Deputatul PDL de Mehedinţi, Doiniţa Mariana Chircu:

„Toate amendamentele mele la Legea Educaţiei au fost votate de plenul Camerei Deputaţilor”

Noua Lege a Educaţiei a fost votată, săptămâna trecută, de plenul Camerei Deputaţilor. Deputatul PDL de Mehedinţi, Doiniţa Mariana Chircu, membră a Comisiei pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport din Camera Deputaţilor, spune că toate amendamentele pe care le-a propus au fost incluse în Legea Educaţiei şi votate de plenul Camerei Deputaţilor. Deputatul Chircu a declarat că a depus personal 31 de amendamente, 145 cu deputaţii PDL din comisia de învăţământ şi 193 cu comisia de învăţământ, iar 24 la comisia de egalitate de şanse. „Ce este foarte important este faptul că toate amendamentele mele au fost votate şi de comisie şi de plenul Camerei Deputaţilor”, a declarat parlamentarul PDL, Doiniţa Chircu.

Câteva amendamente ale deputatului Doiniţa Chircu

Ea a amintit cele mai imporatnte amendamente aduse, subliniind, totodată, că prin votarea acestora se aduce o îmbunătăţire a Legii Educaţiei, care să răspundă exigenţelor legislaţiei educaţionale europene, dar adaptată contextului românesc.

„Un amendament se referă la titularizarea în învâţământ. Acest am,endament a fost preluat de comisie cu acceptul meu şi stitpulează ca cei care sunt titulari ca urmare a promovării examenului să rămână titulari ai sistemului. Un alt amendament este cel care dă posibilitatea suplinitorilor calificaţi, care în ultimii 3 ani au obţinut minim 7 la examenul naţional de titularizare să se titularizeze pe postul/catedra ocupată la acel moment dacă aceasta are viabilitate şi sunt acceptaţi de Consiliul de Administraţie ai unităţii de învăţământ”, a declarat Doiniţa Chircu. Deputatul PDL spune că, potrivit statisticii, de acest amendament ar beneficia 40.000 de cadre didactice la nivelul întregii ţări. Un altul se referă la implicarea şi responsabilizarea structurilor asociaţive reprezentative ale părinţilor în Consiliile de Administraţie şi în dialogul social. Un amendament, extrem de important, propus de deputatul democrat-liberal mehedinţean, Doiniţa Chircu, este acela al finaţării suplimentare în învăţământ, cu precizarea că se va face de la bugetul de stat pentru performanţă şi incluziune, adresat atât elevilor , cât şi profesorilor şi unităţilor şcolare, dar şi acordarea distincţiilor „Gheorghe Lazăr”, care motivează performanţa în învăţământ, într-un procent de 1% din totalul numărului de posturi existente în judeţ. Doiniţa Chircu s-a mai referit şi la amendamentul care prevede gratuitate pentru copiii cadrelor didactice la înscrierea la admitere în facultăţi şi scutirea de plată a taxelor în învăţământul superior, cât şi gratuitate la cazare în camine şi internate. De asemenea decontarea chetuielilor de transport, conform legii, pentru personalul didactic din unităţile de învăţământ conexe (inspectorate şcolare, palate şi cluburi ale copiilor, cluburi sportive) care nu dispun de locuinţă în localitatea unde are postul. Nu în ultimul rând, deputatul Doiniţa Chircu a mai amintit şi de un amendament care prevede ca personalul didactic pensionat din învăţământul preuniversitar să beneficieze de asistenţă medicală şi acces în casele de odihnă şi bazele de tratament ale cadrelor didactice.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

  Feminismul din fruntea culturii mehedinţene

Am fost oarecum surprins să aud, vineri, la evenimentul cultural prilejuit de lansarea unei noi a cărţii de teatru a academicianului mehedinţean Dumitru Radu Popescu, în debutul manifestărilor Zilelor Severinului, acestă frază: „Este primul prilej al meu de a vă saluta. Nu am un discurs pe măsura prezenţei voastre”. Aceste cuvinte au fost rostite de doamna Raluca Ştefania Graf, noua directoare a Bibliotecii Judeţene „I.G. Bibicescu” Mehedinţi, instituţia de cultură organizatoare a acestui important eveniment cultural. Am constatat, consultând internetul, că dna Graf are studii economice, nu filologice. Nu contest eventualele competenţe manageriale ale sale, dar această zicere nu-şi avea locul într-un astfel de context. Dacă dna Graf nu avea un discurs pe măsură, putea să şi-l facă sau să-i fie făcut, pe care să-l citescă de pe hârtie, ţinând cont de importanţa evenimentului şi a invitaţilor prezenţi, nu să vină cu o astfel de justificare, în fond, puerilă. Ca şi când nu era suficient atât, dna Ileana Roman, de asemenea fostă directoare a bibliotecii judeţene, a ţinut să puncteze, mai târziu, că oricât de mult l-ar preţui pe fostul director, dl. Victor Rusu, tot femeile sunt cele mai bune „gospodine” în materie de conducere a instituţiilor de culture. Lăsând eventuala glumă la o parte, dacă este aşa, de ce n-ar fi consemnat undeva că doar femeile au cele mai mari competenţe şi merită să fie în fruntea unor asemenea instituţii. Nu de alta, dar spre binele culturii, al promovării ei mai eficiente, care şi aşa trece printr-o perioadă destul de dificilă, este chiar indicat să se găsească cea mai bună variantă, fie ea şi una exclusiv feministă. Dincolo însă de aceste aprecieri, întâlnirea cu D.R. Popescu a fost un eveniment notabil. Pentru că, într-adevăr, aşa cum sublinia un vorbitor D.R. Popescu este un mare scriitor al literaturii române, cel mai important dramaturg în viaţă cum, pe bună dreptate, s-a spus. N-aş putea însă să nu leg şi acest eveniment cultural al urbei noastre de alte astfel de evenimente din viaţa culturală, în principal, severineană. Se constată în ultimul timp un fel de recuperare literară locală a marelui scriitor D. R. Popescu, prezenţa sa fiind una constantă în perimetrul cultural mehedinţean. Domnia sa a fost, de altfel, preşeşedintele Uniunii Scriitorilor din România în regimul comunist, până la prăbuşirea acestuia, funcţie din care a ajutat mulţi scriitori mehedinţeni. La lansarea de acum, dincolo de cuvintele frumoase, la superlativ, meritate de altfel, adresate dlui D.R. Popescu nu mi-am putut reprima o constatare, definitorie de altfel atât pentru persoana sa, cât şi pentru interesul acordat literaturii române actuale. Cum ar fi arătat o întâlnire cu cititorii la prezentarea unei cărţi de-a sa din perioada când era preşedinte al USR, faţă de numărul relativ mic al celor intresanţi vineri, şi mai mic al celor care i-au cumpărat cărţile pentru a obţine un autograf de la scriitorul şi academicianul D.R. Popescu.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Campania electorală a lui Nicolae Iorga în Mehedinţi

Intrarea lui Nicolae Iorga în viaţa politică a însemnat un moment de referinţă în activitatea parlamentară românească. Temperament vulcanic, minte sclipitoare, posesor al unui volum uriaş de cunoştinţe în toate domeniile, mare orator, Nicolae Iorga a rostit numerose discursuri de răsunet, cu puternic ecou în conştiinţa publică. Adversar neînduplecat al politicianismului păgubos pentru ţară, Nicolae Iorga s-a hotărât în 1919 să pună bazele Partidului Naţional Democrat, înfiinţând filiale în majoritatea judeţelor şi organe de presă.

În Mehedinţi se constituise una din cele mai puternice filiale a partidului, care edita ziarul „Biruinţa”. Cu toate că lucra necontenit la vasta-i operă, publica aproape zilnic articole în pagina publicaţiei „Neamul românesc”, era o prezenţă dinamică în Parlament, la Academie şi alte foruri ştiinţifice naţionale şi europene, Nicolae Iorga străbătea cuprinsul ţării nu numai pentru studierea momentelor istoriei, dar şi în obositoarele campanii electorale.

În turneul electoral pe care-l întreprinde în Mehedinţi a fost însoţit de câţiva colaboratori apropiaţi, dar şi de marele publicist Pamfil Şeicaru, fost ofiţer în Regimentul 17 de Infanterie Mehedinţi în timpul primului război mondial, rănit grav pe frontul de la Cerna. La 15 septembrie 1923, ziarul „Biruinţa”, organ bilunar al Partidului Naţional Democrat, prezintă în amănunt modul cum s-a desfăşurat acest turneu electoral al marelui istoric în judeţul nostru. Fiind un document de o mare valoare, să-l facem cunoscut cercetătorilor şi cititorilor noştri: „A fost o zi de mare sărbătoare pentru mehedinţeni ziua în care domnul profesor Nicolae Iorga a venit în mijlocul nostru, la vatra noastră, aducându-ne cuvânt luminător şi îndemnător la cinste în munca noastră. La Baia de Aramă, unde ducerea domnului Nicolae Iorga n-a avut scopuri politice, a fost întâmpinat de către toţi fruntaşii orăşelului nostru de munte, în frunte cu domnul judecător din localitate. Aici, domnul Iorga, însoţit de domnul Constantin Şaban-Făgeţel, directorul Societăţii „Ramuri”, V. Mihăilescu, profesor la Craiova şi Pamfil Şeicaru, publicist, au stat două zile, vizitând biserica şi şcoala şi vorbind sătenilor despre trecutul bogat al Băii de Aramă. În dimineaţa zilei de 10 septembrie pornesc spre Turnu-Severin, unde sunt aşteptaţi de membrii comitetului executiv şi de unde pleacă cu toţii spre Vânju Mare. La 2 kilometri de sat sunt întâmpinaţi de un grup de 20 călăreţi care înconjurând automobilele pornesc în nesfârşite strigăte de „ura” către sat ale cărui uliţe sunt împodobite cu drapele naţionale şi numeroase arcuri de triumf.

