Gheorghe Ionescu-Şişeşti – literatul
 

Încă de pe băncile Liceului „Traian” din Turnu-Severin, Gheorghe Ionescu-Şişeşti a avut interesante preocupări literare. Pentru merite la învăţătură conducerea şcolii i-a acordat un premiu, ce a constat – după bunul obicei de atunci – într-o excursie pe care, împreună cu alţi colegi, a efectuat-o în Ardeal şi Banat, teritorii aflate, pe atunci, încă sub stăpânire străină. Atent la tot ce a văzut şi a auzit el a notat meticulos, alcătuind un consistent jurnal de călătorie. S-a hotărât să-l publice numai la insistenţa colegilor săi care au solicitat chiar şi o prefaţă lui George Coşbuc. Apreciatul poet a răspuns cu plăcere, redactând o cuprinzătoare şi consistentă prefaţă, în care, între altele, scrie: „Cei care umblă prin lume ca să vadă şi s-audă sunt învăţători ai neamului. Sunt şi astăzi şi au fost totdeauna. Cel dintâi pe care-l ştiu mai bine e Herodot. A călătorit prin Egipt, prin Asia, prin Tracia până la sciţi, de-a lungul mării Mediterane şi pretutindeni a văzut şi a auzit. Şi-a scris cele nouă cărţi ale lui, care îl fac să fie începătorul geografiei şi al istoriei. Descrierile călătoriilor, negreşit, sunt cărţile cele mai amăgitoare la citit şi cele mai pline de învăţături lesne de priceput. Pentru că ele cuprind de toate şi nicăieri nu poţi împreuna mai bine ştiinţa cu poezia. Utile cum dulci. Se înţelege, dacă autorul le are pe amândouă. Descrieri de acestea, după mărimea literaturii noastre şi după măsura singuratecelor părţi ale ei, avem şi noi destule. Dar tot numai scrieri de călătorie prin ţări străine, prin Italia mai ales şi, dacă se poate, prin Africa leilor şi prin gheţarii Groenlandei. Fiindcă acestea sunt lesne de făcut. Nu călătoriile, ci cărţile. Călătoriile le-au făcut şi alţii, au făcut şi cărţi despre ele şi ce vezi c-au spus alţii, poţi spune şi tu. Dar descrierile de călătorie prin ţara noastră şi celelalte ţări locuite de români – ca să ne cunoştem pe noi şi pe ale noastre – de acestea avem puţine. Pentru că sunt mai greu de făcut. Înţeleg cărţile. Dacă nici nu faci călătoria, nici n-ai cărţi care să scrii pe a ta. Şi apoi nici nu e nevoie. Nu ne cunoaştem noi ţara, nu ne ştim noi ce suntem? Iar, dacă trebuie să citim ceva, nu sunt destule romane aruncate din fuga condeiului de atâţia străini binecuvântaţi de dumnezeul imbecilităţii cu darul tuturor perversităţilor morale? Da, nu ne cunoaştem teritoriul teritoriul limbii româneşti. Până acum, drept început, avem şi câteva frumoase descrieri geografico-istorice ale României. Între ele ocupă locul de frunte domnul Vlahuţă cu „România pitorească” şi domnul Iorga cu „Sate şi drumuri”. Cărticica lui Ionescu descrie locuri văzute şi umblate. Nu numai umblate (căci şi plimbarea cu trenul e umblat), ci bătute cu piciorul, apostoliceşte. Pe îndelete şi cu ţintă. Mai ales cu scop, cu frumos scop de a cunoaşte locurile pe care trăieşte de veacuri poporul nostru. Un ocol prin provinciile româneşti. Şi ceea ce a văzut şi l-a impresionat, a scris. Tânărul autor – e tânăr de tot, abia a isprăvit liceul zilele acestea – dovedeşte o putere într-însul, puterea de a scrie plastic şi frumos. Dar, dacă aş avea de lădat ceva, n-ar fi atât autorul, cât ideea frumoasă ce s-a întrupat în cartea lui: excursiile mai îndepărtate ale studenţilor prin ţara întreagă, spre a vedea frumuseţile ţării şi mărturiile istorice ale trecutului ei. Negreşit, ideea nu e nouă printre alte ţări, dar la noi abia acum s-a pus în practică. Trebuiau mai întâi să-şi scrie unii altora, liceeni români din ţară şi de peste hotare, ca apoi să-i apuce şi mai mult dorul de a-şi cunoaşte locurile în care trăiesc şi ce viaţă duc. Acum cinci ani revistele noastre