Manastirea_Mracuna

Despre Mănăstirea „Mraconia”, amplasată în mirificul peisaj al Cazanelor Dunării, acolo unde muntele se îngemănează cu bătrânul fluviu, s-au scris foarte multe articole şi reportaje. De la ridicare sa, lăcaşul de cult a devenit un important obiectiv de atracţie turistică, dar şi un important edificiu de spiritualitate locală şi nu numai, mai ales din punctul de vedere al istoriei zbuciumate pe care a avut-o.

Reconstrucţia acestei mă­năstiri este cu atât mai in­teresantă cu cât părintele Cristian Târtea, ctitorul ei, a hotărât, în urma unui vis pe care l-a avut, să ridice, cu propriile mâini, noul lăcaş de cult. Părintele-ctitor a în­tâm­pinat destule greutăţi, dar, graţie puterii divine, a reuşit să-şi ducă la îndeplinire planul. Pentru a şti cât mai multe despre Mănăstirea „Mrăcuna”, părintele Cristian Târtea a decis să editeze şi o broşură, intitulată „Mrăcuna – Sfânta Mănăstire Martir”, un adevărat document despre istoria trecută şi recentă a acestui lăcaş de cult.

Mracuna

Istoria greu încercată a mănăstiri

Broşura editată se cons­tituie, de asemenea, într-un util ghid spiritual şi turistic, menit să evidenţieze istoria greu încercată a acestei mânăstiri până în zilele noastre, dar, totodată, şi o invitaţie la cu­noaştere şi popasuri în acest loc încărcat de mirific, legendă şi spiritualitate. „În Cazanele Dunării, pe valea pitorească a pârâului Mrăcuna, a dăinuit, timp de o mie de ani (955-1967), vestigiile străvechii mănăstiri româneşti cunoscută sub numele de Mănăstirea Mrăcuna, astăzi fiind o amin­tire în memoria credincioşilor şi cu spranumele de «Mă­năstirea de sub ape». Vechiul lăcaş era «ascuns» în Valea Mrăcunii («mrac» – de origine slavonă înseamnă «loc ascuns, desiş întunecos») în apropierea Cazanelor Dunării, cea mai frumoasă şi pitorească parte a Dunării”, a precizat părintele Târtea în cartea sa.

Perioada în care a fost construită mănăstirea

Părintele Cristian Târtea face o trecere în revistă a perioadei în care a fost cons­truit lăcaşul de cult, bazându-se în general tot pe ceea ce spu­ne cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg. „După cum consemnează cronicarul, Mă­năstirea Mrăcuna «din timp în timp a fost dărâmată», dar evlavia credincioşilor au «readus-o mereu la viaţă». Existau aici, în Valea Dunării, un lanţ de mănăstiri, ctitorii ale Sfântului Nicodim: Vodiţa, Vişina, Ada-Kaleh, aflate şi ele la răspântia drumurilor pe unde îşi «croiau drum» oştile turceşti şi tătărăşti care a­duceau ofensivă împotriva oştilor apusene. Cel mai cum­plit şi tragic moment din istoria Mănăstirii Mrăcuna rămâne, aşa cum spun cro­nicile vremii, noaptea Sfân­tului Gheorghe din 23 aprilie 1715, când părinţii călugări au fost ucişi mişeleşte de turci, iar biserica incendiată în întregime, de nu a mai rămas nimic, decât zidurile goale…”.

„Prădăciuni şi jafuri” la Mraconia

Istoria ne confirmă că aproape în fiecare secol Mă­năstirea Mrăcuna a avut parte de astfel de nenorociri „de prădăciuni şi jafuri” abătute asupra ei, însă viaţa mo­nahicească nu a încetat să dăinuie pe aceste meleaguri. În anul 1967 acest cuib de creş­tinism îşi încetează definitiv existenţa prin demolarea lui de către regimul comunist. Anii grei ai terorii şi fricii din lagărele comuniste şi dorinţa unor oameni de libertate fac o mulţime de transfugi peste Dunăre. În perioada aceea cu mare greutate, cu un motiv bine întemeiat şi prin multe filtre ale autorităţilor de frontieră reuşeai să pătrunzi în această zonă binecuvântată de Dumnezeu. O mănăstire şi un pelerinaj al credincioşilor aici „era deranjant” pentru puterea de atunci, soluţia simplă pen­tru mănăstire a fost de­molarea ei, acest lucru fă­cându-se „fără nicio viză”.

Reconstrucţie fără fonduri

Începând cu anul 1993 se redeschid lucrările de recons­trucţie la Sfânta Mănăstire Mrăcuna (Mraconia după noua denumire), întâmpinând mari greutăţi materiale şi financiare, dar la care s-au mai adăugat şi obstacole din partea unor oameni de rea credinţă. Azi, Sfânta Mănăstire Mraconia se reconstruieşte din donaţiile credincioşilor trecători de pretutindeni şi prin jertfa preotului Cristian Târtea, iniţiatorul şi meşterul acestui sfânt locaş.

Etimologia zonei

Părintele Cristian Târtea face şi importante precizări referitoare la etimologia acestei zone. „Strâmtoarea Cazanelor îţi face impresia că Dunărea se pierde aici între munţii stâncoşi şi acoperiţi de păduri. Denumirea de «Cazane» provine de la faptul că Dunărea, datorită adâncimii mari de până la 150 de metri şi a stâncilor colţuroase subacvatice produc vârtejuri mari făcând impresia că «ar fierbe apa într-un cazan pe foc».

Cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg consideră că începuturile mânăstirii aparţin unor timpuri îndepărtate, din vremea primelor cnezate şi voievodate româneşti, a lui Glad şi Oroslamos (anul 955), dar documentar în secolul al XII-lea, odată cu celelalte mânăstiri din Banat: Horom, Cubin, Sângiorgi, Hodoş, Cinad, etc. Astfel, începuturile mânăstirii se pierd în negura vremurilor de atunci, după cum spune cronicarul «nu se ştie când s-a început şi s-a zidit» aceasta.

Mircea Popescu