În ograda Băncii Populare, unde are loc întrunirea, aşteaptă o mare mulţime de ţărani, care la sosirea oaspeţilor izbucnesc în tumultoase strigăte de „ura”. Săteanul Petrescu, ca cel mai bătrân din sat, urează oaspeţilor bun-venit. Domnul doctor Victor Gomoiu, preşedintele nostru de onoare, salută în numele sătenilor din Vânj şi împrejurimi pe cel mai ales şi luminat cetăţean al ţării şi singura nădejde de îndreptare a atâtor rele care ne copleşesc.

Domnul Nicolae Iorga, cu ironie usturătoare şi înveselitoare, înfăţişează politica noastră, în deosebire de a celorlalte partide. Ceasul dreptăţii se apropie – spune domnul Iorga – şi datoria bunilor români este să rămâie credincioşi oamenilor de omenie, înlăturând făgăduielile vânturătorilor care colindă satele pentru a le învrăjbi, a coborî în suflete ura şi patima ce întunecă minţile.

Domnul Pamfil Şeicaru – în calitate de fost ofiţer în timpul războiului la Regimentul mehedinţean nr. 17 – expune faptele de vitejie săvârşite oriunde a luptat acest regiment. Arată apoi câtă dragoste pentru interesul ţărănimii a dovedit că poartă domnul Nicolae Iorga încă de la 1903 şi până astăzi.

Întrunirea s-a terminat la orele 2, după care a avut loc masa oferită de domnul doctor Gomoiu la via sa. Toastează domnul doctor Gomoiu pentru domnul Nicolae Iorga şi Pamfil Şeicaru, pentru triumful credinţei noastre. La orele 3 şi jumătate automobilele pornesc spre comuna Pătulele, oprindu-se la Viaşu, unde sunt întâmpinate de numeroşi săteni, copii şi fetiţe cu flori, în frunte cu învăţătorul; oaspeţii vizitează bătrâna biserică a satului, clădită în 1835 de către boierul Fratoştiţeanu. La marginea comunei Pătulele un mare arc de triumf format şi cu inscripţia de bună venire din flori de câmp sub care numeroşi preoţi, învăţători şi secretarii de organizaţii comunale întâmpină oaspeţii. Grupul porneşte spre casele săteanului Al. Vlădoianu – unde aşteaptă numeroşi săteni – şi unde are loc întrunirea. Domnul V. Vlădoianu, în numele foştilor clăcaşi ai lui Ştirbey şi ai celorlalţi proprietari aduce cuvânt de mulţumire şi prinos de recunoştinţă neînfricatului luptător al dezrobirii ţărănimii. Arată că deşi a venit astăzi pentru întâia dată între noi, totuşi îl cunoaştem demult. L-a adus pe plaiurile noastre cuvântul bun, blând, dar greu al lui Nicoară, aici a fâlfâit drapelul unei credinţe isbăvitoare, vechiul stegar Nistor, pe aceste meleaguri i-au semănat cuvintele înţelepte şi purtătorii credinţei strămoşeşti şi dascălii nosştri dintre care unii v-au înţeles şi iubit în durerile prizonieratului. Ia apoi cuvântul preotul N. Nicolescu, arătând mulţumirea ce simte când cel dintâi apărător al bisercii şi reprezentant al culturii naţionale ne face cinstea de-a veni să ne vadă în casa noastră. Domnul N. Alexandrescu arată faptele săvârşite de domnul Nicolae Iorga pentru înaintarea culturală şi economică a ţărănimii.

Domnul avocat P.C. Nistor arată marile jertfe făcute de pătuleni pe câmpul de luptă, jertfe care n-au fost răsplătite prin nimic de generalul Averescu în care îşi puseseră nădejdea. Prin legea agrară – cu care au avut atât de mult să lupte avocaţii naţionalişti pentru triumful dreptăţii ţărăneşti – să ia înapoi pătulenilor moşia dată, nu se expropriară Vrata şi Burila a domnului Tilică Burileanu, iar Ilovăţul celuilalt Tilică (Ioanid-n.n.) e aruncat în creştetul munţilor. Cere sătenilor să aibă încredere în omul care întotdeauna – în cele mai grele clipe ale vieţii lor – i-a înconjurat cu marea şi puternica sa dragoste.

În strigătele viforoase de „ura” ia cuvântul domnul profesor Nicolae Iorga, arătând că n-a venit aici să vândă, nici să cumpere, ci a venit să dea îndemn la muncă cinstită. După ce arată matrapazlâcurile săvârşite de guvernul generalului Averescu pe spinarea ţării, politica de aventură a doctorului Lupu şi ce se ascunde sub aparenţa de ţăran a dascălului Mihalache, printr-o fericită comparaţie dovedeşte falimentul politicii financiare a domnului Vintilă Brătianu. „Eu n-am venit aici – zice domnul Iorga – să coc turta nimănui şi nici să acopăr pe a mea cu cenuşa altora. Deci, dacă la celelalte partide veţi găsi oameni mai buni decât cei grupaţi sub steagul meu, atunci votaţi-i şi noi vă vom mulţumi dacă ţara va fi întărită prin conducerea lor”.

Distinşii oaspeţi părăsesc apoi satul duşi până departe de aclamaţiile mulţimii entuziaste care nu va putea uita niciodată clipele de înalţare naţională şi culturală presărate pretutindeni cu dărnicie de marele apostol al românismului. Pe seară a avut loc o întrunire la Pleniţa, iar la orele 9 domnul Nicolae Iorga a vorbit la „Sfatul negustor”.

Şi astfel, într-o singură zi, plecând de la Baia de Aramă şi ajungând la Craiova, domnul Nicolae Iorga a svârlit în drumu-i sămânţa iubirii de neam, de dreptate, sămânţă care pentru trăinicia naţiei noastre – cu care şi vremile şi conducătorii au fost viteji – trebuie să rodească”.

Fără îndoială că în cronica Mehedinţiului vizita lui Nicolae Iorga – aflat în plină campanie electorală – pe meleagurile noastre se înscrie ca o pagină de veşnică amintire, pe care se cuvine s-o citim cu aleasă cinstire şi recunoştinţă.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

  Amintiri despre savantul dr. Ştefan Odobleja

Pentru prima dată am auzit de numele Ştefan Odobleja, în 1945, de la tatăl meu, învaţătorul Vasile C. Sahagia, atunci eram elev ca şi fratele meu Nelu Sahagia, care era mai mare cu doi ani decât  mine. Tatăl nostru avea obiceiul să ne recite, aproape în fiecare zi, poezii în limba franceză, de exemplu, fragmente din Le Lac de Alphonse de     Lamartine, tradus şi în limba română de Ion Heliade Rădulescu, sau în limba latină, fragmente din „Eneida”, epopeea naţională a romanilor, poem epic aparţinând scriitorului latin Vergilius, pe care noi le repetam după el şi cu timpul le-am învăţat şi ne-au rămas întipărite în minte până în zilele noastre. Am rămas cu acest obicei şi când am ocazia încep să recit şi eu cu multă plăcere din aceste poezii prietenilor mei.

         Tatăl nostru ne-a spus că a învăţat foarte bine limba franceză şi limba latină datorită faptului că a absolvit Liceul “Traian”, din Turnu-Severin, unde a avut profesori foarte buni şi pentru că a copilărit cu Ştefan Odobleja, fiind consăteni şi apropiaţi ca vârstă. Amândoi s-au născut în comuna Izvorul-Aneştilor–azi comuna Livezile, tatăl meu,Vasile Sahagia, în 1905, iar Ştefan Odobleja în 1902 şi ambii au fost elevi la Liceul „Traian” din Turnu-Severin. Pe timpul vacanţelor se întâlneau prin sat sau pe câmp unde mergeau cu vitele la păscut iarbă şi comentau anumite cărţi pe care le citiseră, conversau în limba franceză şi recitau poezii ale poeţilor români sau recitau poezii în limba franceză şi scandau anumite versuri latineşti.

          În calitate de elevi ai Liceului „Traian”, în timpul vacanţelor puteau împrumuta cărţi de la biblioteca şcolii pe care le citeau, uneori pe câmp unde supravegheau animalele în timp ce acestea păşteau iarbă.

          Tatăl meu a rămas uimit când a văzut câte cărţi împrumuta Odobleja de la biblioteca şcolii, pe care le citea cu multă pasiune, de capacitatea de asimilare extraordinară a acestuia, reţinea toate amănuntele din cărţile citite. De la Odobleja a prins gustul cititului şi tot de el a învăţat, încă din clasele mici de liceu, să folosească sistemul fişelor pentru a scoate ideile principale din cărţile citite.

          În vacanţa de vară Odobleja citea zeci de cărţi, atât în limba română cât şi în limbile franceză, germană şi latină. Folosea dicţionare: francez-român, român-francez, german-român, latin-român, român-latin, precum şi cărţile de gramatică ale limbilor resspective.

