|
|
|
|
120 de ani de la naşterea pictorului mehedinţean Dumitru
Ghiaţă
Dumitru Ghiaţă
s-a născut la 22 septembrie 1888 în localitatea Colibaşi,
judeţul Mehedinţi. După ce absolvă
clasele primare devine
autodidact. În 1905 se stabileşte în Bucureşti, unde îşi
descoperă adevărata vocaţie. Atras irezistibil către pictură
în 1908 urmează cursuri de desen cu profesorii N. Bran şi V.
Ronici. Prin 1912 frecventează şi atelierul pictorului
Arthur Verona. Este descoperit de către profesorul şi
doctorul Ioan Cantacuzino, al cărui salariat, la Institutul
de seruri şi vaccinuri, era. Acesta îl încurajează şi îl
ajută să obţină, în 1913, o bursă pentru a merge la Paris şi
a lua contact cu marea artă. Aici studiază pictura la
Academia Roncon, în atelierele pictorilor Andre şi Lucien
Monod şi Delecluze. Vizitează expoziţii şi muzee, fiind
atras de pictura lui Cezanne.
Ca pictor a
debutat în 1912, când a expus câteva lucrări în sala
Ateneului Român din Burureşti. De la această dată, timp de
aproape şase decenii, el va fi o prezenţă constantă la cele
mai importante expoziţii de artă organizate în ţară şi peste
hotare.
Revenit în ţară,
în timpul războiului se refugiază în Moldova. În anul 1920
deschide prima expoziţie, prezentând 40 de tablouri în ulei,
înfăţişând scene de război şi peisaje din Iaşi. La un
concurs ţinut în anul 1920 obţine o bursă pentru Italia şi i
se achiziţionează tabloul „Ioana” pentru muzeul din
Lyon. În 1929 se căsătoreşte cu pictoriţa Aurelia Vasiliu.
În
perioada 1927-1939 se stabileşte în apropierea localităţii
natale şi pictează la Cerneţi, Baia de Aramă, Tarniţa,
Turnu-Severin şi alte aşezări din Mehedinţi. Din această
perioadă datează tablourile „Ţărani din Baia de Aramă”,
„Piaţă din Turnu-Severin”, „Târg la Baia de Aramă”,
„Biserica brâncovenească de la Baia de Aramă”,
„Biserica din Cerneţi”.
Cu toate că cea
mai mare parte a operei sale a fost creată la Bucureşti, a
colindat, cu şevaletul în spate, pe Valea Prahovei şi prin
satele din Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Hunedoara, Neamţ, Bacău
şi din Dobrogea în căutarea peisajelor pe care dorea să le
imortalizeze.
De la prima sa
expoziţie din 1916 au urmat multe, dintre care se cuvin
menţionate cele din 1955 de la pavilionul Parcului Herăstrău
şi cea din 1967 de la Muzeul de Artă al României. Lucrările
sale au fost expuse la Saloanele oficiale şi la
„Tinerimea artistică”, impunându-l atenţiei publicului.
A participat la Bienala de la Veneţia din 1928, 1942 şi
1958, precum şi la multe expoziţii de artă românească
organizate la Paris în anii 1925 şi 1937.
|
|
A primit
premiul pentru pictură al Academiei Române în 1934 şi
1941. Pentru merite deosebite în planul creaţiei
artistice a fost distins cu premiul „Ion Andreescu”
al Academiei Române în 1957, cu Premiul de Stat în 1962
şi 1963. I s-a acordat titlul de Maestru Emerit al Artei
în 1957, cel de Artist al Poporului în 1964.
Renumitul critic de artă francez N. Focillon scria
despre el: „Acest om instruit şi sensibil, acest
duios ţăran al Olteniei, prieten al florilor, care a
lucrat şi citit, păstrează în el o violenţă, o măiestrie
sufletească a căror amprentă lucrările sale o poartă cu
o naivă maiestate”. Academicianul George Oprescu
spune despre el că „pictând simte aerul răcoros al
văilor”. Marele Corneliu Baba îl vede astfel:
„De la Luchian încoace cred că e cel
mai artistic pictor român prin simplitatea rafinată a
stilului şi paletei sale
[…]
Curat la suflet şi în simţire, cinstit în toată fiinţa
lui... pictorul acesta nu a putut fi încadrat în nici o
şcoală şi opera a scăpat de imitatori. Toată viaţa a
făcut artă ce nu se poate învăţa niciunde”.
