Prima traducere în italiană a lui Eminescu

După ce a absolvit Liceul „Traian” din Drobeta Turnu Severin, oraşul natal, Constantin D. Ionescu a frecventat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, secţia italiană, a Universităţii din Bucureşti. Luându-şi strălucit licenţa, profesorul şi umanistul italian Ramiro Ortiz, care funcţiona la Universitatea bucureşteană, cunoscându-l îndeaproape pe fostul său student i-a oferit o bursă pentru continuarea studiilor în Italia.

Rămas orfan de tată înainte de 17 ani, având în grijă o mamă şi nevoile familiei, C.D. Ionescu este nevoit să decline această generoasă ofertă. A revenit în oraşul natal funcţionând ca frofesor şi în unele perioade ca director la Şcoala Normală „Domnul Tudor” şi Liceul „Traian”. Critic literar de bază al revistei tradiţionaliste „Datina”, timp de un deceniu, care fusese fondată în 1920 de Mihail Guşiţă şi era editată de către Societatea Culturală „Mihai Eminescu”, C.D. Ionescu îl aduce în redacţie pe Alexandru Dima, încă elev pe băncile Liceului „Traian”.

Ca publicist, critic literar, prozator şi etnograf, C.D. Ionescu se impune prestigios în perioada interbelică. După plecarea lui Radu Dragnea, care ţinea cronica literară, de la „Gândirea”, Nichifor Crainic a considerat, pe drept, că locul acestuia poate fi luat numai de către Constantin D. Ionescu. Cum la sfârşitul lui 1932 „Datina” şi-a încetat apariţia, C.D. Ionescu a acceptat oferta. A colaborat la numeroase publicaţii ale vremii. Cu deosebire în „Datina”, „Gândirea” şi „Ramuri” C.D. Ionescu a publicat ample şi aprofundate sinteze (pentru prima dată) despre creaţia unor scriitori precum: Ion Pillat, Cezar Petrescu, Martha Bibescu, Ada Umbră, Bucura Dumbravă, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Gib Mihăescu, Aron Cotruş, Dumitru tomescu, Petre Partenie, Nicolae Condiescu, Tudor Vianu şi alţii.

A recenzat obiectiv, cu interesante observaţii, aproape toate cărţile confraţilor de generaţie, aproape majoritatea judecăţilor pe care le-a formulat fiind confirmate de evoluţia timpului. . în multitudinea preocupărilor sale el n-a uitat însă niciodată să-i fie recunoscător marelui său profesor Ramiro Ortiz.

După cum bine ştim profesorul Ramiro Ortiz este primul traducător al lui Eminescu în italiană. Dând o lucrare de excepţie pentru vremea respectivă, C.D. Ionescu face o consistentă prezentare a volumului în „Datina” din noiembrie-decembrie 1927, punând în evidenţă meritele traducătorului: „Cel care a realizat acest lucru este Ramiro Ortiz. Domnia Sa l-a tradus cum trebuie spărgând învelişul şi extrăgând miezul. Şi acestea este singurul criteriu.

N-am putut niciodată să-mi arăt admiraţia pentru activitatea aşa de prodigioasă pe care o desfăşoară domnul Ramiro Ortiz de atâta vreme de când este între noi, spre a face cunoscută literatura italiană în România şi literatura română în Italia.

Ultimele opere cărora s-a consacrat, publicarea traducerii „Divinei Comedii” în versiunea lui Coşbuc şi ticluirea în italieneşte a poeziei lui Eminescu, sunt momente literare care merită toată preţuirea. Nici Coşbuc, nici domnul Ramiro Ortiz nu s-au gândit o clipă că poetul italian va fi integral oferit publicului românesc, cu tot farmecul limbii native, iar Eminescu transmis cititorului italian cu magia lirismului său.

Opera literară, în genere, este intraductibilă, în înţeles deplin, cu toate comorile ei, cu toată vraja armoniei produsă din unirea fondului cu forma. Chiar operele dramatice şi epice au secrete care nu se pot dezvălui decât cititorului în original. Şi cu atât mai mult lirica. Şi mai ales lirica marilor creatori care este aderent legată de graiul în care s-a revărsat. Raportul între fond şi vestmântul verbal este indiscutabil şi orice tentativă de a le separa este egală cu o sfărâmare a unităţii. Simţirea unui poet este una şi aceeaşi în esenţa componentelor sale, de la primitivism până astăzi.

Fundamental aceeaşi ea variază doar în adaosul de nuanţe şi în special în partea imagistă. Noutatea şi puterea artistică consistă în ineditul formei care rezultă din imagini. Dar imaginea este, la rândul său nu numai plasticitatea de cugetare, analogie logică, ci şi consens de factori muzicali. Inversiunea populară „plângându-mi-s-a” din „Doina” e o piatră încrustată pe care n-o poţi detaşa fără să nu rişti o nimicire a compoziţiei. Şi fiindcă nu este cu putinţă s-o transpui e mai bine să-i dai descripţia, să-i controlezi prozaic conţinutul spre a reconstitui ideologic ceea ce nu-i accesibil prin resurse poetice pure. Acelaşi lucru se poate spune de locuri fără număr în poezia lui Eminescu.