           Zicea tatăl nostru, către mine şi fratele meu: „Omul acesta (Odobleja-s.n) este o capacitate, este tobă de carte, a citit tot ce i-a căzut în mână şi a reţinut toate lucrurile importante. Vorbeşte franţuzeşte ca un adevărat francez. A scris cărţi în limba franceză.”

Ca dovadă ne-a prezentat trei cărţi scrise în limba franceză, toate avându-l ca autor pe Ştefan Odobleja: 1) „La Phonoscopie nouvelle methode D`Exploration clinique”, la care pe pagina de gardă era scrisă dedicaţia: „D-lui V.C.Sahagia, cu plăcute amintiri de prietenie.Urmează semnătura indescifrabilă. De subliniat că pe pagina următoare, de gardă, a cărţii se află scris: „A la memoire de mon frere Demeter Odobleja”. (În memoria fratelui meu - Dumitru Odobleja), 2) „La Pshychologie Consonantiste”, vol I, apărut în anul 1938, 3) „La Pshychologie Consonantiste”, vol.II,apărut în anul 1939.

Am răsfoit cu multă admiraţie aceste cărţi şi am fost îndemnaţi, atât eu, cât şi fratele meu, să începem să citim în fiecare zi câteva rânduri din care oricare din aceste cărţi vrem să traducem, eventual cu ajutorul dicţionarului, iar uneori să apelăm la dânsul.

Din acea zi am început să citim, amândoi fraţi, primele pagini din volumul I al cărţii „La Pshychologie Consonantiste” şi cu timpul am reuşit să ne însuşim multe cuvinte franţuzeşti. Am continuat acest exerciţiu aproape zilnic, iar tatăl nostru ne-a provocat să conversăm în limba franceză. Începutul a fost promiţător; am reuşit să conversăm şi mare ne-a fost bucuria când am fost surprinşi de un unchi de-al nostru conversând în limba franceză, deoarece el ne-a încurajat să continuăm. Acesta era tot un absolvent al Liceului „Traian”, îl cunoştea pe Odobleja şi ne-a vorbit elogios despre personaliatea sa.

Avea şi dânsul cărţile lui Odobleja şi ne-a confirmat cele spuse de tatăl nostru că Ştefan Odobleja era cunoscut din timpul studenţiei ca un adevărat cercetător ştiinţific. Ne-a precizat că l-a cunoscut din perioada când era elev la Liceul „Traian” din Turnu-Severin şi apoi au fost împreună studenţi la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Ne-a mai spus că în calitate de student, Odobleja era foarte studios, frecventa multe cursuri facultative în cadrul facultăţii de medicină precum şi multe biblioteci din Bucureşti. De asemenea, îi plăcea să facă practică în toate secţiile spitalelor din Bucureşti. Se interesa de bolnavi şi-şi exprima părerea despre diagnosticul dat acestora. Era foarte apreciat de bolnavii jnternaţi în spital, de medicii curanţi şi chiar de profesorii doctori, şefi de clinici.

              Am ramas cu impresii deosebit de frumoase despre doctorul Odobleja încă de atunci, dar nimeni nu s-a gândit la acea vreme că noi eram în posesia cărţilor care reprezentau Cibernetica generalizată. Abia după aproape 40 de ani s-a ajuns la concluzia că “La Psychologie Consonantiste”, volumele I şi II, reprezintă Cibernetica generală. (Va urma)

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Deputatul PD-L de Mehedinţi, Cornel Ghiţă:

“Noua lege a pensiilor se va baza pe principiul contributivităţii şi transparenţei”

Deputatul PD-L de Mehedinţi, Cornel Ghiţă, membru al Comisiei pentru Muncă şi Protecţie Socială din Camera Deputaţilor, a susţinut vineri la sediul partidului o conferinţă de presă în care a facut câteva precizări referitoare la noua lege a pensiilor. Plecând de la constatarea că acesta lege vine în continuarea legii salarizării, deputatul mehedinţean consideră ca aceste noi acte normative nu fac altceva decât să incurajeze munca. Cornel Ghiţă spune că pentru modificarea noii legi a pensiilor au avut loc ample dezbateri cu ministrul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Mihai Şeitan, grupul parlamentar al PD-L,  Comisia de egalitate de şanse, reprezentanţi ai Avocatului Poporului şi ai societăţii civile.

Bugetul actual de pensii nu este sustenabil

Deputatul Cornel Ghiţă a precizat că noua lege a pensiilor se împunea datorită faptului că bugetul de pensii nu mai poate să susţină acest sistem falimentar, raportat la modul cum a fost gestionat. „Acest buget nu mai este sustenabil dacă nu se iau măsuri de resposnabiliate. Dacă anul trecut 1,5 miliarde lei din bugetul consolidat al statului mergeau către bugetul de pensii, anul acesta contribuţia se ridică la 1,7 miliarde lei, bani adunaţi din taxe şi impozite de la populaţie. Într-un asemenea ritm nu putem să asistăm decât la capotarea bugetului de pensii”, a spus Cornel Ghiţă. El a mai precizat că actualul sistem nu este nici transparent, nici echitabil. Astfel raportul dintre cea mai mică şi cea mai mare pensie este de 1 la 100, motiv pentru care se impune cu necesitate regândirea întregului sistem de pensii.

Fără pensii nesimţite

Parlamentarul Cornel Ghiţă a mai precizat că în noua lege a pensiilor, pensiile mari sau „nesimţite” cum au mai fost ele catalogate vor fi reduse drastic. „Unii au luat pensii preferenţiale. Practic în actualul sistem de pensii sunt 5,8 milioane de contribuabili, şi 200.000 primesc pensii foarte mari. Asta înseamnă că 85% din pensii nu vor fi afectate, doar 15% vor intra sub incidenţa acestei legi”, a spus Cornel Ghiţă. Deputatul democrat-liberal mehedinţean a mai spus că principiul contributivităţii se va aplica pentru toate categoriile sociale: „Trebuie să facem recalcularea. Noul sistem de pensii va impune principiul contributivităţii, transparenţei şi echităţii sociale”. Ghiţă a mai spus că noua lege a pensiilor nu se va aplica retroactiv, adica cei care au beneficiat de pensii peste cuantumul de contribuţie nu vor da banii înapoi, dar se vor alinia la noua lege cu pensii recalculate după criteriul contribuţiei. „Astăzi există pensii mai mari decât salariul care le-a generat, în dauna celorlalte pensii din sistem. Constituţia garantează dreptul la pensie, dar cuantumul acesteia va fi stabilit pe principiul contributivităţii fiecărui salariat. Este o corecţie şi în plus şi în minus, deoarece cine are pensie mică va primi acea componentă de care nu a beneficiat”, a mai adăugat deputatul Cornel Ghiţă.

Încurajarea muncii

Un alt aspect important pe care parlamentarul mehedinţean l-a punctat este acela al încurajării muncii. El s-a referit în acest context la pensionările anticipate. „Vom creşte pâna la 40% penalitatea maximă. Foarte mulţi preferă să intre în pensie anticipată doar ca să nu muncească. Cei care stau să stea cu bani foarte puţini iar cei care vor ramâne în câmpul muncii după vârsta standard vor primi procente suplimentare care vor creşte cuantumul pensiei. De aceea spun că noua lege a pensiilor va schimba gândirea şi atitudinea faţă de muncă”, a subliniat deputatul Cornel Ghiţă.

Egalizarea vârstei de pensionare     

„Pe actuala lege a pensiilor până în 2014 vârsta standard de pensionare la femei va ajunge la 60 de ani, iar la bărbaţi la 65 ani, creşterea fiind de 3 luni/an urmând ca din 2015 şi femeile să urce la 65 de ani cu acelaşi ritm de 3 luni/an. Astfel, egalizarea vârstelor de pensionare bărbaţi-femei va avea loc în anul 2030 odată cu creşterea speranţei de viaţă a românilor. Astăzi speranţa de viaţă la bărbaţi este de 69,5 ani, iar la femei de 76 ani urmând ca în 2030 aceasta să crească pentru bărbaţi la 75,9 ani şi pentru femei la 82,6 ani”.

Deputatul PD-L de Mehedinţi, Cornel Chiţă, a spus în finalul conferinţei că proiectul legii pensiilor a fost trimis de Guvern la Parlament pentru a fi discutat în comisiile de specialitate şi speră să fie adoptat cel mai târziu la sfârşitul lunii mai prin procedura asumării răspunderii.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Pagini cenzurate din “La Psychologie Consonantiste” de dr. Ştefan Odableja

Lucrarea “La Psychologie Consonantiste” par le dr. Stefan Odobleja scrisă în limba franceză, aparută în două volume, totalizând 880 de pagini (Librarie Maloine, Paris, volumul I, 1938, volumul II, 1939) a fost considerată de savantul olandez dr. Robert Mantz “cea mai epocală lucrare” pe care a citit-o.

În anul 1982, lucrarea a apărut tradusă în limba română la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, traducător P. Iacob, cu un studiu introductiv de prof. univ. dr. Mihai Drăgănescu, membru corespondent al Acaademiei Române, Conferenţiar univ. dr. Pantelimon Golu şi Note de Conf. univ. dr. Pantelimon Golu.

