Filosofia lui Caragiale
 

Mi-a fost dat să-l ascult pe Caragiale vorbind filozofie în cercul „Convorbirilor literare”, în cancelaria lui Anghel Demetrescu, care era directorul Liceului „Sfântul Gheorghe”şi unde Caragiale era profesor de istorie şi în redacţie la mine, pe când editam „Noua Revistă Română”. În toate aceste ocazii se vorbea, este drept, mai mult de artă. Dar greu este să discuţi artă fără să amesteci câte ceva şi din filozofie. Caragiale nu avea obiceiul să invoce nume de autori filosofi în sprijinul afirmărilor sale, dar nu ne împiedică să presupunem că că el, ca artist, avea preferinţe pentru o anumită concepţie filosofică. Un dramaturg, mai ales, nu poate fi indiferent filosofiei. Voi încerca, în rândurile de mai jos, să reconstitui, pe cât îmi va fi cu putinţă, concepţia filosofică, care şi dacă nu este mărturisită pe faţă la Caragiale, este, totuşi, în acord cu firea persoanei şi a operei sale. Voi încerca să recontitui această filozofie chiar cu cuvintele lui proprii. Ceva mai mult, voi încerca să reamintesc gesturile lui proprii. Am în amintire persoana lui Caragiale într-o scenă pe care nu voi uita-o cât voi trăi. Era într-o zi de primăvară. Probabil într-o zi din sărbătorile de Paşti. Vremea frumoasă ne invită să ieşim afară din Bucureşti. Am apucat-o pe jos pe şoseaua Kiseleff şi, ca prim popas, ne-am odihnit pe una din băncile care se găseau prin boschetul din apropierea chioşcului, care se numea ca şi astăzi „Bufet”. Banca noastră era în faţa soarelui, în faţa unui soare călduţ de primăvară. În jurul nostru verdeaţa începuse a prinde. Simţeam prin trupul nostru pulsând viaţa întregii naturi. Era delicios. Deodată, Caragiale se ridică şi, punând palma mâinii drepte pe ceafă, cum făcea el adesea, priveşte îndelung spre soare, îşi încordează pieptul şi cu mâna stângă pe coapsă începe a juca. Mai întâi, încet, cu chiote scurte, sacadate. Niciodată, ca în acea scenă, n-am citit aşa de adânc în sufletul lui Caragiale. Dramaturgul nostru era un îndrăgostit al vieţii expresive… Eternul vieţii nu-l interesa. Îl interesa momentul ei dramatic. Îl interesau diferenţierile, nu asemănările. Îmaginea grandioasă a soarelui, ca izvor nesecat de lumină şi căldură, imagine pe care unii poeţi o caută, deşi deseori ei o văd numai în abstracţie, pe Caragiale îl lăsa indiferent; el trepidează însă din tot corpul la razele călduţe ale soarelui de primăvară, când acestea vin după posomorâtele zile de iarnă. Mulţi artişti se aprind de entuziasm reproducând armonia naturii şi servind culturii unificatoare. Pitagora ne vorbeşte de o muzică pe care ar fi producând-o sferele cereşti în mersul lor. Caragiale nu este din rândul lor. Sufletul său este lipsit de coarda care visează în unison cu armonia sferelor cereşti; are, însă, în schimb, coarde numeroase şi delicate pentru a prinde cele mai nuanţate expresii de viaţă. Pentru dramaturgii obişnuiţi, teatrul, bunăoară, este o grupare de caractere în scopul de a pune în relief eternitatea idealului. Pentru Caragiale teatrul este prinderea unui moment din viaţa care palpită. El trebuie să fie viu, cald, fierbinte. Să dogorească în el viaţa jos, din stal până la galerie. Actorii când ies pe scenă să fie nişte posedaţi, să aibă un demon în ei; prin ochi, prin sprâncene, prin gură, prin vârful degetelor, prin toţi porii să scoată pe demonul acela şi să-l sufle asupra publicului. O clipă să nu-l ierte pe spectator a-şi veni în fire, a-şi da seama de ce vor cu el; să-l ia repede, să-l zguduie, să-l ameţească, să-l farmece, să-l aiurească; când vei ieşi din teatru nici doi ochi să nu fie uscaţi şi siguri; să fie împăienjeniţi de emoţie, umezi de plâns sau de râs. Jocul actorilor să fie ca acele raze ale soarelui de primăvară, care, după posomorâtele zile de iarnă, îl face şi pe omul trecut de 50 de ani să-şi iasă din fire şi să joace ca un halucinant.