Sunt
semnificative portretele pe care i le-au făcut
sculptorii Cornel Medrea (1941), Gheorghe Anghel (1954)
şi Ion Irimescu (1961). Caracterizat pictorul „iernilor
şi târgurilor oltene”, Dimitrie Ghiaţă ne-a lăsat
strălucite peisaje de sonde, uliţe de sat, ţărmul mării,
mânăstiri, târguri cu ţărani îmbrăcaţi în costume
naţionale, un adevărat univers românesc.
În 1970,
împreună cu soţia sa, pictorul a donat statului român
întreaga colecţie de artă, precum şi casa pe care o avea
în strada Coloanei, nr. 14 în vederea deschiderii unei
case memoriale „Dimitrie şi Aurelia Ghiaţă”.
La 3 iulie
1972, în vârsta de 84 de ani, a încetat din viaţă la
Bucureşti.
Virgiliu
Tătaru
militează
pentru îmbunătăţirea stării ţăranilor prin reforme
agrare şi culturalizare, susţine „reducerea dependenţei
economice a ţării faţă de străinătate”, întreprinde
acţiuni de culegere şi conservare a folclorului. Ca publicist devine unul
dintre cei mai activi susţinători ai rezistenţei
românilor din Transilvania în faţa încercărilor de
deznaţionalizare, articolele sale din cunoscuta rubrică
„De peste munţi” având la bază solide argumente istorice
şi demografice, culturale şi naţionale. Idei ca acestea
au avut, desigur, un rol important în acea vreme:
„Românii de peste munţi trebuie să rămână acolo unde
sunt şi să lupte cu abnegaţiune pentru apărarea limbii,
naţionalităţii şi vechiului lor pământ. Iar noi datori
suntem a le înlesni pe cât cu putinţă ne este mijloacele
de luptă pentru apărarea limbii şi naţionalităţii lor şi
a nu-i părăsi nici măcar un moment printr-o nepăsare
vinovată”. Marea lui dragoste pentru Transilvania şi
pasiunea pentru folclorul din această parte de ţară,
descoperit în urma unor călătorii, a dus la realizarea
unei culegeri adnotate de Poezii populare din
Transilvania, publicată în 1893 la Imprimeria Statului
din Bucureşti şi retipărită în 1970 de Editura Minerva,
cu un studiu introductiv de I. C. Chiţimia. Dedicată
Ligii pentru unitatea culturală a românilor, culegerea
cuprinde câteva sute de doine, colinde, cântece
bătrâneşti, strigături, ghicitori, cântece de dragoste,
de călătorie, de codru, cugetări, glume satirice strânse
între 1881-1886. culegerea mai cuprinde şi o prezentare
a obiceiului „înfrăţit-însurăţit”, de unde rezultă
preocupările sale şi de filolog. În studiul introductiv
ce precede textele culese se dau relaţii despre
informatori şi repertoriile acestora, consideraţii
despre versificaţia populară, autorul dovedind temeinice
cunoştinţe de folclor. Iordan Datcu susţine că lui I. G.
Bibicescu i se datoreşte şi înlocuirea termenului de
„culegător de folclor” cu acela de „folclorist”.
Colecţia lui I. G. Bibicescu este o adevărată monografie
a comunei Vâlcele din judeţul Covasna, apreciată încă
din manuscris de G. Ionescu-Gion şi de B. P. Haşdeu,
care o citează în monumentalul său „Etimologicum Magnum
Romaniae”. În intenţia lui I. G. Bibicescu a stat şi
realizarea unei culegeri de basme olteneşti auzite pe la
precupeţii veniţi în Bucureşti. Se cunoaşte doar basmul
Fântâna Sticlişoarei, publicat de D. Stănescu în volumul
„Basme culese din gura poporului” (1892).
