E un truism faptul că lirica poeţilor români moderni are ecouri eminesciene. Este şi cazul liricii lui Blaga şi Arghezi.

Ilustrative sunt poeziile Risipei se dedă Florarul (L. Blaga) şi Târziu de toamnă (T. Arghezi).

De observat faptul că cele două creaţii au scenariul erotic de sorginte eminesciană, cu accente simboliste, în privinţa atmosferei.

Dacă la Blaga irosirea/ risipirea este expresia prea plinului sufletelor celor doi îndrăgostiţi, la Arghezi parcul devastat în luna lui brumar este dublul vegetal pentru vidul sufletesc al eroului liric.

Pentru eroul liric blagian, clipele de iubire adevărată înseamnă „această întâmplare simplă”, de care cei doi parteneri îşi vor aminti „cândva târziu”. O asemenea poveste de dragoste rememorată are, desigur, şi un micro-topos – „…această bancă unde stam/ tâmplă fierbinte lângă tâmplă”.

În primele două strofe ale poeziei lui Arghezi, decorul bacovian relevă nu numai golul sufletesc, ci şi sau mai ales „boala” unui spirit însingurat: „Prin singurătatea lui brumar/ Se risipeşte parcul, cât cuprinzi, / Învăluit în somnul funerar/ (…) // Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani, / Întunecat în adâncimi un lac e-ntins: / Şi sângele, din vii şi din castani, / Pe faţa ruginie a undelor s-a prins.” Dacă  la Eminescu, în poezia Lacul, toposul era unul în sărbătoare („Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă”), la Arghezi, acelaşi topos, prin personificare („întunecat”) şi cromatică („…sângele din vii şi din castani/ Pe faţa ruginie a undelor s-a prins”), anticipează „boala” marelui singuratic.

Ca în erotica eminesciană, în următoarele două strofe ale poeziei Risipei se deda Florarul este pusă în evidenţă relaţia osmotică natură – cuplu erotic. „Jarul” vegetalului – polenul – care „Pe umeri cade-ne şi-n gene” sacralizează erosul, într-o risipire dorită de cei doi îndrăgostiţi. Trăirea augmentativă a dragostei este vizualizată de către poet prin intermediul galbenelor troiene. O asemenea imagine iterativă a sacralizării erosului prin intermediul vegetalului am întâlnit-o şi la Eminescu, în poezia Dorinţa. Acolo, reluarea imaginii căderii florilor de tei – într-o perpetuă cădere – conferă sacralitate scenariului erotic, prin convertirea erosului în mit: „Pe genunchii mei şedea-vei, / Vom fi singuri-singurei, / Iar în păr, înfiorate, / Or să-ţi cadă flori de tei.// (…) Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri…/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri”.

Partea mediană a poeziei lui Arghezi dezvoltă metaforic ideea unei iubiri neconcretizate. De aici şi chipul unui eu liric bântuit de tristeţe, precum şi imaginea unui topos – „spital de întristare” – prima imagine anticipativă a unui spaţiu carcerăce predispune la înstrăinare şi expiere afectivă: „Tristeţea mea străvede printre arbori zarea, / (…) // Spital de întristare de căinţă, / În care-ţi plângi iubirea neîntâmplată/ Şi-şi aminteşti cu dor, cu-o suferinţă/ Făptura neîntâlnită niciodată.” Negaţia totală din ultimul vers citat relevă indirect postura de damnat la singurătate şi neîmplinire în iubire a eroului liric.

În poezia Risipei se deda Florarul, prin reluarea identică, sub formă de refren (în manieră bacoviană), a strofei întâi, poetul accentuează importanţa rememorării în plan erotic, cuplul fiind imaginat androginic: „Ne-om aminti cândva târziu/ de-această bancă unde stam/ tâmplă fierbinte lângă tâmplă” (s. n.).

Finalul celor două poezii aduse în discuţie este asemănător, prin tonul elegiac. Ultima strofă a poeziei lui Blaga este construită pe antinomia reverie/ realitate. Prin puterea de trăire a visului de dragoste, cuplul erotic poate zămisli păduri – topos de sorginte eminesciană, ca spaţiu ideal pentru desfăşurarea scenariului erotic. Registrul verbal al ultimelor două versuri – condiţionalul şi conjunctivul, ambele ipotetice („ar putea să fie”), precum şi viitorul, acesta apărând într-o negaţie totală („niciodată nu vor fi”) – accentuează această antiteză; „Visând întrezărim prin doruri –/ latente-n pulberi aurii –/ păduri ce ar putea să fie/ şi niciodată nu vor fi”. La Arghezi, „murmurul parcului” (din ultima strofă a poeziei Târziu de toamnă) are valoarea unui prohod al naturii, pentru sufletul nepereche. Imaginea făpturii rămase neîntâlnită anticipează, în oglindă, sufletul eroului liric ajuns –prin irosirea aşteptării – ca într-o carceră, sub scoria sine-lui. „Pe când murmurul parcului se roagă/ Se-nchide înserarea ca o carte/ Şi sufletul în foi, ca o zăloagă”.

Prof. dr. Const. MIU