Mariana_CorneaMariana Cornea este o româncă din Italia care face cinste comunităţii românşti din această ţară. Însă mai presus de acest aspect este faptul că Mariana Cornea este un exemplu de curaj, demnitate şi patriotism, o persoană care îşi iubeşte ţara, oriunde s-ar afla, şi care se implică activ în comunitatea literară a românilor din Roma, în promovarea limbii şi culturii româneşti în capitala Italiei. Perioada petrecută de ea în Italia este povestea unui emigrant, o poveste impresionată din viaţa sa, cu suişuri şi coborâşuri, cu momente foarte dificile, dar şi cu satisfacţii.

Mariana Cornea s-a născut în urmă cu 55 de ani în oraşul Fosşani, tatăl său fiind şofer la o întreprindere de transporturi, iar mama casnică. Întrucât tatăl său crescuse prin orfelinate, şi-a găsit refugiul în lumea cărţilor. Acesta i-a insuflat Marianei dragostea de literatură, o dragoste pe care avea să o culive şi în lunga şi dificila perioadă în care a trebuit să muncească din greu în Italia.

Drumul pribegiei

În anul 2005 Mariana Cornea avea să drumul pribegiei din motive pentru care, aşa cum spune, “depindea supravieţuirea familiei”. A ajuns în sudul Italiei, unde a trebuit să practice mai multe meserii şi unde a îndurate multe umilinţe şi ameninţări. “Am trecut prin toate problemele, umilințele ca și conaționalii mei nevoiți să plece din țară pentru un trai mai bun. Am prestat tot felul de profesii ca să spun așa: badantă, menajeră, baby-sitter, asistent familiar în case de bătrâni, în structuri cu bolnavi în stat terminal. În timpul liber eram și voluntar prin spitale și la domiciliul bolnavilor care aveau nevoie de ajutor dar fără posibilități materiale. Am urmat un curs la G Group-Milano, unde am obținut atestatul de asistent familiar care mi-a dat posibilitatea să lucrez și să găsesc de muncă mai uşor.Viața de emigrant nu e ușoară, mai ales când de cele mai multe ori raportul de muncă se încheie prin decesul bătrânilor îngrijiți. Am muncit mult și la negru, mai ales în sud, unde legea nu se prea aplică. Am lucrat și cu contract de muncă, în special în nord, unde mi se pare mie că drepturile sunt mai respectate. Anii au trecut fără să îmi dau seama, copii au crescut, am crescut și eu purtând aceeași valiză de pribeag în căutare de muncă din sudul până în nordul Italiei. Nu aveți idee cât mi-a lipsit patul meu, perna mea, copiii, românescul! Am cunoscut mulți români, din diferite colțuri ale țării, mi-am făcut prieteni și din rândurile italienilor și întotdeauna am păstrat legătura cu familiile unde am lucrat… Acolo a rămas o frântură din mine… Poate nu e profesional, dar nu poți să nu te implici, să nu plângi sau să nu te bucuri împreună cu ei.”, mărturiseşte Mariana Cornea.

