disciplinele: greaca, latina şi ştiinţele naturale. În acelaşi timp elevul Gomoiu devine profesorul de limba română pentru profesorul său de germană, Richter, care-l răsplătea cu 20 de lei pe lună. În perioada 1900-1905 urmează Facultatea de Medicină din Bucureşti. A fost, între 1902-1904, extern al Spitalelor Civile din Bucureşti, iar între 1904-1909 intern al aceloraşi spitale. Din 1907 face parte din comitetul de redacţie al revistei „Spitalul”. În acelaşi an este distins cu premiul  „ION JIANU” pentru lucrarea „Istoria Societăţii Studenţilor în Medicină (1875-1906)”.

Între 1906-1908 este ales vicepreşedinte al Societăţii Studenţilor în Medicină, perioadă în care urmează şi cursurile Facultăţii de Drept. În 1907 este ales preşedinte al Societăţii Studenţilor în Drept. Îşi trece doctoratul în medicină şi chirurgie în mod strălucit, fiind distins cu medalia de an pentru teza: „Anoplastiile feţei şi ale corpului”. În 1910 este laureat al Universităţii cu premiul „Hillel” pentru lucrarea „Rolul fiziologic al colesterinei în organismul animal”. Este numit, în 1912, docent în chirurgie al Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Chirurg primar la Spitalele Filantropia, Colentina, Brâncovenesc. Tot în 1912 este şi chirurg diriginte al Ambulanţei sanitare române din Turcia. Pentru devotamentul şi profesionalismul de care a dat dovadă în misiunea sa, guvernul turc i-a acordat ordinul „Medgidia” şi „Semiluna Roşie”, iar guvernul român Medalia de Argint a Crucii Roşii şi Bărbăţie şi Credinţă clasa I. Desfăşoară concomitent o vastă activitate de cercetare. În 1907 devine membru al Societăţii de neurologie şi psihiatrie, al Societăţii ştiinţelor medicale (1909), al Cercului de studii genito-urinare (1909), al Societăţii de chirurgie (1910) şi al Societăţii de geografie (1924). Se face cunoscut şi apreciat peste hotare. Lucrarea sa „Simpatectomia clevicotoracică” devine celebră, expunând o metodă originală de tratament în angina pectorală. În 1923 îi apare o amplă lucrare „Din istoria medicinii şi învăţământului medical în România”.

Este considerat întemeietorul istoriografiei medicale româneşti moderne. În 1929 pune bazele Societăţii române de istoria medicinii, al cărei prim preşedinte a fost profesorul şi chirurgul Constantin Dimitrescu-Severeanu. Prin eforturile sale, Bucureştiul devine centrul mondial al cercetării privind istora medicinii.  În 1936 este ales preşedinte al Societăţii internaţionale de istoria medicinii, funcţie pe care a deţinut-o, caz unic, timp de peste 20 de ani. A stabilit numeroase relaţii ştiinţifice cu medici de renume mondial şi cu vestiţi cercetători în domeniu. Sub redacţia sa au apărut, în Bucureşti, „Arhivele Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinii”. Colaborează cu studii la numeroase reviste de specialitate din ţară şi străinătate. Opera sa devine mai cunoscută şi apreciată pe plan mondial. A fost şi un inovator în tehnica chirurgicală, aducând o contribuţie importantă la dezvoltarea în general a medicinii şi a chirurgiei în special. A participat la numeroase congrese medicale internaţionale.

Cuviinţa femeilor, cinstea bărbaţilor, înţelepciunea bătrânilor, sufletul nostru bun şi iertător, ospeţia, îngăduinţa, răbdarea, evlavia, cântecele şi jocurile noastre, basmele şi baladele, datinile sacre, portul ales, petrecerile naive, podoabele caselor, ţesăturile, migala asta a unei mâini de zână ce prefac miţele în fire de păianjen cu feţe de curcubeu, şezătorile, aceste cămine de cultură autohtone, toată această zestre culturală moştenită din moş-strămoşi, păstrată şi crescută zi de zi, înţeleg s-o schimbăm pe lucruri bune, mai înalte şi mai luminate. Dar aşa să o lepădăm pentru fuste şi haine de-a gata, pentru cluburi şi arivism, pentru demagogie şi alte rătăciri ar fi o nebunie de neiertat.

Să schimbăm toată originalitatea şi caracteristica, toată dinstincţia rasei noastre pe o banalitate adusă de aiurea, ar fi ca ţara întreagă să degenereze într-o ridicolă mahala a Europei.

Nu va fi nici un progres dacă în loc de crâşme vom avea cabareturi, u balet în loc de horă. Falsa cultură face acest lucru, dar adevărata cultură face mai mult: va închide cârciuma şi din orice adunare face o şcoală de omenie. Toate darurile şi bunurile materiale ale unei civilizaţii, fără o instituţie înapoia lor, se întorc împotriva celor ce le mânie, ca nişte arme cu care nu ştiu umbla. Căci cultura unui popor nu este numai o superfială înăpârlire, o grabnică lepădare de piele, de sub care iese nou şi strălucitor. Cultura maselor trebuie să meargă sprijinită pe o educaţie şi moralitate care să o poată susţine, altfel se poticneşte şi cade în cel mai grosolan materialism. Zadarnic vom purta ghete de lac în loc de opinci şi în loc de iţari pantaloni de catifea. Nu ne trebuie o cultură a lucrurilor, ci o cultură a oamenilor. Dacă cultura nu se străduieşte pentru valoarea umană, pentru caracter şi progres moral, ea ajunge o idolatrie, un cult deşert al formei goale”.

 Virgiliu Tătaru

Redactia: str. Alion nr.1, bl. B2, sc. 8, ap.1, cod 220192, Drobeta-Turnu Severin

Telefon: 0740 40 50 90,

E-mail: mircea_poesis@yahoo.com