Mehedinţeanul Mircea Tomescu s-a născut la 2 iunie 1899, în comuna Broscari (azi Livezile), judeţul Mehedinţi. Părinţii săi au fost Gheorghe, învăţător, şi Maria, casnică. A avut patru fraţi: Dumitru, care a devenit critic literar şi a fondat revista “Ramuri” din Craiova, Angela, fostă învăţătoare în comuna Dobra, judeţul Mehedinţi, Petre, care a decedat la vârsta de patru ani, muşcat de un şarpe, şi Viorica, care a decedat fiind elevă la Şcoala Normală din Craiova. Mircea Tomescu a urmat şcoala primară în comuna natală şi a reuşit în anul 1912 la Liceul Militar de la Mânăstirea Dealu, pe care l-a absolvit în 1916 ca şef de promoţie.
A urmat Şcoala de Război, la terminarea căreia a fost păstrat ca profesor la tactica generală. În 1934 a devenit ofiţer de ordonanţă la Palatal Regal, funcţie pe care a deţinut-o până în 1941. Era punctul culminant al carierei sale. Desi avea doar gradul de maior, obţinuse cadrul normal de manifestare în cuprinsul Palatului Regal. Aici drumul n-a mai fost neted.
Cu toate că i se acordase o favoare, iar Regele Carol al II-lea îl alesese în deplină cunoştinţă de cauză ca îndrumător al fiului său, camarila veghea. Înfăţişarea lui modestă, atitudinea lui rezervată nu-l fereau de invidii. Nu s-ar spune că, fiind vulnerabil, nu ştia să se apere la nevoie şi chiar să atace. Prima împotrivire a venit de la directorul şcolii Voievodului, Dumitru Dămăceanu, locotenent-colonel, şi el ofiţer de cavalerie şi şef de promoţie, având în plus certificatul de absolvire a Şcolii Superioare de Război din Torino, Italia. Era foarte orgolios, foarte pretenţios şi foarte zelos în cariera şi reputaţia lui.
L-a avut în subordine pe Mircea Tomescu care era director de studii, dar aureola acestuia nu putea să-l lase liniştit pe locotenent-colonelul Dămăceanu. Mircea Tomescu avea steaua de general pe frunte şi nu se lăsa nesocotit. Ştia să-şi susţină şi să-şi impună părerile, iar la nevoie să se ducă direct la Rege, astfel încât Dămăceanu a fost nevoit să-şi ţină multă vreme unghiile ascunse. Tomescu ştia aşadar că nu se putea aştepta la nimic bun din partea şefului direct. Totuşi, atribuţiile sale n-au fost încălcate şi el a condus şcoala Voievodului aşa cum a crezut de cuviinţă, căpătând ascendant asupra profesorilor, unii valori recunoscute ale învăţământului nostru.
Colonelul Dămăceanu a înţeles că, prin prezenţa lui Mircea Tomescu, postul lui de director este asigurat pe lungă durată şi l-a lăsat în pace.
După absolvirea cursului primar, prin examenul susţinut la 25 iunie 1932, la Palatul Regal din Calea Victoriei, în prezenţa Regelui Carol al II-lea, ca toţi viitorii liceeni, Principele Moştenitor Mihai a susţinut şi un examen de admitere în liceu, la 20 septembrie 1932, în faţa unei comisii special prezidată de Dimitrie Gusti, ministrul Instrucţiunii Publice.
La 24 octombrie 1932 a fost inaugurată la Castelul Peleş din Sinaia Şcoala Regală în care urma să fie pregătit teoretic succesorul regelui Carol al II-lea. Ingeniozitatea Clasei Palatine, create de Regele Carol al II-lea şi susţinută de ministrul Instrucţiunii Publice, Dimitrie Gusti, a fost de a-i asigura Principelului moştenitor un anturaj de băieţi reprezentativ, prin familiile şi regiunile din care proveneau, pentru societatea României Mari.
Elevii aleşi să înveţe în Clasa Palatină au reuşit cu media 10 la admiterea în liceu, erau bine înzestraţi mental, perfect sănătoşi şi aveau o înfăţişare plăcută.
În clasa a V-a, între 17-25 septembrie 1936, Principele Mihai a urmat un program de instrucţie tehnică în Platoul Bucegi, Valea Prahovei supravegheat de Mircea Tomescu.
Preocupat în principal de ştiinţa şi politica militară, Mircea Tomescu a scris lucrările: “Ştiinţa militară şi doctrina românească”, editată de Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea, în 1937 şi “Războiul şi politica în 1944”, la Craiova.
În convorbirile cu Mircea Ciobanu, Regele Mihai I a confirmat perspectiva asupra lui Mircea Tomescu ca un “ofiţer de carieră, tânăr, dotat cu o inteligenţă deosebită a cărui ascensiune, ce se anunţa spectaculoasă, a fost brusc întreruptă de un capriciu al mareşalului Antonescu.” Ascensiunea spectaculoasă ce ar fi fost destinată lui Mircea Tomescu a fost confirmată şi de alţi militari: colonelul Gheorghe Magherescu, şeful Biroului III Operaţii de la Cabinetul Militar al mareşalului Antonescu, a relatat că Mircea Tomescu “fusese cel mai bun elev pe care l-a avut Mânăstirea Dealu şi şef de promoţie la Târgovişte”.