Umilinţa şi batjocura din sudul Italiei europene

În anul 2005, când Mariana Cornea a pus pentru prima dată piciorul pe pământ italian, nu ştia ce o va aştepta în noua ţară, chiar dacă venise cu speranţa unui trai mai bun. A ajuns în Reggio Calabria, capitală a sudului, cu ieșire la mare şi o mare atracție turistică mai ales de când moderna faleză, ce înveșmântă țărmul ,,Strâmtorii Mesina”, a fost finalizată cu success, ,,Lungo mare” fiind considerată cea mai atrăgătoare și mai frumoasă faleză din Italia. Era perioada în care România nu intrase în Uniunea Europeană, iar românii erau consideraţi în clandestinitate. Mariana Cornea îşi aminteşte perfect de acele timpuri când a fost nevoită să îndure umulinţa şi batjocura din sudul Italiei europene. “In 2oo5 când am venit pentru prima dată piciorul pe pământul Italiei, aceasta era doar un proiect modernizarea țărmului… câteva restaurante, o discotecă și singurul martor al schimbărilor, singurul care a supraviețuit acestor răsturnări de lucruri și situații. De la gară, unde am fost așteptată de sora mea și de o italiancă care se ocupa cu plasarea muncii la negru, am fost dusă direct la locul de muncă. Pentru locul de muncă am plătit 150 de euro, la timpurile acelea erau bani. Persoana pe care trebuia să o îngrijesc, imobilizată la pat cu alzheimer, cu o mulțime de probleme, cu medicamente la orar, nu dormea nici zi nici noapte. Ziua trebuia să pregătesc totul pentru patru persoane în afară de bolnav: mic dejun, prânz, cină, călcat, spălat, curățenie, tratament și igiena personală a persoanei pentru care venisem în casa aceea. De fapt pentru un salariu de 500 de euro pe lună, zi și noapte trebuia să fiu la dispoziția tuturor membrilor de familie. Ajunsesem să nu mai știu când era noapte și zi. Abia reușeam să imi fac câte un duș. Nu știu dacă în cele două luni am dormit pe noapte câte o oră sau două. Nu aveam camera și baia mea personală așa cum prevede un contract în regulă, dormeam de fapt în cele 12 ore libere-joia și duminica de la orele 14:00 până la 20:00. Aveam patul și valiza  în camera bolnavului, care țipa, vorbea, nu dormea mai deloc Toată energia mea se scurgea, mă stingeam într-un prelung și dureros suspin imploram sfinții să îmi dea putere. La timpurile acelea eram clandestini, cam dificil era să fii pus în regulă mai ales în sud. După integrarea în Uniunea Europeană am sperat că legea și drepturile badantelor urmau să fie respectate și aici. Slabă speranță! Majoritatea au profitat în perioada de clandestinitate, dar și după. Programul era tot fără odihnă, 24 din 24 de ore, 12 ore liber pe săptămână, retribuţie mizeră. E adevărat că am venit de bună-voie aici, nu ne-a obligat nimeni, dar susțin și acum ca și atunci că badantele sunt clasa cel mai slab tutelată. Ele au o muncă extrem de complexă, au un program masacrant și ce e mai dureros e că nu au o viață personală decât în vacanțele petrecute acasă, în România. Multe procese, care de multe ori au fost câștigate de partea italiană, au demonstrat că și cu contract poți fi păcălit, pentru ilegalitate e mereu o cale de scăpare. Nu pot exprima prin cuvinte cât de greu a fost, cât de greu este, pentru că încă se mai lucrează la negru, şi durerea cea mai mare e că nu beneficiezi de concediu plătit, de cel de-al 13-lea salariu, de libere în sărbătorile legale, de asistența sanitară. Încă se mai practică sclavagismul prin munca la negru, nu s-a schimbat nimic acolo, doar că sunt mai mulți străini cu debarcările de pe mare, cărora statul le oferă toate condițiile. Încă există piața muncii pentru badante, târgul de sclavi de la Catona pentru barbații români ce sunt aleși ,,după numărul de dinți și puterea brațelor” pentru  culesul portocalelor, pentru agricultură în general dar și pentru construcții. Toți știm ce se întâmplă acolo, de la Roma înspre sud soarele răsare și apune pentru toți și oricine”, povesteşte cu durere Mariana Cornea.

Fiului său i-a fost pus pistolul în piept

Poate cel mai dificil moment pentru Mariana Cornea în acea perioadă, dincolo de munca epuizantă şi umilinţa la care a fost supusă, a fost în anul următor, în 2006, atunci când fiului său i-a fost pus pistolul în piept de patronul italian, pentru că a refuzat să mai lucreze. Mariana nu era lângă propriul copil, aşa că nu avea nicio posibilitate să intervină. “Baiatul meu lucra la un patron din Reggio Calabria. Construiau tot ce era de lemn pe faleză. La început patronul plătea, apoi încet îi ducea cu vorba. Eu făceam cumpărături şi mergeam la el pentru că aveau cazarea gratuită, erau trei băieți. Între timp am luat un apartament în chirie, departe de Reggio, pe numele unei doamne de origine italiană, plăteam dublu tot. După câteva zile fiul meu mă sună spunându-mi că au refuzat să mai muncească, până când vor fi plătiți la zi. Seara patronul cu trei mașini pline au dat buzna în casă cu pistoale, amenințând romanii din casele vecine să nu îi primească în casă. Copilului meu i-au pus pistolul în piept, în dreptul inimii. Era noapte, eram singură, departe de copil, nu aveam niciun mijloc de transport. Îmi aduc aminte ca asta s-a întâmplat într-o sâmbătă spre duminică. Au mers pe jos destul de mult în chiloți, papuci și maieuri, fără documente, fără lucrurile pe care le aveau în camere, fără bani, dar mai ales foarte speriaţi. Au ajuns la un prieten de-al meu, un roman curajos, care le-a oferit adapost până când dimineaţa am reusit să ajung cu  autobuzul. Am luat la mine cu fiul meu un alt băiat să locuiască cu noi, sperând să putem recupera banii și să găsim alt loc de muncă. Au urmat zile de ameninţări, telefoane, mesaje în care spunea acel patron că îl va împuşca în inimă pe fiul meu pentru că am avut curajul să ne cerem drepturile, documentele, lucrurile. Teama sincer nu trebuia să o arăt. Faceam naveta, lucram de zi, asistam un bătrân, şi apoi aveam ore de curăţenie. Cum am iesit din situaţia asta? Nu puteam denunţa, pentru că eram clandestini şi riscam expulzarea şi interdicţia, însă lucrasem pentru soacra unui mareşal de poliţie. L-am contatctat i-am arătat mesajele. El a vorbit cu capul de la DEA (Departamentul Antidrog) la o partida de fotbal şi după o săptămână respectivul patron a fost chemat la sediul DEA. A venit însoţit de avocatul lui. De ce? Sigur avea afaceri veroase, iar prezenţa noastră nu a fost necesară şi astfel după o săptămână maresalul a venit după mine la muncă cu trei masini de carabinieri şi, cu cele trei victime, ne-am deplasat la casa unde fuseseră cazaţi. Banii nu am putut să-i mai recuperăm, era vorba de 2400 de euro pentru fiul meu, dar documentele şi lucrurile le-am pus în maşini. Patronului i s-au închis toate lucrările pentru doi ani, cu interdicţia de a se apropia de mine şi de fiul meu. Nici la 50 de metri nu avea voie”, îşi aminteşte românca episodul.