anunţau organizarea corespondenţei interşcolare la liceul din Turnu-Severin, corespondenţă care-i suscită să dea cele mai frumoase roade şi în urma căreia autorul acestor „Note de drum”, întovărăşit de doi colegi s-au dus în vara trecută la serbările de la mânăstirea Putna, unde au întâlnit pe colegii lor din Ardeal şi Maramureş şi cu toţii au făcut drumul care după hartă se poate vedea destul de bine cât de lung şi de plăcut a fost. Autorul nici nu s-a gândit să-şi publice impresiile. Le-a scris spre propria-i reamintire. Cel mult să le pună la îndemâna prietenilor şi colegilor care ar fi dorit să ştie pe unde a umblat şi ce a văzut. Prietenii lui, însă, au străduit să le dea publicităţii şi m-au rugat pe mine să-mi dau părerea. Am fost şi eu de gândul lor. Am primit cu drag să scriu o prefaţă. Se înţelege, unui călător prin ţări străine, cum a fost autorul, îi trebuie paşaport. Dar să nu credeţi c-aş vrea să zic că prefaţa asta i-ar fi de nevoie ca hârtie de legitimaţie a cărţii. Nu, cea mai bună legitimaţie a acestei scrieri îşi este ea însăşi, felul în care e scrisă şi locurile descrise. Pentru un început e bine, e peste aşteptări de bine. Şi e frumos şi de laudă că s-a trudit să-şi pună pe hârtie impresiile. Dumnezeu să-i dea noroc şi autorului şi cărţii”. Aşadar, iniţiativa a aparţinut colegilor, dar cuvântul hotărâtor în publicarea notelor de drum ale lui Gheorghe Ionescu-Şişeşti l-a avut George Coşbuc. Şi a fi apreciat de George Coşbuc, la o asemenea vârstă, nu era la îndemâna oricui!

Continuându-şi studiile în Germania, Gheorghe Ionescu-Şişeşti nu şi-a abandonat preocupările literare. Dimpotrivă, şi-a intensificat activitatea în acest domeniu, devenind un prestigios colaborator al resitei „Ramuri” din Craiova, în ale cărei pagini era prezent cu însemnări de călătorie, eseuri, cronici literare, evocări şi chiar proză scurtă. În „Ramuri” din 1 martie 1908 îi apare nuvela moralizatoare „Cei trei”. Fiind la curent cu apariţiile editoriale din ţară, ţine să semnaleze romanul „Pescar de Islanda” de Pierre Loti, tradus în româneşte de prozatorul C. Sandu-Aldea. Din Germania trimite această prezentare, care i se publică în „Ramuri” din 15 ianuarie 1909: „E o fericiare şi acum în româneşte această operă minunată, e un dar pentru care trebuie să-i fim recunoscători traducătorului. Pentru că a traduce pe Loti în româneşte, fără a altera frumuseţea scânteietoare a stilului şi fără a slăbi impresia de duioşie pătrunzătoare a concepţiei, este o greutate aproape de nebiruit. Cu această greutate a avut de luptat traducătorul şi această luptă răsare ici, colo printre paginile de o rară măiestrie. Colea un cuvânt, care n-a putut fi găsit nici în marele Larousse, nici în marea enciclopedie, dincolo altul, care a trebuit să fie căutat în dicţionare botanice, iarăşi altul, care s-ar putea traduce cu două cuvinte româneşti, din care unul e notat în paranteză. În unele locuri, alături de epitete care în româneşte zgârîie urechea, ca de pildă: „frumoasă, roză, voluntară” (p. 30), „viaţa plină şi superbă” (p. 247). Acestea sunt însă exemple care dovedesc mai curând meritul domnului Sandu-Aldea de a traduce o operă aşa de specifică şi aşa de grea de tălmăcit în altă limbă. De fapt, nici un altul din prozatorii noştri de azi nu s-ar fi putut identifica mai bine cu Pierre Loti, căci în felul amândorara de a scrie e ceva comun, amândoi sunt colorişti, amândoi sunt pictori în scrisul lor şi nimenea poate nu ne-ar fi dat acest roman în româneşte într-o formă care să se armonizeze mai bine cu cuprinsul rustic, arhaic, sănătos al lui. Şi din cauza aceasta citindu-l nici nu te gândeşti la traducător, ci eşti pierdut în lumea romanului, ori cel mult te