O relatare captivantă! Cum a ajuns clăcaşul Nicolae ban de Cloşani?

A fost ori n-a fost Ion Ghica, scriitorul, economistul, călătorul prin lume, diplomatul, omul politic, în Mehedinţi, mai exact la Baia de Aramă? Răspunsul este simplu: A fost. Spre deplină şi definitivă convingere, să lecturăm „Introducţiune” din fermecătoarea carte a lui Ion Ghica – „Scrisori către Alecsandri”.

Vom vedea că rândurile care urmează se constituie într-o captivantă povestire.

„Într-o călătorie ce am făcut în munţi cu poetul Alexandrescu – spune Ion Ghica – am găsit la Cloşani în Mehedinţi pe unul banul Nicolae, ţăran cu iţari şi cu cojoc, dar cu barbă mare şi ras la cap, ceea ce-i da un aer de boier. El ne-a povestit cu multă vervă cum ajunsese deodată ban mare. Badea Niculae, clăcaş din satul Băileşti din Dolj, fusese scăunaş, adică comisionarul unui turc din Vidin, anume Mustafa, pe seama căruia strângea zaherea (provizii pentru armată – n.n.) de prin satele vecine pe preţurile capanului.

Într-o zi Mustafa dispare din Vidin şi bietul Niculae, după ce aleargă vreo trei ani căutându-l în toate părţile cu răboajele contabilităţei legate de brâu, află, în sfârşit, că acel Mustafa se găsea la Ţarigrad. Turcul, în vestita răsculare a ienicerilor contra lui sultan Selim III, ajunsese tare şi mare, devenise acel fioros vizir Mustafa Bairactaru, spaima ienicerilor. Badea Niculae, oltean cutezător, cum îi află de ştire, îşi ia răboajele şi pleacă să-l găsească, ca să-şi încheie socotelile.

Ajuns la Ţarigrad, nu se sperie nici de cavaşi, nici de capugii, care îi opreau intrarea conacului vizirial, împinge, răstoarnă şi dă năvală drept în odaia lui Mustafa Bairactaru. Fostul său amic şi asociat, cum îl vede, i s-aruncă în braţe, zicându-i:

– Bre Niculae, bine ai venit! A sosit vremea să te procopseşti şi tu după urma mea. Rămâi aici să zic să-ţi dea tainuri. Voi să te fac om.

– Cum vrei tu, Mustafa – îi răspunde Niculae – să-mi las eu ţara, cuprinsul meu unde m-am născut şi unde voi să mi se odihnească oasele când oi muri?

– Dacă e aşa – îi zice vizirul – spune-mi ce este mai mare acolo la voi? Aceea voi să fii.

– Apoi, deh! Mai mare decât toţi la noi este Vodă, răspunde Niculae.

Turcu, la aceste cuvinte, stă niţel pe gânduri, cu mâna pe barbă, ş-apoi îi zice:

– Vezi, asta o să fie cam greu, pentru că la numirile astea de Bogdan-beg şi de Iflak-beg se amestecă totdeauna diavolii ceia de elcii, scot la maidan fiecare pe câte un cirac, aleargă pe capete, ei şi dragomanii lor, în sus şi-n jos, pe la toate regealele; fac fel de fel de intrigi, strigă de-ţi ia auzul, şi aduc mare supărare şi năduf sultanului. Dar spune-mi, după domn ce vine?

– Cine să vie? Vine mitropolit, răspunde Niculae.

– Ei bine, mitropolit să fii! şi ia condeiul să scrie.

Niculae, speriat că vrea turcu să-l facă mitropolit, sare strigând:

– Stai, Mustafa, nu scrie, că eu am nevastă şi copii, păcatele mele! Acolo nu e ca la voi, mitropolitul trebuie să fie călugăr şi arhiereu. Cum să-mi las eu nevasta, să mă duc să mă călugăresc? Nu fac una ca asta o dată cu capu.

– Dar după mitropolit ce vine? întrebă iar Mustafa.

– După mitropolit, boier mai mare este banul cel mare.

– Ban mare fii, dar!

Porunceşte de-i aduce îndată un caftan şi-l îmbracă, îi dă şi o scrisoare vizirială către domnul Valahiei.

Niculae ia scrisoarea, o bagă în sân şi o pleacă cu dânsa la Bucureşti drept la Vodă, care, citind-o, rămâne pe gânduri, că nu era de glumă cu Mustafa Bairactaru. Să nu facă pe Niculae ban mare, îşi găsea beleaua cu viziru; să-l facă, îşi aprindea paie în cap cu boierii ţării. Aşa s-a hotărât să intre la tocmeală, crezând că doar l-o împăca cu un zapcilic, o vătăşie de plai, cu o isprăvnicie cel mult; dar badea Niculae, la toate propunerile lui Vodă, răspundea, ţinând-o una şi bună cu vorba:

– Cum a zis Mustafa!

Vodă, dac-a văzut ş-a văzut că n-o scoate la căpătâi, porunceşte de-i aduce o cărucioară de poştie, cheamă pe un edecliu şi-i dă pe Niculae în seamă să-l ducă la munte la Cloşani, cu ordin către vătaful de plai d-acolo că nici pasăre măiastră să nu-i afle de ştire.

Când l-am văzut, bietul om trăia de vreo treizeci de ani în Cloşani, uitat cu totul de ai lui, dar iubit şi stimat de locuitorii plaiului, cari toţi i se închina cu respect şi-i zicea banul Niculae.

Vodă a avut noroc că vizirul Mustafa Bairactaru, strâmtorat de aproape de ieniceri, apărând pe sultan Mahmud II, nepotul nenorocitului Selim, a preferit mai bine să puie foc prăfăriii, să saie în aer cu palat cu tot decât să cadă pe mânile ienicerilor. Aşa n-a apucat să afle de renghiul jucat amicului său Niculae, pe care până la moarte îl credea ban mare în Ţara Românească”.

Toate acestea ni le spune Ion Ghica. Şi Ion Ghica nu făcea şi nici nu spunea basme. Aşadar, pentru noi, mehedinţenii, este un titlu de glorie că un om, precum Ion Ghica – cel care a jucat un rol important în cultura, economia, politica, diplomaţia şi istoria ţării – a ajuns şi în Mehedinţi, unde a avut ocazia să-i cunoască şi pe oamenii Plaiului Cloşani.

Încă o dovadă, dacă mai era nevoie, că ilustrul bărbat a fost şi la Baia de Aramă.

Valentin Cernea