  |
|
|
|
Ion Luca Caragiale şi Severinul |
|
După cum ştim, câţiva elevi ai lui Marius Chicos Rostogan i-au mărturisit că părinţii lor erau deja hotărâţi să-i trimită la Turnu-Severin, la şcoala „Domnului Costescu”. Şi mai este ceva foarte important în susţinerea argumentelor noastre. Ion Luca Caragiale şi mehedinţeanul Constantin Rădulescu-Motru au făcut politică conservatoare, după 1907 fiind membri ai dezidenţei, Partidul Conservator Democrat, fondat şi condus de Take Ionescu. În 1910 C. Rădulescu-Motru a fost ales deputat de Mehedinţi din partea acestui partid. Cei doi, Ion Luca Caragiale şi C. Rădulescu-Motru, obişnuiau să-l însoţească pe Take Ionescu în turneele sale electorale. Cei doi l-au însoţit pe Take Ionescu şi în turneele electorale din Mehedinţi şi Oltenia, unde marele politician rostea nişte discursuri care atrăgeau mulţimile. În mod sigur au ajuns şi în Mehedinţi şi deci şi la Turnu-Severin. Vacanţele universitare şi parlamentare C. Rădulescu-Motru şi le petrecea la conacul părintesc de la Butoieşti, unde şi-a elaborat o mare parte din opera sa filosofică. În mod sigur Motru l-a adus şi pe Caragiale la Butoieşti, pentru a vedea locul naşterii prietenului său. Se mai ştie şi faptul că Mihail Kogălniceanu a avut importante relaţii cu Mehedinţiul. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, ca ministru de interne a fost trimis în Mehedinţi cu misiunea de a-l schimba din funcţie pe abuzivul prefect. Câţiva ani mai târziu, în 1880 Mihail Kogălniceanu a fost solicitat de către mehedinţeni să-şi pună candidatura de deputat în acest judeţ. Marele om politic a acceptat şi a fost ales deputat de Mehedinţi în Parlamentul ţării. La scut timp, după ce a urcat pe tronul ţării, Alexandru Ioan Cuza a întreprins prima călătorie în ţară ajungând până la Baia de Aramă şi Turnu Severin. Recunoscători faţă de făuritorul României moderne, în 1870, când se afla în exil, mehedinţenii i-au încredinţat mandatul de deputat, trimiţându-l în marele sfat al ţării.
În schiţa sa mai puţin cunoscută şi intitulată „Reformă”, I. L. Caragiale îi are ca eroi pe Alexandru Ioan Cuza şi primul său ministru Mihail Kogălniceanu, satirizând cu vădită simpatie problema schimbării mentalităţilor. Să vedem ce spune Caragiale: „Suntem în epoca reformelor: spiritul public se agită asupra atâtor şi atâtor cestiuni, toate „vitale”, a căror dezlegare nu mai poate suferi întârziere. Una din acestea este şi cestiunea bătăiii în armată. Dar, deaoarece-i vorba să înotăm în cestiuni, caută să spunem că sunt oameni care pun una prealabilă: a bate pe inferiori pentru nesupunere, nepricepere sau rea voinţă, ori chiar numai din răutate este oare la noi un obicei exclusiv al ostaşilor? Unii răspund da; alţii răspund nu. Ne vom permite însă să spunem o anecdotă istorică, care putea lumina oarecum arzătoarea cestiune – o anecdotă pe care am căpătat-o dintr-un izvor vrednic de toată încrederea. Odată, Cuza-Vodă călătorea cu primul său ministru Mihalache Cogălniceanu către Turnu-Severinului. Pentru întâia dată alesul naţiei româneşti trecea Oltul. La o staţie, unde careta domnească şi caleştile suitei trebuiau să schimbe caii, călătorii noştri deteră peste o scenă destul de neplăcută mai ales pentru dânşii, care, tot drumul până aici, se deprinseseră cu strigăte şi aclamaţiuni vesele. Căpitanul de poştă bătea cu gârbaciul îndoit pe unul dintre slujitori, pentru că acest nenorocit subaltern, trecut din băutură, nu aşezase hamurile bine, o nebăgare de seamă din care, Doamne fereşte, i se putea întâmpla cine ştie ce primejdie Măriei Sale. Măria Sa se supără de această brutalitate şi făcu nişte mustrări bine simţite superiorului sălbatic; dar şi mai supărat fu conul Mihalache, care luă numele căpitanului, făgăduind acestui „parşiv” să-l destituie telefonic. Careta domnească porneşte în goană cu suita şi înăuntru-i se încinge o discuţie