gândeşti la autor şi arta lui dumnezeiască. Trăieşti câteva ceasuri viaţa de marinar bretan. Bretania romantică, Bretania tradiţiilor şi a pictorilor. Pierre Loti e el însuşi marinar, iar faptul că el ne înfăţişează viaţa din Bretania nu e întâmplător; şi el e pictor, lucrul acesta îl trădează stilul lui de la prima pagină. N-am văzut undeva peisagii măreţe, zugrăvite artistic: fie furtuna pe mare, fie soarele polar şi ziua perpetuă, fie fiordurile Islandei, ori liniştea arzătoare a ecuatorului. E o vrajă ce te cuprinde şi adesea simţi nevoia să te mişti sau să-ţi freci ochii pentru a veni la realitate. Şi ce suflet candid, ce suflet bun şi duios trebuie să aibă acest vrăjitor ce ne ameţeşte cu culorile stilului său extraordinar. Pentru el nu există răutatea; el scuză pe marinarii ce cumpărat la mezat, în mijlocul râsetelor, lucrurile unui tovarăş mort, el scuză pe scriitoraşul îngâmfat şi stupid, care vesteşte bătrânei Yvonne moartea singurului ei nepot şi celui din urmă din neamul ei, el nu găseşte cuvinte de dojeană nici pentru copiii de pe stradă care o batjocuresc crud şi brutal. O simţire puternică pentru tot ce poate impresiona şi mişca în această lume imensă în nesfârşitele ei forme. Iată, de pildă, roiurile de păsări ce năvăleau pe corăbii în Marea Roşie: „Dar îndată cele mai obosite începeau a muri. Pe catarguri, pe ferestre mureau cu miile aceşti puişori jertfiţi soarelui grozav de pe Marea Roşie. Veniseră de dincolo de marile pustiuri, împinse de furtună. Şi de teamă să nu cadă în această nemărginire albastră, care se întindea pretutindeni, ele se abăteau dintr-un ultim sbor, sleite de orice putere, pe acest vapor ce trecea. Acolo, departe, în fundul vreunei regiuni îndepărtate a Liberiei, neamul lor se prăsise prea mult prin iubire fără margini. Rasa lor se înmulţise fără măsură şi fiind acum prea numerosă, mama natură pornise cu o suflare acest prisos de păsărele cu aceeaşi nepăsare ca şi cum ar fi fost vorba de o generaţie de oameni. Şi de mureau toate pe fiarele fierbinţi ale vaporului, puritatea presărată cu micile lor trupuri, care ieri palpitau de viaţă, de cântece de iubire. Cu aceeaşi gingăşie, care îmbracă o profundă sensibilitate, e înfăţişată şi viaţa oamenilor în toate aspectele ei, de la sănătatea de granit a neamului bretan de marinari până la cele mai subtile sentimente ale îndrăgostitei Gand. Iat-o pe aceasta în neliniştea ei izvorâtă din iubire, iat-o pierzându-şi toate planurile şi toate hotărârile într-o clipă de emoţie la vederea lui. Iată pe bătrâna Yvonne, ce-şi pierde minţile de bătrâneţe şi de durere. Iată simplitatea surprinzătoare a unei propuneri de căsătorie, ce zăbovise doi ani întregi. Şi ce măreţie specială îţi insuflă adesea un rând, un cuvânt, când ţi se spune de pildă că în casa asta generaţii întregi s-au iubit la fel. În paginile din urmă, în care Gand devine nevasta lui Jaun, e concentrată o putere de simţire aşa de mare, încât cititorul cel mai rece tremură la gândul că această idilă de dragoste s-ar putea sfărâma. Şi ea se sfarmă. Romanul acesta, care ia loc între „Lettres mon moulin” a lui Alphonse Daudet şi între povestirile din viaţa ţăranilor norvegieni ale lui Bjornson îţi lasă o impresie covârşitoare şi te îndeamnă cu o putere irezistibilă să-l reciteşti mereu”. Precum critic literar cu o solidă cultură, a lăsat cronici literare aprofundate, obiective, dovedind a fi un spirit pătrunzător, rafinat, despre numeroşi autori şi cărţile lor: Paul Bourget – „Un divorce”, Lev Tolstoi – „Război şi pace”, Al. Cazaban – „Chipuri şi suflete”, Eugen Boureanu – „Povestea Lămioarei”, „Caleidoscopul lui Mirea” de Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel şi mulţi alţii.