Oricât de stăpân pe amândouă limbile, domnul Ramiro Ortiz n-ar fi putut să ni-l dea pe Eminescu cu taina întreagă a originalului. Taina rămâne consemnată în construcţia sintetică şi în rezonanţa cochiliei cuvântului. Domnia sa l-a tradus cum trebuie: spărgând învelişul şi extrăgând miezul. Doi mari literaţi, Coşbuc şi domnul Ortiz, unul creator, celălalt vast şi adânc cunoscător al literaturilor, au verificat acest adevăr şi nu au putut crede că poezia lirică în sensul de mai sus este posibilă a fi tradusă.

A urmărit însă să pună la îndemâna celor ce nu pot lua  cunoştinţă direct şi deantregul cel puţin un mijloc de a cunoaşte parţial şi anume cota care se poate desprinde şi pune în circulaţie, sentimentul exteriorizat doar în imagini, fără accesoriul muzical. Prin urmare, ca să drămăluieşti reuşita, în ambele cazuri trebuie să faci abstracţie de incantaţia de natură muzicală, absolut intransmisibilă în altă limbă şi să vezi dacă s-a realizat întoarcerea poeziei în punctul de vedere al ideii, al imaginilor.

Rima şi ritmul sunt secundare. Acestea constituie o muzicalitate de mâna a doua. Frumuseţea-universul, e efectul cu desăvârşire nou care vrăjeşte, izvorăşte numai din alăturarea cuvintelor în frază. Ritmul şi rima sunt completări ale muzicii fundamentale. Sonoritatea cuvântului, ecourile care le trezeşte în urechea interioară a contemplatorului, sunt miragiile care ne copleşesc […]

După Creangă, tradus mai anii trecuţi în englezeşte şi Sadoveanu în limba italiană, Eminescu în graiul poetului florentin este un pas în Occidentul Europei. Până acum a fost tradus în limba germană şi franceză, nu discutăm cum, dar a fost tradus şi se putea da o posibilitate intelectualilor cunoscători ai acestor limbi să ţină în mână volumul celui ma valoros dintre poeţii noştri. Rămânea însă străină, între poeziile sale, lumea italiană, aceea cu care am avut atâtea legături spirituale încă din veacul trecut. Lipsa aceasta este îndeplinită prin osteneala, cunoaşterea şi gustul domnului Ramiro Ortiz.

O nouă punte de comunicare a fost zvârlită între cele două culturi. Câştigul nu se poate preciza imediat, roadele se vor vedea mai târziu. Aşa cum este tipărită, Biblioteca sansoniana straniera din Franţa este o garanţie că va putea străbate în straturile cititorilor. I se face cinstea lui Eminescu să stea alături de marii poeţi ai lumii: Goethe, Shakespeare, Byron, Moliere, Cervantes etc. şi se dă autorului în chipul acesta un mijloc de a se recomanda singur prin ansamblul celorlalţi. Domnul Ortiz s-a îngrijit, aşadar, nu numai de traducere, ci şi de soarta răspândirii ei. Atât versiunea franceză, cât şi cea germană, prin felul cum au fost editate s-au limitat la o circulaţie redusă. Bine încheiată, cea italiană va produce răsunet mai amplu şi nu va trece numai ca o noutate de librărie. Nenorocul vieţii l-a urmărit pe Eminescu şi dincolo de mormânt, pentru că nici până acum bronzul chipului său nu s-a ridicat în capitală, în oraşul în care şi-a dumicat o bună parte din vigoare şi de opera lui nimeni nu s-a îngrijit să apară într-o ediţie critică, într-alta populară sau să fie prezentată în solemnitate distinsă şi sărbătorească pentru intelectualii care citesc în ea Sfânta scriptură. Îl avem în aceleaşi zdrenţe de hârtie gazetărească.

Tălmăcirea domnului Ortiz este echivalentă cu o modestă compensaţie. Este o satisfacţie care ni se dă în lipsa altora. Poetul magic, poetul profet, cu grai vrăjit, îşi are chipul şi sufletul cioplit în marmură curată şi este aşezat într-o nişă de cinste, în columbarul de cenuşă sacră unde se află nenumărate firide cu icoane şi urne de cântăreţi vestiţi ai lumii. Vor trece şi se vor opri în faţa lui suflete multe şi vor sorbi din arta în care s-a coborât eterna frământare a omului şi etnosului românesc”.

Revista „Datina” din judeţul Mehedinţi are, aşadar, deosebitul merit de a fi publicat, pentru prima dată, referinţe despre prima traducere a lui Mihai Eminescu în italiană. Şi a făcut-o prin pana crinicarului ei literar Constantin D. Ionescu, cunoscut şi apreciat în epocă.

V. T. Motru