La încheierea Studiului, autorii afirmă: “Ştefan Odobleja a avut geniu, el merită să fie înscris în ştiinţa universală alături de Ampere şi Norbert Wiener în cucerirea conceptului şi modului de gândire cibernetic…”

De remarcat faptul că din cartea tradusă în limba română lipseşte capitolul “LA MORALE ECONOMICO-SOCIALE “ (Morala Economico-Socială) care se găseşte în cartea originală la paginile 711-713). Paginile amintite au fost cenzurate deoarece ele se încheiau cu concluzia autorului: “Socialismul este destinat să eşueze”. Acest fapt a provocat, desigur, furia cenzorilor, care nu au ezitat să-l elimine din traducere.

Acest aspect a fost semnalat prima dată de scriitorul Ilarie Hinoveanu în cartea „Ştefan Odobleja între aventura ştiinţifică şi patimile glorificării”, apărută la „Scrisul Românesc”, Craiova, 2003.

În cele ce urmează voi prezenta capitolul omis, tradus în limba română din cartea  originală, pe care o am de la tatăl meu, invăţătorul Vasile Sahagia, primită de la autor încă din anul 1939.

MORALA ECONOMICO-SOCIALĂ

Alături de morala individuală, există o morală socială. Alături de morala directă a binelui şi a răului provocat direct, există o morală indirectă, economică-cea a binelui şi a răului provocat în mod indirect, prin intermediul angrenajului economic.

Morala economică-varietate a moralei în general-posedă aceleaşi diviziuni ca şi aceasta. Există o morală economică naturală produsă de legile economice şi universale- alături de o morală economică statizată, reglată, legiferată, care nu este, în ultimă analiză, decât o imitare, o accelerare, o purificare, o concentrare mai mult sau mai puţin reuşită a moralei naturale. Transpuse în morala normativă, aceste două varietăţi vor deveni cele două doctrine economice opuse: liberalismul (libertatea de acţiune, libera concurenţă, individualismul) şi intervenţionismul (statismul, legiferarea).

Intervenţionismul economic este fie profilactic, fie curativ; prima vrea să realizeze igiena economico-socială si prevnirea dezechilibrelor; al doilea se resemnează să facă terapeutică economico-socială tratând dezechilibrele deja produse.

Socialismul este doctrina care preconizează socializarea bunurilor şi abolirea proprietăţii individuale .

Este doctrina funcţionarismului generalizat asupra tuturor indivizilor: funcţionalizarea umanitaţii.

Egalizarea condiţiilor de viaţă; uniformizarea mijloacelor de existenţă. Standardizarea umanităţii: uniformizarea. Etică social-economică. Sistem automat pentru menţinerea echilibrului social-economic între indivizi.

Tentativă de a preveni dezechilibrele economice provocate de antrenări denivelatoare în cerc vicios.

Doctrină democrată pentru proletarizarea tuturor. Ideal social întrevăzut de majorităţi, de săraci, de dezmoşteniţii soartei. Ideal de iubire, de fraternitate, de solidaritate, de altruism, de egalitate. Pentru cei bogaţi este o doctrină subversivă tinzând să submineze ordinea de stat: o doctrină revoluţionară şi reformatoare, utopică şi himerică.

Dictatura majorităţilor. Anomalie complexă: dictatura inculţilor, dictatura leneşilor, dictatura mediocrităţilor.

               Şcoala liberală                                      Şcoala socialistă

Individualistă                                                      Colectivistă,cosmopolită  

Individul este totul                                              Societatea este totul   

Libertatea de acţiune                                           Constrângere(dirijare)

Liberă concurenţă,emulaţie                                 Reglementare,solidaritate

Evoluţie naturală                                                 Evoluţie artificială

Terapeutică naturistică                                        Terapeutică intervenţionistă.

Terapeutică generală                                           Terapeutică locală,detaliată

Explicativă,prudentă si temătoare                       Intervenţie temerară,hazardată

Ortodoxă,tradiţionalistă                                      Revoluţionară,reformistă

Tratează dezechilibrele acute                              Previne dezechilibrele

Postulează inegalitatea nevoilor şi valorilor,      Postulează egalitatea(nevoi,valori,

drepturilorşi obligaţiilor                                      forţe,drepturi,obligaţii)       

Bazată pe egoism(mobil foarte puternic)            Bazată pe altruism(mobil destul de şters,

                                                                             slab)

Bazată pe iubire şi ură                                        Bazată numai pe iubire

Excită,exaltă(dinamizm)                                     Inhibă,opreşte(pasivitate)

Muncă atrăgătoare                                               Muncă grea,impusă

Ambiţie,emulaţie,activitate                                 Indolenţă,neglijenţă

Prioritatea calităţii                                               Prioritatea cantităţii(masa)

Prioritatea elitelor                                                Prioritatea majorităţilor

Profesiunile libere sunt pe primul plan               Funcţionarismul generalizat

                                                                            la toţi cetăţenii

Dictatura financiară                                             Dictatura birocratică

Dictatura forţei în general                                   Dictatura intelectualistă

Proprietate individuală care se

poate moşteni                                                      Proprietate socialistă 

Dificultăţile socialismului sunt cele ale oricărui diagnostic şi ale oricărei terapii, cele ale oricărei intervenţii, cele ale oricărei mecanizări.

Este gereu să se evalueze capacităţile (vezi toate observaţiile critice adresate psihometriei). Este greu să se clasifice capacităţile. Este greu să se evalueze munca. Măsurarea ei cronologică prin orarul de muncă este inechitabilă, calitatea şi cantitatea de muncă pe unitatea de timp fiind foarte variabilă cu indivizii. Măsurarea muncii după produs (rezultat, efect) este tot atât de criticabilă, dat fiind că produsul poate varia apreciabil cu circumstanţele, terenul, hazardul etc. Măsurarea muncii prin efort, prin plăcere sau neplăcere, prin oboseală etc. este o metodă prea subiectivă.

Dificultăţile cresc enorm când e vorba de comparat munci eterogene şi de a le face echivalenţa: munca savantului diferă de munca cizmarului. Raritatea, dexteritatea, talentul, darul, dificultatea de învăţare, viaţa sau durata virtuozităţii respective etc., complică calculul până la a-l face insolubil.

Este greu să se stabilească valoarea unui produs oarecare. Valoarea este ceva destul de relativ: a-i fixa o cotă fixă, rigidă, permanentă ar fi un procedeu artificial, fals, inechitabil.  

Dacă diagnosticul social este atât de greu de pus, tratamentul nu e mai puţin de greu de prescris şi foarte nesigur în rezultate.

Mai întâi, indicaţiile: care este idealul care va fi dat umanităţii? Maximul de densitate a populaţiei-un ideal numeric aritmetic? Sănătatea fizică şi vigoarea? Frumuseţea? Productivitatea? Speacializarea? Fericirea? Deliciile estetice, erotice sau digestive?

Apoi, dificultăţile de a aplica terapeutica preconizată. Cum trebuie prevenită reacţia? Cum se distrug obiceiurile? Cum se evită corupţia şi abuzurile funcţionarilor?

Dificultăţile de control vor antrena birocratizarea unei mari părţi a populaţiei-nouă varietate de parazitism social, nouă “castă de exploatatori”.

Socialismul este un sistem de echilibru economic; este reglementarea economiei

(derivată de la stomac). Or, omul posedă în plus şi tendinţe sexuale, estetice, religioase,

naţionale etc.variabile cu indivizi şi constituind dezechilibre complexe. Factorul economic nu este singurul mobil uman; el nu constituie singurul dezechilibru social; pe lângă lupta de clasă există lupta de rasă, luptă internaţională, lupta credinţelor, etc. Socialismul găseşte în celelalte dezechilibre sociale o concurenţă viguroasă; izolat, nu este realizabil; generalizat, nu este de actualitate şi pierde atunci cea mai mare parte din importanţa sa pe care o va împărţi cu celelalte probleme sociale.

Socialismul tinde spre omogenizare şi o reclamă. Orice sistem socialist, nu se poate realiza decât într-un stat mondial omogenizat ca rasă, limbă, obiceiuri, tradiţii, gusturi etc. Pentru moment, această omogenizare este departe de afi realizată-dacă va fi vreodată în starea actuală a umanităţii, pe de oparte, şi a ştiinţei, pe de altă parte, socialismul este destinat să eşueze.

Istoria a confirmat că ceea ce a prezis Ştefan Odobleja în1939 s-a realizat în 1989.

                                           Profesor-inginer Viorel Sahagia

                                                      Preşedinte de onoare

                   al Societăţii de Stiinţe Matematice din România- Filiala Mehedinţi.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Tezaurul etno-folcloric din curtea unui român din Valea Timocului

              România de dincolo de Dunăre

Încă din antichitate, Dunărea a curs dorurile românilor, doinele, horele, bucuriile şi tristeţile. Multe a văzut, multe a auzit, multe secrete a luat cu ea. Şi-a croit drumul printre munţi stâncoşi, a curs de la vest la est, indiferent de problemele care i-au apărut în cale. A despărţit oraşe, ţări, ideologii şi impresii. Un lucru însă nu ne-a putut lua. Nu a reuşit să smulgă din inimile şi sufletele românilor dorul şi admiraţia faţă de istorie, cultură, neam. Chiar dacă a despărţit românii din Valea Timocului şi pe cei din Bulgaria de românii din ţara mamă, nici istoria şi nici cursul lin al celui mai bătrân fluviu din Europa nu a reuşit să taie rădăcinile tradiţiilor şi a dorului de România.