 

A colaborat şi la alte publicaţii, precum: „Dacia”, „Argus”, publicând eseuri despre anumite trăsături de caracter şi comportament ale românului. Ilustrativ în acest sens este cel intitulat „Critica”, apărut în „Dacia” din 24 octombrie 1919: „Încrederea nu înseamnă privirea pasivă a tot ce se petrece sub ochii noştri doritori de mai bine. Ea nu exclude critica onestă care e imboldul spre îndreptare, elementul înviorător, stimulentul unei societăţi. Cele mai de seamă instituţii din aşezământul nostru social au trebuinţă de o revoluţionare în spiritul care le însufleţeşte, pentru a le avea în viitor mai aproape de menirea lor. Universitatea, în neputinţa de a cultiva generaţii stoice, disciplinate, iubitoare de adevăr. Justiţia însăşi bănuită că nu poate rezista înrâurilor din afară. Funcţionarii îndeobşte reputaţi ca muncind prea puţin în folosul statului şi dând contingent însemnat de elemente necinstite. În armată, vicii pe care nu le poate înăbuşi, nici lecui vitejia soldatului sau tăria morală a ofiţerilor. Şcoala fără focul apostolatului. Politica şi politicianismul viciind atmosfera socială. Dureri acute se nasc adesea din conflictul între slăbiciunile aşezămintelor noastre şi umanitatea nevoilor, neajunsurilor obijduiţilor, bunul simţ al oamenilor cumsecade. O revistă publica înainte de război o serie de aspecte de viaţă sub titlul „Documente omeneşti”, pe care nu le puteai citi fără lacrimi. Un strigăt de cutremur ar fi antologia în care s-ar aduna toate articolele şi studiile de critică socială pe care le-au scris în anii din urmă fruntaşii culturii româneşti: Iorga, Vlahuţă, Brătescu-Voineşti, Mehedinţi şi alţii. Ar trebui să fie strânse acestea într-o carte, care risipită în zeci de mii de exemplare să poarte cu limbă de foc: „Cuvinte către naţia românească”. Fiindcă astfel înţeleasă critica nu e un pamflet, ci o purificare, un purgatoriu. Sunt însă rari aceia pe care norocul acestui neam i-a hărăzit cu cuvântul de foc şi cu sufletul fără prihană. Ci îndeobşte critica, de care se abuzează, e o critică searbădă, superficială, fără adâncime sufletească. Chiar când întrevezi în ea idei, ele sunt lipsite de rădăcini şi de sevă. Ele nu rodesc şi nu determină fapte. Convingerile nu duc la acţiuni. Şi, obosite de atâta vorbărie, sufletele au lâncezit ca apele stagnate, timp de două generaţii. Lupta politică însăşi a fost ştearsă, anodină, lipsită de sinceritate. Ea părea o punere în scenă pentru naivi, pentru cetăţenii făuritori de situaţii, fără s-o ştie, prin simplul lor vot. Tocmelile de la partid la partid se închegau azi în sărutări şi înjurături şi se desfăceau mâine. Familiile cetăţenilor cu socoteală erau împărţite în partide, tata era alb, fiul roşu, ginerele tricolor. Dar formalismul politic, pasiunea pentru binele public, acesteau au fost şi sunt rare. Principiile şi programele sunt pentru patrie, iar faptele pentru politicieni. Fraza bombastică din sala de întrunire, panglicăria şi ipocrizia discursului din Parlament, bogat în figuri şi sărac în sinceritate, n-au