Membră a Cenaclului de la Roma

Mariana_Cornea_cartePrimul contact cu literatura avut de Mariana Cornea a fost în perioada când era elevă a Liceului “Unirea” din Focşani, unde în perioada aceea era editată o publicaţie, intitulată “Revista Noastră”, o publicaţie care, spune ea, este activă şi astăzi. “Multora dintre cei care participam la cercul literar, această revistă ne publica creațiile literare. Acesta a fost primul meu contact cu literatura, în afară de şcoală şi serile de lectură din familie”, spune Mariana Cornea. Între timp, ea s-a mutat la Roma, capitala Italiei, unde şi-a redescoperit pasiunea pentru literatură. Aici a scris primul text şi apoi a devenit membră a Cenaclului de la Roma, o asociaţie a scriitorilor românio din această ţară. “În anul 2015 am scris primul meu text la îndemnul unui prieten, care acum nu mai este printre noi, iar în anul 2016 am luat contact cu Cenaclul de la Roma, unde într-o continuă luptă ne păstrăm identitatea, scriind o frumoasă istorie, aceea a românului, altfel văzut. Într-o sală de teatru se manifestă literar întâi de toate, apoi adună și momente dedicate altor forme ale artei românești. Am crescut odată cu cenaclul, neuitând niciodată iubirea noastră”, mai spune Mariana Cornea. În primăvara anului trecut a debutat editorial cu volumul de versuri “Puzzle de mătase”, iar poeziile sale au fost publicate în revista “Vocativ”, în “Sintagme Literare”, în almanahul acesteia, în revista “Oltart”, în “ParnasXXI” și, mai recent, în publicația “eCreator”. “Îmi place și mi-a plăcut întotdeauna să citesc, asta m-a salvat mult în singurătatea mea de străin”, mai adaugă ea.

Nu regretă nimic

Mariana_Cornea1Mariana Cornea nu regretă nimic din tot ce a îndurat şi trăit pe pământ italian. Spune că a fost nevoită să plece pentru a-şi câştiga existenţa, însă este mândră de România şi de cultura ţării sale. “Ce vreţi să vă mai spun? Că pentru zece zile am avut o pâine baghetă şi patru ouă şi că mergeam pe jos dus-întors 8 km datorită faptului că nu aveam bani pentru un bilet de autobuz, că în acea vreme din sudul Italiei înlocuiam pe cineva şi îngrijeam de doi copii, cel mai mic sase luni, că găteam şi nu trebuia să ating nimic, puneam ,,din ochi” sarea si altele, pentru  că aveau camere de luat vederi, iar eu aveam pauză între orele 14:00-16:00, după ce mâncau patronii, şi dreptul la o sticlă de apă asta după ce străbăteam 8 km zilnic. Ce foame am făcut şi îmi aduc aminte de strugurii giganţi ce se lăfăiau în frigider şi de altele! Nimeni nu m-a obligat să merg în ţara lor, doar disperarea. Aşa a fost să fie! Până când voi purta baston, voi fi pribeag, dar mandră de mine, de neamul meu, de ţara mea, de românii străini prin străini”, conchide Mariana Cornea, fără să dea vina pe nimeni.

Mircea Popescu