Acasă la Mihailo Vasilievici, m-am simţit mai aproape de România de altădată. De la capătul uliţei, am simţit mirosul străbunilor mei. Curţile românilor din Kladuşniţa păstrau amintirea unui grai românesc, cinstea şi închinăciunea unui popor subjugat de timpuri şi de istorie. Trecând de vama Porţile de Fier, urc pe coama dealului ce stă streaşină aşezării şi am în faţă un imens culoar prin care vântul şuieră prevestind venirea iernii cu ale ei capricii. Aduce cu el un miros proaspăt şi tare dinspre munte, pe care îl împrăştie cu dărnicie în Valea Timocului cu atmosfera ei îmbâcsită de mai bine de cinci decenii. Este o zonă întinsa, cu privelişti încântătoare, în care, la tot pasul, auzi glăsuindu-se dulcea limbă română arhaică ce aduce de demult şi păstrează un bogat tezaur etno-folcloric.

Am regăsit România

O casă a bătrânilor de odinioară, cu cerdacul frumos amenajat şi cu porţile mari şi curtea plină de obiecte vechi, de valoare, te îndemnau să-i păşeşti pragul. Am rămas mut, mut de uimire dar şi surprins de sufletul românesc care m-a întâmpinat în curtea casei. Am redescoperit România, România lui Ilie Moromete, România lui Creangă şi a lui Sadoveanu, România noastră, a tuturor. Am revenit acasă, la vatra strămoşească, în curtea strămoşilor mei. Aproape toată ograda primarului din Kladuşniţa, un român convins şi năpăstuit de vremurile tulburi şi regimurile totalitare din Serbia, era plină de obiecte artizanale, frumos aranjate şi pline de mister. „Toată această colecţie de obiecte vechi am adunat-o în timp. Încă din clasa I am simţit gustul României, atunci când am găsit un fier de călcat vechi, încă de pe timpul bunicului meu. Încet, încet, le-am adunat pe toate, una câte una, schimbându-le de zeci de ori dintr-o parte în alta, până nu le-am găsit locul potrivit”, îşi începe povestea Mihailo Vasilievici.

Quo vadis, Domine?

De pe prispa casei mă priveşte uimită, dar obişnuită cu vizite de tot felul, Smărăndiţa popii din „amintirile” lui Ion Creangă. Îmbrăcată în costum popular, chipul pare că-i plânge pentru că majoritatea românilor şi-au uitat rădăcinile, au uitat de unde au venit, nu mai ştiu încotro merg. Muzeul lui Mihailo te poartă, fără să-ţi dai seama, în fiinţa poporului român. Fiecare obiect este lustruit în fiecare zi, într-un colţ masa lui Moromete te invită să guşti din bucatele româneşti. Mâncarea parcă e cu mult mai bună din străchini de lemn, iar lingurile frumos cioplite îi dau o aromă cu totul aparte. Nimeni nu mai ştie ce gust au sarmalele româneşti făcute în oalele de pământ, pământ pe care şi-au dat românii tot ce au avut mai bun pentru a-şi salva identitatea. Doar colecţionarul român din dreapta Dunării îşi mai aminteşte despre vremurile apuse, examinând pentru a câta oară obiectele de artizanat. „Când aveam vreo şapte, opt ani, mâncam la o masă din aceasta, foarte mică. Mâncarea era atât de bună atunci când mergeam cu carul în câmp, la muncile de primăvară sau de toamnă. Demult nu am mai mâncat bucate româneşti preparate cu atâta măiestrie ca cele făcute de bunica mea. Amintirile mele sunt atât de multe, pentru că aproape toate piesele din acest muzeu au o istorie a lor, istoria lor este şi istoria mea, istoria poporului meu”, povesteşte Mihailor Vasilievici.

Tezaurul din sufletele românilor

Multor persoane le plac obiectele vechi. Primarul localităţii Kladuşniţa are însă o pasiune şi o iubire nemărginită faţă de trecutul poporului din care face parte. Obiectele din muzeul lui Mihailo Vasilievici reprezintă tezaurul României şi, mai mult decât atât, tezaurul din sufletul fiecărui român. L-am privit de atâtea ori cu câtă măiestrie vorbeşte colecţionarul despre trecutul poporului pe care istoria l-a aruncat dincolo de Dunăre. Cu lacrimi în ochi îmi povesteşte despre războiul de ţesut care aparţinea bunicii lui, despre patul de 100 de ani, despre carul şi plugul cu care mergea în fiecare primăvară la arat. Muzeul satului din Kladuşniţa ne povesteşte mai mult despre puterea României de a exista mai ales dincolo de hotarele patriei. Numai Dunărea a văzut cu câtă migală şi cu câtă trudă a adunat Mihailo Vasilievici toate cele peste două mii de piese de muzeu. Cămara care cândva a fost grajd pentru animale a devenit neîncăpătoare pentru toate piesele, nici curtea nu mai este atât de primitoare, dar colecţionarul de românism nu s-a lăsat şi şi-a continuat activitatea şi în grădina sa. „Visul meu este să redau satului din Valea Timocului România de dincolo de Dunăre. Un vis nerealizabil însă. De fiecare dată când mă aflu printre aceste piese, simt că mă aflu în România mea natală. Numai aici mă pot relaxa şi linişti. Aici uit de tot şi nu am nevoie de nimic”, spune redactorul şef al revistei de cultură românească din Valea Timcoului, „Vorba noastră”. Îl priveam cu câtă admiraţie şi mândrie îşi etala aceste obiecte şi mi-am dat seama de cât de puţin are nevoie un român adevărat din afara graniţelor ţării pentru a fi fericit.  

România s-a transmis prin viu grai în Valea Timocului

Toată Valea Timocului a aflat despre pasiunea lui Mihailo de a păstra România de acasă în curtea sa din Kladuşniţa şi fiecare contribuie la acest mic tezaur. „De multe ori, dimineaţa, când plec la serviciu, găsesc mai multe obiecte vechi la poartă. Lumea deja cunoaşte pasiunea mea şi mă ajută la renaşterea poporului român. Am atâtea obiecte primite de la consătenii mei, încât nici astăzi nu ştiu cine şi ce mi-a dat. Dar nici ei nu vor să-mi spună. Noi aici, în Valea Timocului, am păstrat România din gură în gură, din gest în gest, din tradiţie în tradiţie. Şi adunarea obiectelor de cult este o tradiţie pe care vreau să o transmit şi copiilor mei. Soţia mea mereu m-a înţeles şi m-a ajutat. De multe ori, când sunt foarte obosit, ea este cea care îmi curăţă obiectele de praf. Este nevoie de o mare pasiune, dar şi de răbdare, pentru a întreţine un muzeu etnic. În toată regiunea sunt singurul care colecţionează astfel de obiecte. Meşteri populari mai sunt, dar colecţionari de obiecte vechi, de valoare nu sunt decât patru în toată Serbia. Obiectele vechi, româneşti însă sunt doar pe gustul meu”, spune Mihailo.

Suflet de român

România trăieşte în sufletul fiecăruia dintre noi. Dar câţi oare sunt cei care o iubesc cu adevărat? Icoana românească este mai vie ca niciodată în rândurile românilor care sunt departe de ţara mamă, în rândurile românilor care nu se pot bucura de noţiunea „acasă” şi ei, aceşti oameni curaţi şi cu sufletul încărcat de doină şi jale, îşi construiesc o Românie a lor, acolo, în depărtări, fiecare cum poate şi cum o înţelege. Ce mai contează, important este că spiritul românesc este mereu viu peste tot acolo unde sunt români. Adevăraţi români...

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

DESTINAŢII TURISTICE MEHEDINŢENE
         "Mrăcuna" – Sfânta Mănăstire Martir

Despre Mănăstirea „Mrăcuna”, amplasată în mirificul peisaj al Defileului Dunării, acolo unde muntele se îngemănează cu bătrânul fluviu, s-au scris zeci de articole. De la ridicare sa, lăcaşul de cult a devenit un important obiectiv de atracţie turistică, dar şi un important edificiu de spiritualitate locală şi numai, mai ales din punctul de vedere al istoriei zbuciumate pe care a avut-o. Reconstrucţia acestei mânăstiri este cu atât mai interesantă cu cât părintele Cristian Târtea, ctitorul ei, a horărât, în urma unui vis pe care l-a avut, să ridice, cu propriile mâini, noul lăcaş de cult. Părintele-ctitor a întâmpinat destule greutăţi, dar, graţie putere divine, a reuşit să-şi ducă la îndeplire planul. Pentru a ştii cât mai multe despre Mănăstirea „Mrăcuna”, părintele Cristian Târtea a decis să editeze şi o broşură, intitulată „Mrăcuna – Sfânta Mănăstire Martir”, un adevărat deocument despre istoria trecută şi recentă a acestui lăcaş de cult. Broşura editată se constituie, de asemenea, într-un util ghid spiritual şi turistic, menit să evidenţieze istoria greu încercată a acestei mânăstiri până în zilele noastre, dar, totodată, şi o invitaţie la cunoaştere şi popasuri în acest loc încărcat de mirific, legendă şi spiritualitate. Redăm mai jos cuvântul preotului Cristian Târtea, ataşat lucrării editate:

„În Cazanele Dunării, pe valea pitorească a pârâului Mrăcuna, a dăinuit timp de o mie de ani (955-1967), vestigiile străvechii mânăstiri româneşti cunoscută sub numele de Mânăstirea Mrăcuna, astăzi fiind o amintire în memoria credincioşilor şi cu spranumele de „Mânăstirea de sub ape”.