Opera lui
I. G. Bibicescu cuprinde următoarele lucrări: „Mişcarea
poporaţiunii în România de la 1870 până la 1878” (1880);
„Embaticul şi Răscumpărarea lui” (1881); „Raportul
secţiunii comerciale” (1882); „Câteva cuvinte asupra
convenţiunilor comerciale – partea I” (1884); „Cercetări
asupra crizei şi cauzei ei” (1885); „1848 în România”
(1898); „În chestiunea agrară”; „Este în legile noastre
vreo sancţiune contra aplicării art. 7 din Constituţie”
(1908); „Le revendication de la Romaine” (1913”;
„Rectificări şi constatări cu privire la Banca Naţională
a României” (1914); „Opt ani în Banca Naţională a
României” (1921). Traduceri: Amedee Achard – Cartea cu
încuietoare (1875); Domnişoara du Raster (1876); Etenne
Enault – Rosa şi Provius (1875); Preţul unei morţi
(1875); Jave Mac Leod – Cavalerul, rivalul meu (1875);
Emile Souvestre – Santa Silvestra (1876); Cocoşatul de
la Soumak (1876). Toate traducerile lui Ioan G.
Bibicescu au apărut în ziarul „Românul” al lui C.A.
Rosetti.
Virgiliu
TĂTARU |
|
IOAN G. BIBICESCU
 Ioan
G. Bibicescu s-a născut la 8 noiembrie 1848 în
localitatea Cerneţi, reşedinţa de atunci a
Mehedinţiului, dintr-o familie de moşneni. Tatăl,
Gheorghe Bibicu, era moşnean din satul Colibaşi, mama,
Ioana, fiica lui Ionaşcu Mazilu din localitatea
Bâltanele – Mehedinţi. Începe şcoala elementară în
localitatea natală şi o continuă la Turnu-Severin.
Frecventează cursurile Colegiului „Carol I” din Craiova,
fiind o perioadă de timp coleg cu Alexandru Macedonski.
Într-o scrisoare autorul Nopţilor îl numea pe Bibicescu
„vechiul meu camarad de şcoală”. Ioan G. Bibicescu
începe în 1870 studiile de drept la Bucureşti, pe care
le continuă la Paris. Revenit în ţară acceptă un modest
post de copist la primăria Capitalei, unde-l cunoaşte pe
C.A. Rosetti, care-i apreciază ideile sale progresiste
şi-l angajează în redacţia ziarului „Românul”. Pe lângă
apreciatele sale articole, Ioan G. Bibicescu publică şi
câteva „povestiri romanţioase”, în traducere, din limba
franceză. Timp de 12 ani a dobândit la „Românul” o
bogată şi utilă experienţă în domeniul publicisticii.
Continuă să publice în „Dorobanţul” – periodic pe care-l
înfiinţează în timpul războiului de independenţă din
1877-1878 şi la ziarul „Renaşterea”. La 1 februarie 1887
fondează ziarul „Unirea”, cu apariţie până la 1 iulie
1888, în a cărui redacţie îl atrage şi pe M. Demetriade,
care publică şi tălmăciri din Emile Zola. Devine, apoi,
redactor la ziarul „Telegraful”, înlocuindu-l la
direcţie pe I.C. Fundescu şi schimbă numele periodicului
din „Telegraful” în „Telegraful român” – „cotidian
politic şi literar” – cu apariţie până în 1892, căruia i
se dă şi o nouă orientare. Îl ia în redacţie şi pe
prozatorul şi dramaturgul Caton Teodorian. Ioan G.
Bibicescu este preocupat, în acelaşi timp, de probleme
economice şi sociale, dar şi culturale. O perioadă
conduce Societatea pentru industria şi comerţul
petrolului, dar face parte totodată şi din Comitetul
Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor. În
1883, când a luat fiinţă din iniţiativa lui B. P.