La Şcoala de Război îl avusese commandant pe colonelul Ion Antonescu, viitorul mareşal, care “l-a remarcat şi a stabilit cu el relaţii care au durat tot timpul şi s-au întărit”. Eugeniu Buhman consemna,la 4 septembrie 1940, atitudinea anticarlistă a lui Tomescu, iar Magherescu susţine că “Mircea Tomescu nu era legionar, dar era unul care credea în forţele tineretului, îndrumat pe calea binelui şi a idealului pur”.
La 22 ianuarie 1941 Mircea Tomescu a ajuns la Bucureşti şi în urma discuţiei purtate cu Antonescu în cabinetul acestuia – discuţie relatată de Magherescu – a fost retrogradat. După mutarea de la Palatul Regal, maiorul Mircea Tomescu a fost trimis, în vara anului 1941, pe frontal răsăritean, unde şi-a făcut datoria şi a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel. Din septembrie 1941 până în septembrie 1942 a fost şeful de stat major al Diviziei 7 Cavalerie, fiind decorat cu “Coroana României” pentru fapte de arme în campania de Est. Conform relatării lui Gheorghe Magherescu, desi mareşalul Ion Antonescu l-a primit într-o audienţă şi i-a promis că-l avea în vedere pentru un post în cabinetul său, Mihai Antonescu, “care nu-l înghiţea pe Tomescu de când fusese la palat”, a intervenit pentru a împiedica acest lucru. “Mareşalul nu i-a purtat ranchiună, a continuat să-l simpatizeze, dar l-a ţinut deoparte.
Sfârşitul guvernării mareşalului l-a găsit pe Mircea Tomescu în Bucureşti, la un comandament fără importanţă. Nu l-a mai chemat nici Regele. Pe urmă, Tomescu a comandat un regiment pe frontal de Vest şi, la îndeplinirea stagiului de front, şi-a dat demisia din armată şi făcea fel de fel de acrobaţii ca să-şi întreţină familia.
A dus greul, a fost nevoit să părăsească Bucureştiul, să se stabilească la Târgovişte, unde a dat lecţii particulare, a fost închis la Penitenciarul Jilava şi a stat la închisoare din 1952 până în 1955, denunţat de un camarad că ar fi făcut declaraţii împotriva partidului.
După eliberare, a reuşit să supravieţuiască ca profesor de matematică. I-a fost refuzată orice nouă publicare.
Amintim că Mircea Tomescu a fost, între anii 1936-1940, director de studii şi profesor de Educaţie morală al Clasei Palatine (clasa în care a fost elev Regele Mihai), de aceea a fost persecutat de regimul communist. După o grea suferinţă, s-a stins din viaţă la 74 de ani, în 1973, la Târgovişte.
A fost înmormântat la Bucureşti şi la înmormântarea lui a asistat aproape toată ofiţerimea din capitală.
În cuvântul său, o mare personalitate, Iosif Constantin Drăgan, a spus: “Pe înălţimea acestui catafalc, prag al veşniciei, şi-a luat somnul etern un om, un nume, o carieră, o personalitate. Omul, fermecător prin înfăţişare, bun din fire, drept prin caracter, a ştiut să mângâie la durere, să sprijine la necaz. Un nume: Mircea Tomescu! Cine nu s-a simţit mândru rostindu-l? Cine nu l-a admirat şi cine nu i-a căutat apropierea? Aflat pe plăci de marmură, înscris cu caractere de aur pe coperte de cărţi, în aule universitare, a fost unul din cele mai strălucite nume care au figurat în anuarele armatei. O carieră: a fost militar şi el ca toţi ceilalţi, a purtat uniformă. Şi el, ca toţi ceilalţi, şi-a obţinut gradele cu aceeaşi încetineală birocratică ce a caracterizat evoluţia ierarhiei militare după război. Dar el nu şi-a purtat gradele pe umeri sau la chipiu. De tânăr locotenent, a purtat pe frunte steaua de general. La gradul de căpitan era sfetnic la vlăstarul regal. Iar la gradul de maior a stat la sfat cu conducerea Ţării. Era poreclit “Rege”, a trait în anturaj regal. A fost prinţ al gândirii, magister la catedrele universitare şi tribun în apărarea drepturilor subalternilor săi. O personalitate… Şi aici am arătat toată complexa sa competenţă. Înclinaţia către profesorat, darul vorbirii, darul scrisului, darul înaltului concept şi al pătrunderii lucrurilor în esenţa lor, în orice domeniu. Şi încheiem astfel: Acuma la despărţire, vreau să reamintesc o scenă din îndepărtata istorie antică: rănit de moarte la Mantinea, Epaminonda, şi-a luat rămas-bun de la căpitanii lui, care plângeau îndureraţi. Le-a spus: De ce plângeţi, căci nu vă las singuri! Vă las vouă cele două fiice ale mele, Leuctra şi Mantinea (localităţile unde a dat cele două bătălii).El, Mircea Tomescu, mai fericit decât Epaminonda, ar putea să spună: De ce sunteţi trişti, de ce plângeţi, căci nu vă las singuri. Vă las fiicele mele sufleteşti: Ştiinţa militară şi doctrina românească. Războiul de coaliţie, Cavaleria şi celelalte, în plus, pe cei doi copii ai mei, pe care-i vedeţi cât îmi seamănă, cât sunt de întristaţi şi pe care vouă vă cade în îndatorire să-i consolaţi. Amin”.
Viorel Sahagia