Vechiul lăcaş era „ascuns” în Valea Mrăcunii („mrac”- de origine slavonă înseamnă „loc ascuns, desiş întunecos”) în apropierea Cazanelor Dunării, cea mai frumoasă şi pitorească parte a Dunării.

Strâmtoarea Cazanelor îţi face impresia că Dunărea se pierde aici între munţii stâncoşi şi acoperiţi de păduri. Denumirea de „Cazane” provine de la faptul că Dunărea, datorită adâncimii mari de până la 150 de metri şi a stâncilor colţuroase subacvatice produc vârtejuri mari făcând impresia că „ar fierbe apa într-un cazan pe foc”.

Cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg consideră că începuturile mânăstirii aparţin unor timpuri îndepărtate, din vremea primelor cnezate şi voievodate româneşti, a lui Glad şi Oroslamos (anul 955), dar documentar în secolul al XII-lea, odată cu celelalte mânăstiri din Banat: Horom, Cubin, Sângiorgi, Hodoş, Cinad, etc. astfel, începuturile mânăstirii se pierd în negura vremurilor de atunci, după cum spune cronicarul „nu se ştie când s-a început şi s-a zidit” aceasta.

După cum consemnează cronicarul, Mânăstirea Mrăcuna „din timp în timp a fost dărâmată”, dar evlavia credincioşilor au „readus-o mereu la viaţă”. Existau aici, în Valea Dunării, un lanţ de mânăstiri, ctitorii ale Sfântului Nicodim: Vodiţa, Vişina, Ada-Kaleh, aflate şi ele la răspântia drumurilor pe unde îşi „croiau drum” oştile turceşti şi tătărăşti care aduceau ofensivă împotriva oştilor apusene. Cel mai cumplit şi tragic moment din istoria Mânăstirii Mrăcuna rîmâne, aşa cum spun cronicile vremii, noaptea Sfântului Gheorghe din 23 aprilie 1715, când părinţii călugări au fost ucişi mişeleşte de turci iar biserica incendiată în întregime, „...de nu a mai rămas nimic, decât zidurile goale...”.

Istoria ne confirmă că aproape în fiecare secol Mânăstirea Mrăcuna a avut parte de astfel de nenorociri „de prădăciuni şi jafuri” abătute asupra ei, însă viaţa monahicească nu a încetat să dăinuie pe aceste meleaguri.

În anul 1967 acest cuib de creştinism îşi încetează definitiv existenţa prin demolarea lui de către regimul comunist.

Anii grei ai terorii şi fricii din lagărele comuniste şi dorinţa unor oameni de libertate fac o mulţime de transfugi peste Dunăre.

În perioada aceea cu mare greutate, cu un motiv bine întemeiat şi prin multe filtre ale autorităţilor de frontieră reuşeai să pătrunzi în această zonă binecuvâtată de Dumnezeu.

O mânăstire şi un perelinaj al credincioşilor aici „era deranjant” pentru puterea de atunci, soluţia simplă pentru mănăstire a fost demolarea ei, acest lucru făcându-se „fără nicio viză”.

Începând cu anul 1993 se redescid lucrările de reconstrucţie la Sfânta Mănăstire Mrăcuna (Mraconia după noua denumire), întâmpinând mari greutăţi materiale şi financiare, dar la care s-au mai adăugat şi obstacole din partea unor oameni de rea credinţă.

Azi, Sfânta Mănăstire Mraconia se reconstruieşte din donaţiile credincioşilor trecători de pretutindeni şi prin fertfa preotului Cristian Târtea, iniţiatorul şi meşterul acestui sfânt locaş.

Rugăm pe Bunul Dumnezeu şi Fecioara Maria să ne întărească în dreapta credinţă şi tuturor donatorilor şi credincioşilor care vin să se roage la această Sfântă Mânăstire să le îndeplinească toate cele nădăjduite. Dumnezeu să vă ajute!”.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
MARIAN BARBU LA 70 DE ANI 

Un om, o viaţă, o operă!
 

Momentul lansării volumului La Liliceci – 6 cărţi în căutarea lui Marin Sorescu, (sâmbătă 05 09 09), autor Marian Barbu, şi aniversarea acestuia, a copleşit şi emoţionat peste măsură. Participarea foştilor elevi, astăzi profesori de renume, a diverselor personalităţi din lumea culturală craioveană, a celor care i-au fost alături o viaţă, a conturat şi mai mult farmecul arhitectural din Sala Oglinzilor  a Muzeului de Artă din Cetatea Banilor.

Sub lumina acestui început de toamnă, elogiile, legate de frumoasa vârstă, dar şi referirile concrete la volumul lansat şi la întreaga sa operă, au creat un spectacol literar, în sensul cel mai nobil al cuvâtului. Amintim pe Tudor Nedelcea, cel care a şi deschis comunicările, Dan Lupescu, Beatrice Silvia Sorescu, Mircea Pospai,  Costică Barbu, Nicolae Bălaşa şi alţii.

Aşa cum se poate sesiza chiar din capitolul “Gratitudini” al cărţii, subsemnatul, autorul acestor cuvinte (ce se vor a fi omagiale), şi  soţia, Beatrice Silvia Sorescu, au fost alături de domnul profesor chiar din ziua  în care a apărut ideea de a scrie studiul. Unul cu profund caracter ştiinţific!  Spre finalizarea lucrării, am avut chiar câteva discuţii cu distinsul profesor, privind  ilustrarea coperţilor. Toate aceste lucruri  m-au făcut să cred că apariţia cărţii nu mai este o noutate pentru mine. Aşteptam, într-un mod firesc, un exemplar, cu care să mă mândresc peste timp.

Surprinzător, însă,  niciuna din supoziţiile imaginate nu s-au adeverit. Şi asta pentru că, la deschiderea volumului,  am găsit o surprinzătoare dedicaţie: Cartea se dedică nepoţilor mei: Alexandra Ioana (Canada), Ştefan Bogdan, Thomas Gabriel (USA), spre aducere aminte că părinţii şi bunicii lor ştiau bine Limba Română.”

La prima vedere, acest mesaj pare unul banal şi contingent, ca oricare altul, însă  decriptat, el, mesajul, tinde spre cel puţin  trei sensuri. Unul, cu încărcătură ontologico-filosofică (impus de verbul „ştiau”, verb care va avea încărcătura unui prezent, a unui prezent imediat, urmat de viitor, atunci când Alexandra şi ceilalţi vor şti să citească şi să preţuiască înscrisul), al doilea sens, gnoseologic, dat de acelaşi verb („ştiau”şi ,,în căutarea’’, cu sensul de cunoaştere comprehensivă), şi, într-un al treilea sens,  probabil, unul subsidiar, conturat de un presupus  imperativ: să ştiţi şi voi!  Acest „să ştiţi şi voi”  dezvăluie, în toată splendoarea sa,  dragostea şi grija părintească pentru nepoţii săi, dar şi dragostea de mare profesor pentru Limba Română, pentru poporul din care face parte şi  căreia îi aparţine. Copiii, Simona şi Bogdan Barbu, apoi nepoţii domnului profesor,  ca şi alţi români, sunt, cu sau fără voia lor, purtători ai genei româneşti, a românismului, fără încărcătura peiorativă, în lume.

La prima vedere, acest volum, în care sunt adunate toate regionalismele şi arhaismele din cele 6 cărţi „La Lilieci”  de Marin Sorescu, pare a fi un studiu, o cercetare ştiinţifică cu valoare de dicţionar, ce trebuie consultată ori de câte ori este nevoie. În mare, aşa şi este!  Dar lucrurile pot fi văzute şi în  alt fel, câtă vreme este vorba de cuvânt şi de folosirea lui, (versetul 1.1 din SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ IOAN poate convinge mai mult: “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi cuvântul era Dumnezeu”); de adevărul înscăunat în cuvânt şi de căutarea lui,  adică este vorba de limbă, limbaj şi relaţionarea acestora cu lumea.  În acest context, repunerea în valoare a cuvintelor folosite de către Marin Sorescu, a cuvintelor neinvadate, cuvinte devenite semn şi semn de întrebare, aici şi oriunde în lume, şi ,,căutarea’’ sugerată de titlul cărţii lansate, căutare spre cunoaştere a poetului din Bulzeştiul Doljului,  deschide perspectiva unui veritabil discurs filosofic.

Facem această afirmaţie, în primul rând, cu gîndul la filosofia continentală de la începutul secolului XVIII şi până la jumătatea secolului XIX, filosofie care afirmă prin Schleiermacher că adevărul , chiar adevărul  absolut se găseşte în cuvânt, în limbaj. El indică în acest sens, spre cercetare, în primul rând, textele biblice, textele sacre şi, apoi, principalele screri şi înscrisuri, din antichitate. Pentru descifrarea sau limpezimea căutărilor,  autorul anterior amintit susţine o serie de conferinţe publice, despre hermeneutică punând astfel bazele unei noi metode de cunoaştere: Metoda Hermeneutică, eronat echivalată de unii cercetători astăzi, doar cu  interpretarea sau, mai grav, cu exegeza.