Haşdeu, „Societatea Presei”, cu 31 de membri, din
comitetul de conducere face parte şi I. G. Bibicescu,
alături de M. Eminescu, Alexandru Ciurcu, Dim. A.
Laurian, Barbu Constantinescu şi M. Minovici. Păstrează
strânse raporturi cu Haşdeu, Slavici şi Macedonski (pe
care-i sprijină când aceştia trec prin situaţii
precare), cu Nicu Gane, Iosif Vulcan, Artur Gorovei şi
Tudor Pamfilie.
Trebuie
menţionată activitatea sa patriotică pe linia creării de
instituţiin culturale, cum este Biblioteca din
Turnu-Severin care-i poartă numele şi căreia îi donează
un inestimabil fond de carţi de aproape 40.000 de volume
„pentru înălţarea sufletească a oamenilor şi pentru
întărirea neamului” – cum se stipulează în actul de
danie, ca şi o serie de biblioteci săteşti. Alături de
C.A. Rosetti intră şi în politică, dar activitatea lui
vizează în primul rând probleme social-obşteşti privin
modernizarea Capitalei (canalizarea Dâmboviţei,
introducerea unei reţele de apă potabilă de la Bâcu), pe
care le realizează din calitatea funcţiilor ce le
deţine: consilier comunal al primăriei (1879), locţiitor
de primar al Bucureştiului (1883), deputat în Parlament,
de unde se retrage demonstrativ pentru că „nu se
respectaseră cererile pentru acordarea de drepturi
muncitorilor”; director al Băncii Naţionale (din
noiembrie 1895), viceguvernator (1914-1916), guvernator
(1916-1921) şi guvernator onorific al Băncii Naţionale
din 1922 până la 2 mai 1924, când încetează din viaţă;
este înmormântat în Turnu-Severin pe cheltuiala Băncii
Naţionale. În activitatea şi în scrierile sale Ioan
G. Bibicescu susţine ideea „integrării neamului” în
domeniul economic, |
|
|
|
|
|
|
RICHARD FRANASSOVICI
|
|
S-a născut
în 1883 în Turnu-Severin. Provine dintr-o familie de
sârbi din Banat, poate chiar aromâni, după unii,
stabilită în oraşul de pe Dunăre după 1830. cu toate că
se împământeniseră bine aici, Richard Franassovici nu
renunţă la cetăţenia austriacă. Absolvă Facultatea de
Drept din Bucureşti şi un timp practică avocatura. Intră
în viaţa politică, optează pentru Partidul Naţional
Liberal, devenind, pe parcurs, o personalitate de frunte
a acestui partid. Are un rol important în politica
internă şi externă a României în perioada de după primul
război mondial, până în 1946. este apreciat de I.G.
Duca. Apropiat de mehedinţeanul Petre Gârboviceanu, care
conduce mai mulţi ani organizaţia Mehedinţi a PNL. La 10
ianuarie 1926, cu prilejul congresului, Richard
Franassovici devine preşedintele acestei organizaţii, pe
care o conduce cu o mână fermă, asigurându-i, în câteva
rânduri, succesul în alegeri. Deputat de Mehedinţi
deţine, în perioada interbelică şi în timpul celui de-al
doilea război mondial, importante funcţii. Subsecretar
de stat la Interne (1923-1926 şi 1927-1928). După
moartea lui I.G. Duca – asasinat de către legionari – la
începutul negocierilor pentru desemnarea urmaşului lui
Duca, regele nu s-a oprit asupra lui Gh. Tătărăscu, ci
asupra lui Richard Franassovici. Spre surprinderea
monarhului, Franassovici a refuzat. În „Memoriile” sale,
C. Argetoianu spune că refuzul fruntaşului mehedinţean
n-ar fi fost sincer, fiind determinat de reacţia promptă
şi energică din partea PNL şi a altor cercuri politice.
