|
 Requiem
Dansez desculţă
şi mormintele înfloresc,
plânsul amar se descompune
în ploi.
lacrimi cu gust de ierburi călcate
se înghesuiesc zadar să cerşească
ultima petală de trandafir obosit.
pescăruşi amorţiţi
şi-au umplut pliscurile cu râme deşirate,
mai scormonesc o plajă plictisită
Mai întorc zborul
cu aripile.
Jos,
miros de urme şi cadâne amare.
umerii tăi când seduc vântul
tace lumina din noi..
Ea vorbeşte doar
când răsare soarele
În rest,
E doar iluzia că
suntem muritori.
Amabilităţi
Mă răstesc întruna
gândurilor ce-mi aduc mormântul mai aproape..
am obosit să mai caut marginea
curcubeului lăsat la vatră,
aşa mă întind paralelă cu iarba
şi miros a brumă toată dimineaţa..
Îmi cresc flori din ochi şi ierburi amare
din piept,
m-aş apleca să sprijin vântul
dar,
încă mai umblu desculţă pe cer
să dau de pomană îngerilor sfioşi,
am cerut dezlegare la iertare şi la gara
în care aştept flămândă ursitul
să coboare pentru totdeauna.
Tu ştii că mâinile mele nu mint
niciodată
E atâta vreme de când nu ai deschis uşa
încât s-au adunat pe prag urme decise
să reclame soneria sfioasă de acorduri
lăsate azil degetelor,
am schimbat rând pe rând trecătorii
şi icoanele de la răsărit la apus
nu,
nu sunt păgână,
am făcut cu Dumnezeu un acord
să dezleg sufletul de risipa cu care împart
gânduri şi curcubee
oaspeţilor.
ai uitat să-mi laşi sărutul pe pleoapa
ochiului drept
ca o mărturie că ne-am împleticit culorile
şi gustul
într-o pleiadă de buze uniforme
răspândite perpendicular
de la frunte spre tâmple
ca un tandem
de foşti iubiţi,
sufera metafizica din tine
de noptile lăsate la o ceaşcă de ceai amar,
încă îţi mai cauţi albastrul
printre mâinile ei cu gust de primăvară
lăsată la marginea patului,
atât de răvăsit
te-ai trezit să descoperi urma piciorului alb
din palma dreaptă
încât mai vrei să-i cauţi aerul din cearşaful roz
cu o mie de păcate..
tu ştii,
mâinile mele nu au voie să mintă
ele mai caută nisipul din gustul lui…
Îngerii au lacrimi
Îngerii au
lacrimi şi fluturi pe degete,
tocmai acum curg în biserici peste chipul
mucenicilor bizantini,
mă închin sfioasă
în parada asta de aripi
Te caut, Doamne,
Te strig de dincolo de mine,
M-ai răstignit pe trei cruci deodată :
a Ta, a mea şi a lui...
cu dragoste şi iertare Mi-ai dat
dezlegare de cuvinte,
Ah, Doamne
cât dor rănile înfipte în inimă!
sângerează a viţă de vie sălbatică,
peste tot curge
şi colcăie a farisei în catedrale,
pe străzi mucenicii cer azil cerşetorilor
îşi fac loc printre cartoane
şi benzi desenate...
atâta taină Doamne
Şi atâta vânt
meschin ne suflă în sânge,
Te chem ca om,
Tu vii ca Domn
Şi nimeni nu ne
învinge.
Baladă
|