Lui Schleiermacher îi urmează, pe aceeaşi linie a credinţei, conform căreia adevărul se găseşte în cuvânt, filosoful şi psihologul, Wilhelm Dilthey, apoi Martin Heidegger şi  Ludwig Wittgenstein (n. 26 aprilie 1889, Viena - d. 29 aprilie 1951, Cambridge/Anglia). Ultimul este, probabil, cel mai important filosof al limbajului din secolul trecut,  chiar dacă în cursul vieţii a publicat o singură carte: Tractatus Logico-Philosophicus (1921). Această lucrare  nu are mai mult de 100 de pagini, însă este una dintre marile opere ale secolului al XX-lea. Structurată în propoziţii riguros numerotate, tratatul are 6 părţi (trebuie să amintim că Wittgenstein avea o manie în acest sens şi scria puţin.  Chestiunea în cauză l-a scos din sărite pe Russell şi i-a angajat o stenografă). Prima parte a tratatului este o ontologie, a doua parte este o gnoseologie, a treia parte este o teorie generală a modelării, a patra este logica, a cincea parte este epistemologia, iar ultima parte este despre etică, estetică şi misticism.

Tema centrală a cărţii este relaţia limbaj–lume şi încearcă să răspundă la întrebarea ce traversează întreaga lucrare: cum poate fi descrisă lumea prin limbaj?

Privind cu  răbdare şi discernământ, atât Sorescu, în ciclul La Lilieci, cât şi Prof. univ. dr. Marian Barbu, în cartea  lansată,  fac acelaşi lucru, într-un mod delicat şi subtil,  fără a cădea în ermetism.

“Lumea este totalitatea faptelor şi nu a lucrurilor” afirmă gânditorul austriac, răsturnând aproape toate conceptele filosofice de până atunci, fapt ce îl pune în postura de a nu fi luat în seamă  o bună perioadă de timp, sau de a nu fi înţeles de reprezentanţii Cercului de la Viena,  cărora se alăturase doar formal.

Parafrazându-l pe Wittgenstein, spunem şi noi: “Lumea este totalitatea faptelor şi nu a lucrurilor”, însă cu următoarea adăugire: a faptelor care fiinţează, în sensul ontologic al lui Heidegger, autorul german care, redechizând, după aproape 2000 de ani, problema fiinţei, o conturează la nivelul Dasein-ului uman (în prima parte a filosofiei sale), sau a unui atribut al acestuia (în ultima parte).

Profesorul, scriitorul, ziaristul Marian Barbu, la cei 70 de ani, este Omul-aruncat-în-lume, este Omul care, o viaţă, şi-a căutat luminşul, în încercarea de a-şi lumina semenii, este Omul care,  prin opera sa, prin toate faptele sale fiinţează, punctându-şi timpul, vremea, pe pânzele căreia stăruie.

Pentru că,  aproape tot   ce am spus anterior este o speculaţie centrată pe filosofia fiinţei, nu putem încheia fără a reaminti celebra frază a lui Parmenide: „Fiinţa este şi nu poate să nu fie”. Facem acestă chestiune şi numai pentru a putea enunţa o expresie ce i se potriveşte mănuşă, sărbătoritului: Un om, o viaţă, o operă! În acest context, ne întrebăm retoric: Poate, oare, profesorul, scriitorul, ziaristul, omul Marian Barbu să nu fie?

                                                                         Nicolae BĂLAŞA
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Cum a luat fiinţă grupul statuar

„Theodor Costescu şi elevul”

La 28 mai 1972 a fost inaugurat grupul statuar „Teodor Costescu şi elevul” din grădina botanică a Liceului „Traian”. Dar până să ajungă la acest moment a trecut mult timp, s-au întâmpinat foarte multe greutăţi din partea autorităţilor timpului. Încă din 1967, de la venirea subsemnatului la conducerea Liceului „Traian”, am fost vizitat de foşti elevi ai acestui liceu care mă rugau să fac intervenţii la conducerea judeţului din acea vreme pentru a aşeza în incinta acestei şcoli grupul statuar „Costescu şi elevul”. Am primit şi scrisori de la generalul inginer Dumitru T. Rădulescu, fost elev al liceului între anii 1900-1904, în care mă ruga să fac intervenţiile necesare. Foarte important a fost faptul că „pentru a omagia memoria lui Teodor Costescu, cetăţenii oraşului Turnu-Severin au format în 1941 un comitet de iniţiativă în vederea ridicării unui monument comemorativ, al cărui preşedinte a fost Gheorghe Ionescu-Şişeşti. Din comitet au făcut parte generalul-inginer Dumitru T. Rădulescu, Corneliu Gataianţu, foşti elevi ai Liceului „Traian”, şi medicul emerit doctor Iancu Jianu, absolvent al Liceului Carol din Craiova. Prin subscripţie publică s-a strâns o parte din banii necesari şi s-a reuşit, cu toate reutăţile războiului, instalarea soclului în Piaţa Eliade şi terminarea modelului de ghips de către sculptorul M. Onofrei”. Până la urmă iniţiativa a devenit realitate cu sprijinul sculptorilor M. Onofrei şi Carol Umberto, care au dăltuit în marmură de Ruşchiţa grupul statuar „Costescu şi elevul”. Dar monumentul nu a putut fi inaugurat la locul fixat, în Piaţa Eliade, din cauza împotrivirii regimului instalat în ţara noastră după 23 august 1944. Merită apreciaţi cei care au reuşit să-l păstreze intact peste 30 de ani ascuns de privirile „foştilor” din perioada 1944-1972. Am fost convins de necesitatea aducerii acestui monument în parcul Liceului „Traian” de insistenţele foşilor elevi ai profesorului Teodor Costescu, care mi-au făcut posibilă formarea unei imagini deosebite despre acesta. Teodor Costescu a fost cel mai de seamă director al Liceului „Traian”, fondatorul acestui prestigios liceu din Mehedinţi şi din ţara noastră. Între 1905-1907 a fost prefect al judeţului Mehedinţi şi a mai servit în această funcţie şi în 1913. A fost şi deputat în Parlamentul României. În calitate de director al Gimnaziului „Traian” din Tr. Severin de la 1 mai 1892, T. Costescu a pornit o campanie de de transformare a gimnaziului real (cu patru clase) în liceu (cu opt calse). În acest scop şi-a atras de partea sa autorităţile orăşeneşti şi judeţene, în frunte cu deputaţii şi senatorii mehedinţeni, precum şi numeroşi cetăţeni şi în septembrie 1892 cu avizul MIP (Ministerul Învăţământului Public) o petiţiune (publicată în ziarul local „Cumpăna”, nr. 10, din 6 sept. 1892) pe care au semnat-o 480 de personalităţi în care se cerea printre altele ca la Turnu-Severin să se facă „după modelul altor state liceul clasic şi real, în acelaşi timp dându-i-se organizarea pentru studii profesionale şi speciale”. În finalul acestei petiţii se cerea înfiinţarea clasei a V-a începând cu toamna aceluiaşi an. Clădirea Liceului „Traian” a fost inaugurată în primele luni ale directoratului său. Noul liceu cu un local foarte bun şi cu dotare materială bună avea nevoie de cadre didactice cu o pregătire metodico-ştiinţifică şi pedagogică corespunzătoare. T. Costescu a reuşit ca în câţiva ani să aibă unul dintre cele mai strălucite consilii prefesorale din toată ţara. El a adus de la Bârlad pe prof. Vasilescu (matematică), de la Bucureşti pe prof. dr. Şt. V. Nanul, filolog, fost secretar general al M.I.P., de la Iaşi pe Richter şi Esconffier (de limba franceză), de la Tulcea pe prof. de istorie C. Armaşu, întemeietorul corespondenţei extraşcolare cu elevii din Ardeal, Macedonia şi Bucovina, pe dr. D. Horvat de limba română, pe C. Popovici (matematică), viitor director al Observatorului Astronomic din Bucureşti, pe P. Marinescu (matematică), cunoscut autor de manuale şcolare şi viitor inspector general al învăţământului, pe I. Şt. Paulian (muzică) de la Slatina, pe A. Resmeriţă (desen) ş.a. Cu sprijinul acestui corp profesoral, precum şi al autorităţilor locale şi centrale, T. Costescu a trecut la datoarea liceului la nivelul celor mai moderne licee şi la organizarea procesului de învăţământ la un nivel remarcabil. În anii 1892-1893 a pus bazele muzeului de istorie naturală, apoi a laboratorului de fizică şi chimie, la care a prevăzut posturi de preparatori de laboratoare şi custode (1894-1895) a cabinetelor de hărţi geografice şi istorice, a înfiinţat biblioteca liceului cu sprijinul M.I.P., al Primăriei şi Consiliului Judeţean, precum şi al donaţiilor făcute de Academie, a lui Gh. Sefendache, a lui Gr. Manu, T. Vasilescu ş.a. Astfel, biblioteca Liceului „Traian” a ajuns să aibe 5000 de volume şi a fost admirată chiar de N. Iorga.