În schimb, Pamfil Şeicaru zice că „Franassovici Richard
a explicat regelui că nu putea primi deoarece găsea
nepotrivit ca şeful guvernului să fie un om care
primeşte cetăţenia română abia în 1906”. Şeful
guvernului a devenit Gh. Tătărăscu, iar Franassovici a
primit portofoliul Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice
(1933-1937), iar în al doilea guvern Tătărăscu – care a
pregătit alegerile din 20 septembrie 1937 – portofoliul
Internelor (noiembrie – decembrie 1937). Timp de câţiva
ani este ambasador al României la Paris, Londra,
Varşovia şi Berna. A îndeplinit misiuni diferite.
Referindu-se la importanţa misiunii ce i s-a încredinţat
lui Richard Franassovici pe când se afla la Berna, Gh.
Tătărăscu – viceprim-ministru şi ministru de externe în
guvernul doctor Petru Groza – preciza:
„Înştinţarea către guvernul Uniunii
Sovietice, referitoare la constituirea coaliţiei
democratice a fost comunicată marelui nostru prieten,
preşedintele Beneş Republicii Cehoslovacia aflat în exil
la Londra, de către agentul de legătură Franassovici
(aflat la Legaţia României din Berna.
|
| |
|
 |
 În
ziua de 21 iulie 1944 Franassovici îmi comunică telefonic,
prin Ministrul de Externe, că guvernul Uniunii Sovietice
mi-a transmis, prin preşedintele Beneş, invitaţiunea de a
veni la Moscova împreună cu delegaţii coaliţiei pentru a
discuta condiţiile ieşirii din război a României şi ale
armistiţiului. Această telegramă nu a fost niciodată remisă.
Nenorocitul care conduce în acest moment Ministerul
Afacerilor Străine (Mihai Antonescu) lăsând probabil la
adeziunea consilierilor săi care erau în directe legături cu
Iuliu Maniu, a crezut cî nu e bine să-mi comunice textul
acelei telegrame pe care Franassovici avusese imprudenţa să
i-o adreseze pentru a-mi fi înmânată”. Se cuvine menţionat
că Richard Franassovici a fost un timp director al ziarului
„L’independance Române”, iar în 1920 membru în delegaţia
României la Conferinţa de pace de la Paris. Pe când se afla
la Londra, împreună cu Comitetul englez pentru ajutorarea
copiilor din Moldova – prezidat de lordul Strabolgi –
organizează un concert de binefacere, la care participă
personalităţi ale vieţii politice britanice. Indiferent ce
funcţii a deţinut şi unde s-a aflat, Richard Franassovici a
fost mereu legat de locuitorii Severinului din rândul cărora
a pornit pe drumul ascensiunii sale politice. Aflând că
oraşul Turnu-Severin a fost bombardat la 2 mai 1944,
Franassovici trimite lui Basil Ştefănescu o telegramă în
care spune: „Te rog să explici cetăţenilor şi prietenilor
noştri că iau parte cu vie durere la nenorocirea care a
lovit oraşul nostru. Asigură-i pe toţi din parte-mi de
încrederea pe care o păstrez, cu toate împotrivirile, pentru
viitorul Severinului, cum şi de hotărârea mea neclintită că,
odată războiul terminat, să unim eforturile noastre comune
pentru a ridica oraşul şi a-l face mai frumos şi mai
înfloritor ca niciodată”. În 1946, revenit în oraşul natal,
donează primăriei Turnu-Severin suma de 50 de milioane
pentru refacerea uzinei de apă şi energie electrică după
bombardament. Prin serviciile pe care le-a adus ţării, în
toate funcţiile pe care le-a deţinut, Richard Franassovici
rămâne un fiu de seamă al Mehedinţiului, unul dintre cei mai
cunoscuţi şi apreciaţi politicieni pe care i-a dat acest
judeţ. Încetează din viaţă în 1964, la Londra.
Virgiliu
TĂTARU
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Redactia: str. Alion nr.1, bl. B2, sc. 8, ap.1, cod 220192, Drobeta-Turnu Severin
Telefon: 0740 40 50 90,
E-mail:
mircea_poesis@yahoo.com,
redactia@cafeneauapolitica.ro | |