asupra maltrataţiilor corporale. Conul Mihalache, omul reformator, progresistul înflăcărat, susţine că o lege aspră trebuie numaidecât, o lege care să oprească, sub pedepse strşnice, bătaia. Vodă, mai moderat, recunoaşte că un popor liber trebuie să şteargă din moravurile sale aceste deprinderi barbare, dar nu vede încă putinţa aplicării unei asemenea legi fiindcă … deprinderi seculare … ignoranţa şi lipsa sensului datoriei … incapacitatea omului de a se desbăra de un şir întreg de învăţături …şcl …şcl. Ministrul se încăpăţânează. Spiritul secolului … lumina civilizaţiei … demnitatea omului liber …şcl…şcl. - În fine, această reformă este trebuincioasă, trebuie făcută Măria Ta. - Bine, Mihalache dragă, zice Vodă biruit, bine, s-o facem şi pe-aiasta! Au ajuns cu bine şi cu sănătate la Severin, călcând de la Olt până la podul lui Traian pe flori şi aclamaţi de un popor întreg. Lume-paradă-entuziasm oltenesc-banchet-luminaţie. Seara în sfârşit într-un târziu cei doi iluştri amici sunt la gazdă împărtăşindu-şi impresiile. Cu tot zgomotul şi entuziasmul, Vodă n-a uitat discuţia de cu ziua. Măria Sa dă ordin ministrului să fie gata a doua zi la şapte spre a începe împreună inspecţiile de rigoare la autorităţile locale. Apoi Măria Sa şopteşte ceva în taină feciorului lui conu Mihalache – un ţigan de casă – care cunoaşte bine tabieturile ministrului. Conul Mihalache, trebuie să ştim, nu obişnuieşte nici papuci, nici halat. Dimineaţa, cum se scoală, se-ncalţă, se-mbracă din cap până-n picioare şi rămâne aşa toată ziua. Acum se sesbracă să se aşezen-n pat. Odaia de culcare a ministrului e despărţită printr-o uşă de a lui Vodă. Conu Mihalache se culcă poruncind ţiganului să-i cureţe ciubotele şi straiele pentru a doua zi dis de dimineaţă şi adoarme Dis de dimineaţă Vodă bate la uşă: - Haide, Mihalache, nu te-ai deşteptat încă? Ministrul sare din pat şi se repede la ghete: „Numaidecât, Măria Ta!” Ghetele nicăieri. Caută hainele. Hainele nicăieri. De grabă la uşa de ieşire şi chiamă feciorul. Feciorul nicăieri. Vodă: Haide, Mihalache!” Ministrul iese-n colţuni şi-n cămaşă afară şi-ncepe să-l caute prin săliţă pe ţigan. Un om al poliţiei care doarme pe o laviţă sare buimac şi caută în toată casa, şi caută, şi caută şi-n sfârşit peste zece minute aduce pe ţigan. „Unde mi-s straiele şi ciubotele, mişelule? strigă conul Mihalache. - Da nu sghera aşa, coane, că doar nu dă turcii! Stai oleacă să le şterg. - Nu le-ai şters încă?! - Dec! Da eu nu-s om? Eu să nu mă hodinesc? Le-om şterge, acum! Şi ţiganul pleacă scărpinându-se-n cap şi bombănind. Aşteaptă conu Mihalache, aşteaptă. „Haide, bre omule, odată! Strigă Măria Sa de dincolo; că doar nu eşti cucoană să-ţi faci două ceasuri frizura”. - Acum, acu, Măria Ta! Şi conu Mihalache se plimbă prin odaie turburat. La urma urmelor, iaca şi ţiganul cu ghetele şi hainele, mai rău tăvălite decât curăţite, le trânteşte pe un scaun şi pleacă. „Stai, mişelule! răcneşte ministrul, und’-te duci? - Ei! Haide odată, Mihalache! Zice scurt Vodă. Haid’ odată, că m-ai plictisit: plec singur! Conu Mihalache, disperat, se aruncă după ţigan, îi pune mâna în guler, îl întoarce-n loc şi-ncepe să-i arză câteva palme … moldoveneşti. Ţiganul începe să urle. În momentul acela Vodă deschide uşa de la mijloc şi-ntreabă: - Ce-i aiasta, dragă Mihalache? … Baţi? Apoi cum rămâne cu reforma noastră? Ţiganul s-a pornit pe râs, a luat un bun bacşiş de la Vodă şi la moment a gătit straiele şi ciubotele ministrului. Suveranul şi ministrul au plecat foarte voioşi să facă inspecţie la deosebitele autorităţi şi pe drum Cuza-Vodă a spus amicului său acest mare adevăr: „Reforma trece, moravurile rămân!”. Sunt, vedem, suficiente argumente care ne dovedesc faptul că Ion Luca Caragiale a fost la Turnu-Severin şi chiar la Butoieşti, locul naşterii marelui său prieten – filosoful Constantin Rădulescu-Motru.