dispărut încă. Şi astfel în această apă căldicică, după această firmă strălucitoare, moare patriotismul activ, capabil de abnegaţiune, moare îndrăzneala, moare tinereţea, moare puterea de sacrificiu. Conducătorii nu-şi pot birui partidul, nu se pot birui pe ei înşişi. Un Washington, plecând cu o superbă demnitate, după ce-şi terminase misiunea, ori un Clemenceau guvernând dârz şi încăpăţânat un neam puţin disciplinat din fire, sunt eroii pe care vremea de faţă la noi nu i-a putut produce. Trebuie să purcedem la faptă onestă. Să lăsăm critica verbală, superficială, stearpă şi adormitoare. Cu cât critica se va face mai rar, mai competent, mai cu durere, de oameni autorizaţi prin faptele şi onestitatea lor neprihănită, cu atât ea va fi mai folositoare şi mai binefăcătoare. Trebuie restabilit sensul şi valoarea cuvintelor. La noi vorbele s-au uzat, conţinutul lor nu mai impresionează. Priviţi aşa-zisele campanii din gazete, în care oamenii se acuză, se calomniază fără nicio urmare. În ţările nordice nu trece nicio iluzie, fiindcă acolo oamenii veghează la onestitate şi reputaţia lor şi fiindcă vorbele cântăresc cât conţinutul lor real. Dreptul la critică e ţărmurit. Şi oricine păşeşte fără să fie calificat pe acest drum al criticii sociale, poate fi aşezat la rostul său cu două întrebări: Ce eşti dumneata în stare să pui în joc pentru ca această stare de lucruri, împotriva căreia te ridici, să se schimbe? Te conformezi dumneata întotdeauna părerilor ce profesezi? Când fiecare răspunde cu sinceritate, în faţa conştiinţei lui, la aceste întrebări, atunci vom fi pus în locul criticii verbale şi sterpe datoria deplină în cercul de activitate ce nu este hotărât. Datoria fără preocupare de ce face vecinul, datoria fără scepticismul nefericitei vorbe curente: „ce, o să îndrept eu lumea?”. Da, lumea se poate îndrepta dacă fiecare va avea credinţă cât un grăunte de muştar. Se poate îndrepta societatea trăind înlăuntrul ei. Nu e un merit să te izolezi şi să mergi după capul tău şi după virtutea ta. Nu e un merit nici să te laşi târât de părerile curente în societate. Meritul e să trăieşti înlăuntrul ei şi să ştii totuşi să te opui ei, să mergi după bunele convingeri proprii, să fii un „neconforminst”, cum spunea Eminescu. Să săvârşim munca cu credinţă, munca voiasă şi sinceră, fiecare în câmpul ce-i e hotărât; profesorul ca făuritor al societăţii, înaintea tuturor; magistratul, negustorul, lucrătorul, plugarul. Să salvăm omenirea de demoralizarea muncii şi de potopul vorbelor de prisos. Prin munca fiecăruia, din datoria fiecăruia şi nu din cârtirea cobitoare ori pasivă se va naşte matematic un organism social sănătos şi mulţumirea tuturora”.

După ce pornise hotărât pe drumul carierei literare, dovedind reale însuşiri, brusc Gheorghe Ionescu-Şişeşti a întrerupt orice activitate în acest domeniu şi s-a dedicat ştiinţei, devenind marele agronom de mai târziu, un savant de renume european. Într-adevăr, a pierdut literatura, în schimb, a câştigat ştiinţa o personalitate de primă mărime.

Virgiliu Tătaru