Nu importă materialul din care artistul îşi compune opera; important este ca materialul acesta să dogorească de viaţă, iar artistul să ştie aprinde expresia dragostei, aşa ca ea să fie retrăită şi de sufletele altora. Dacă ar fi să-i găsim lui Caragiale o figură asemănătoare printre cele devenite celebre în istoria filosofiei, eu l-aş pune alături de Montaigne, filosoful estet francez de la sfârşitul secolului XVI. Întocmai ca acesta, Caragiale nu vedea o ştiinţă superioară aceleia pe care el o găsea în trăirea vieţii. „Mon mestier et mon art, c’est vivre”, zicea Montaigne. Aceasta o gândea şi Caragiale. Cu această caracterizare ni se pare că suntem întrucâtva ajutaţi să înţelegem mai bine scrierile lui Caragiale, decum suntem ajutaţi prin caracterizările pe care le găsim în cărţile noastre obişnuite de literatură. În orişice caz, această caracterizare înlătură înjosirea pe care mulţi publicişti o mai fac şi astăzi lui Caragiale, punându-i acestuia în sarcină rolul de a fi fost un instrument al reacţionarismului românesc în lupta acestuia cu progresul. Caragiale nu şi-a ales chipurile sociale în scopul de a face o satiră politică contra liberalismului sau a europenizării. Dacă ar fi fost acesta scopul său, atunci chipurile sale nu ar fi fost întrupate aşa de viu şi cu atâta simpatie. Mahalagii şi neisprăviţii, intelectuali şi politicieni, sunt la Caragiale de sine stătători, cu viaţa lor deplină, iar nu simple exemplificări ale unei realităţi contra căreia el şi-ar fi îndreptat satira. În dosul lui Farfuridi nu stă liberalismul, ci stă viaţa politică reală a României de acum treizeci-patruzeci de ani, aşa cum a putut-o surprinde un artist de talent. Satira atrage de la sine convenţionalitatea şi caricaturizarea. Chipurile din teatru nu sunt nici convenţionale, nici caricaturi. Tot aşa cu toate tipurile pe care le găsim în scrierile lui Caragiale. Micii funcţionari şi negustori, din „Momentele” sale, nu suntinvenţii de ocazie, pentru a servi la ilustrarea unui gen de comic, ci sunt fiinţe expresive ale vieţii româneşti. În personajele lui sunt păstrate cele mai veridice izvoare pentru documentarea viitorilor noştri istorici. Această caracterizare face să înţelegem şi tehnica operei lui. Caragiale a scris puţin. El n-avea inspiraţie uşoară. Ce scria, scria cu muncă grea. El n-avea norocul să creeze cum povesteau unii de el, cum că ar fi creând jucându-se cu condeiul. El trebuia să observe mai întâi în adâncime viaţa românească până să surprindă caracterele expresive ale acesteia. Căci viaţa socială românească curge din plin, este adevărat, dar fără forme expresive. Chipurile sociale româneşti sunt vulcanice. Multă expansiune în ele, dar puţină expresiune. Grandomani găseşti în România pe toate potecile, caractere expresive foarte rar. Caragiale n-ar fi putut începe nimic cu tipurile proteice pe care le prezintă pătura conducătoare a politicii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Un politician din din această vreme putea fi luat indiferent, drept bancher, drept negustor de porci sau drept profesor de muzică. Pentru a găsi un chip expresiv, Caragiale a trebuit să scoboare în pătura de jos, la Farfuridi şi la Nae Ipingescu. Aici, în pătura de jos, contrastul era mai bine fixat, fiindcă aci aluatul sufletesc era şi mai puţin eterogen prin origine. O dată cu tipul găsit cu greutate el avea să-l îmbrace în cuvinte potrivite. Din nou altă muncă şi tot aşa de grea. Nici un „şi”, nici un „că” de prisos. Cuvântul este mai greu de sculptat, pentru ca să-l aduci să răspundă formei ce doreşti, decât este marmura şi bronzul – obişnuia să zică Caragiale, adeseori. Dar tot el adăuga, cuvântul binesculptat, că în el avem veştmântul cel mai perfect pentru a reda expresiunea vieţii. Şi avea perfectă dreptate. Fraza lui Caragiale ? O minune! Încerce cineva să imite fraza lui Caragiale şi va vedea că nu o poate face decât reproducând-o cuvânt cu cuvânt. Caragiale s-a dovedit inimitabil. Aceasta este suprema laudă pe care o pot spune despre fostul meu prieten. 

CONSTANTIN RĂDULESCU-MOTRU