Virgiliu TĂTARU |
A
fost Ion Luca Caragiale la Turnu-Severin? Au existat serioase discuţii
pe această temă, îndoieli. Avem însă temeinice motive să le înlăturăm.
Se ştie că la începutul veacului trecut elevii Liceului „Traian”, în
frunte cu directorul Theodor Costescu au defilat la Bucureşti, în faţa
Regelui Carol I, cu fanfară şi în atrăgătoare costume. Au lăsat o
impresie atât de plăcută încât, până seara târziu, bucureştenii i-au
urmat pe străzi, admirând aşa bravi şcolari. În mod sigur i-a văzut şi
Caragiale. Se presupune că pentru eroul Marius Chicos Rostogan marele
dramaturg l-ar fi avut ca model pe un profesor şi fost director la
Şcoala Normală „Domnul Tudor”, pe marele Grigore Vasile Bergovan. Se
zice că a fost o invidie la mijloc. Acest Grigore Vasile Bergovan era
recunoscut ca un prestigios autor de manuale şcolare, câteva
realizându-se împreună cu Alexandru Odobescu şi cu care a întreţinut o
statornică prietenie şi corespondenţă. Caragiale s-a încercat şi el în
acest domeniu, dar cu mai puţin succes. Dovadă că acest Grigore Vasile
Bergovan era o persoană onorabilă, de prestigiu la vremea sa, oferim
câteva date din biografia sa. S-a născut în 1850 în Satul Nou de lângă
Bistriţa. Urmează studiile de învăţător la Gherla. După absolvire
funcţionează un timp în învăţământ, după care este chemat la Bucureşti
şi este numit profesor de pedagogie la Şcoala de învăţători din
Capitală. În 1899 prezintă la Ministerul Instrucţiunii Publice raportul
„O viaţă pedagogică”, avâd ca obiect cele constatate la şcolile din
Germania şi Austria în timpul călătoriei făcute în aceste ţări pentru
cunoaştere şi schimburi de experienţă. În 1912, la reînfiinţarea Şcolii
Normale „Domnul Tudor” din Turnu-Severin, a fost numit director.
Participă la 18 septembrie 1913, în prezenţa ministrului C. Anghelescu,
la punerea pietrei fundamentale a noii clădiri a şcolii. Printr-o
prodigioasă activitate ridică repede prestigiul şcolii. De orientare
nerbatiană a aplicat în mod creator doctrina pedagogului german la
realitatea şcolii româneşti. Are o operă întinsă şi variată: „Spicuiri
din istoria pedagogiei la români” (1889); „Istoria pedagogiei” (1897);
„Ionel – o încercare de roman pedagogic pentru părinţi” (1900);
„Amintiri din copilărie. 1859-1873” – oglindă a începuturilor
activităţii sale; „Logica intuitivă” (1921); „Pedagogia” (1921);
„Didactica” (fără an); „Aritmetica şi geometria”; „Curs de desen
liniar”; „Curs complet de aritmetică”; „Caiete de citire” şi altele.