În decembrie 1894 a introdus uniforma şcolară obligatorie pentru a dispărea contrastele între elevii bogaţi şi săraci, măsură generalizată de M.I.P. pentru toate şcolile din ţară. Pentru elevii săraci a înfiinţat internatul şi meditaţiile de seară la liceu (în anul 1898). În 1897 a înfiinţat împreună cu profesorii Liceului „Traian” Asociaţia Corală „Doina”, iar în 1899 a început să intervină la Primărie pentru amenajarea grădinii Liceului „Traian”, care s-a realizat în anii următori. La 3 noiembrie 1909 s-a înfiinţat din iniţiativa lui T. Costescu şi cu sprijinul profesorilor Liceului „Traian” Societatea „Teatrul” oraşului Turnu-Severin. Actul de formare al acestei societăţi s-a semnat în cancelaria Liceului „Traian”. Palatul Cultural s-a inaugurat în 1924. T. Costescu s-a îngrijit de înfiinţarea unei mari biblioteci, prin obţinerea de mari donaţii din partea lui I.G. Bibicescu şi a Băncii Naţionale a României. Parlamentul a aprobat prin legea din iulie 1921 şi a ratificat actul de danie şi Statutele Societăţii Culturale Biblioteca „I.G. Bibicescu”. Începând cu 1924, T. Costescu a iniţiat Universitatea Populară sau liberă şi începând din 1925 a organizat şi seria de şezători culturale pentru muncitori. T. Costescu s-a preocupat şi de construirea unor localuri de şcoli la sate. A reuşit în doi ani să construiască din nou 66 de şcoli, să termine 8 şcoli începute de ani de zile şi să adune materiale pentru alte 22 de şcoli. Între 1905-1907 fiind prefect al judeţului Mehedinţi a reuşit construirea a 76 de şcoli noi. El ar fi vrut să construiască 257 de localuri cu 460 de învăţători şi astfel s-ar fi rezolvat problema învăţământului rural în jud. Mehedinţi.

Înarmat cu aceste date, foarte importante, despre T. Costescu am cerut audienţă la primul-secretar prof. ing. Traian Dudaş, care era şi preşedinte al Consiliului Popular al jud. Mehedinţi, căruia i-am prezentat cele amintite mai sus despre T. Costescu, precum şi solicitarea multor personalităţi, foşti elevi ai Liceului „Traian” de a se obţine aprobarea forurilor superioare pentru aşezarea grupului statuar „Teodor Costescu şi elevul” în parcul acestui liceu. Acesta m-a ascultat cu multă atenţie, i-am lăsat şi un material scris şi mi-a promis că va face intervenţiile necesare la Bucureşti (la C.C. al P.C.R. şi la Consiliul de Stat al R.S.R.), pentru a obţine aprobările necesare. După obţinerea aprobărilor necesare s-a stabilit ca pe 28 mai 1972 să se organizeze festivitatea de omagiere a profesorului T. Costescu cu prilejul dezvelirii grupului statuar „Costescu şi elevul”, în parcul Liceului „Traian”. Au participat la festivitate oficialităţile timpului în frunte cu prof. ing. Traian Dudaş, profesori, elevi, părinţi ai acestora, foşti profesori şi elevi ai liceului şi, binenţeles sculptorii M. Onofrei şi Carol Umberto. Lângă grupul statuar era prezent generalul-inginer D. T. Rădulescu, care la venerabila vârstă de 87 de ani a vrut să aducă un ultim omagiu dascălului său şi un prinos de recunoştinţă şcolii pe care a iubit-o foarte mult. A deschis festivitatea directorul Liceului „Traian” prof. ing. Viorel Sahagia, care a salutat pe cei prezenţi şi a mulţumit prof. ing. Traian Dudaş pentru contribuţia avută la obţinerea aprobărilor necesare. Apoi a evocat personalitatea marelui om, profesor şi director al Liceului „Traian” T. Costescu care a condus Liceul „Traian” între anii 1892-1901. în răspunsul său Traian Dudaş a felicitat Comitetul de iniţiativă pentru construirea monumentului, pe sculptorii M. Onofrei şi Carol Umberto care au dăltuit în marmură chipurile lui T. Costescu şi al elevului care îi stă alături. A mulţumit pentru dezvelirea monumentului şi generalul D. T. Rădulescu. Au mai rostit alocuţiuni profesorul Ovidiu Vişan şi un elev. Festivitatea s-a încheiat cu un program artistic susţinut de elevii Liceului „Traian” conduşi de profesorii de limba română ai şcolii. Nu a lipsit din program schiţa „Emulaţiune” de I. L. Caragiale.

Prof. ing. Viorel SAHAGIA,

      fost elev, profesor şi director al Colegiului Naţional „Traian” 

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Cerneţi - itinerar în istoria ortodoxiei

Localitatea Cerneţi din judeţul Mehedinţi este singura localitate din ţară cu cele mai multe lăcăşuri de cult. Odinioară capitală a judeţului, până în anul 1842 când îşi pierde această calitate, Cerneţiul este un sat cu puternice rezonanţe în istoria naţională. Este suficient să amintim că aici se găseşte celebra Culă a lui Tudor Vladimirescu, momument înălţat în anul 1912 de Societatea Institutorilor din Bucureşti. Amplsată la cca 3 km de municipiul Drobeta Turnu Severin, aşezarea a cunoscut momente zbuciumate, perioade în care pentru cetăţenii săi rolul bisericii era unul crucial.
 

Cea mai veche biserică din Cerneţi, care de altfel dăinuie până astăzi, datează din veacul al XVII – lea, mai precis din 22 mai 1663. Ea a fost ridicată de domnitorul Munteniei, Grigore Ghica, care, într-un document din 9 nov 16662, consemna că „făcut-am şi am zidit den temelii” mănăstirea. Lăcaşul de cult avea hramul Sf. Treime şi  va fi mânăstire cel puţin până în anul 1730, când era închinată Mănăstirii Tismana. Se ştie însă de existenţa unei bisericuţe din lemn care a cedat locul construcţiei realizate de domnitor. Pisania bisericii Sf. Treime a fost refăcută în anul 1827, aflându-se în pronaos, cu următorul conţinut: „această sfântă şi dumnezeiască biserică unde se cinsteşte şi se prăznuieşte hramul nedespărţitei Sfinte Troiţ s-au început din temelie de veşnic întru pomenire domnul nostru Ioan Grigore Ghica, voievod la leat 7.271 iar acum în zilele prea înălţatului nostru domn Ion Grigore. Dimitrie Ghica voevod de iznov s-au înfrumuseţat şi s-au zugrăvit cu cheltuiala bisericii, episcop fiind robitorul de părintele nostru Neofit şi egumen al sfintei Mănăstiri Tizmeni chiar Neofit în anul mântuirii 1827 August.” Aici, cu timpul, s-au adăugat o serie de inscripţii pe anvon, pe policandre, în altar. Din alte inscripţii reiese că în anul 1819 era slujitor la această biserică Ghenadie „Eclesiarhul”, un mic cărturar de la Mănăstirea Tismana, cunoscut şi ca desenator, caligraf şi sculptor în lemn şi piatră. De altfel, datorită pasiunii sale pentru sculptură, în biserică se pastrează cea mai preţioasă lucrare a sa, un autoportret în relief plat, încastrat în zidul bisericii şi care constituie cea mai veche operă de acest gen din ţară.

Fortificaţie pentru pandurii lui Tudor

În timpul Revoluţiei de la 1821, conduse de Tudor Vladimirescu, turnul său clopotniţă a servit ca un veritabil post de observaţie, iar biserica unul din punctele fortificate ale cetelor de panduri. „Sub aspect arhitectonic, ea se înscrie în tradiţia din Ţara Românească, fiind de plan triconic, cu turlă pe naos şi cu o articulare clară şi robustă a volumelor, într-o viziune spaţială generoasă. Cele patru arce mari care susţin turla se înalţă deasupra unor picioare puternice de zidărie dispuse de o parte şi de alta a absidelor laterale, conform vechiului principiu constructiv inaugurat în arhitectura Ţării Româneşti încă din sec. al XIV-lea la Vodiţa. Absida altarului este neobişnuit de adâncă, din cauza racordării la traveea răsăriteană a naosului. Pronaosul este relativ mic, de plan dreptunghiular şi dispus transversal faţă de axa longitudinală a monumentului. Pentru trecerea în planul pătrat necesar sistemului de boltire, cu pandativi şi cupolă semisferică, de-a lungul zidurilor de nord şi de sud au fost construite două arcuri late, fără console. Caracteristică pentru ctitoria domnească din Cerneţi este amenajarea defensivă a turnului-clopotniţă, tratarea lui ca element fortificat, ca un turn de apărare. Ridicat odată cu biserica, de plan aproape pătrat şi cu ziduri groase şi înalte, acesta are o înfăţişare deosebit de viguroasă, dând impresia de forţă, sporită de sobrietatea decoraţiei exterioare. Turnul-clopotniţă face din Sfânta Treime o biserică-culă, destinată în egală măsură necesităţilor de cult, precum şi celor de apărare, devenite presante în condiţiile instabilităţii interne a Ţării Româneşti şi înmulţirii prădăciunilor organizate de cetele de turci din raialele dunărene”, nota istoricul Tudor Răţoi.

Biserici pe bandă rulantă

O dată cu mărirea populaţiei, la Cerneţi s-a simţit nevoia altor lăcaşuri de rugăciune. Aşa se face că în anul 1794 se termină biserica Sf. Nicolae, începută, după cum reiese din pisania ei, cu câţiva ani mai devreme. Această construcţie e un lîcaş mare ce are în faţă unn pridvor sprijinit stâlpi puternici. De jur împrejur e înconjurată de un zid gros.

După câţiva ani de la terminarea bisericii Sf. Nicolae, câţiva boieri zeloşi şi anume Kir Pan Ioanu, polcovnicul Gheore Bădescu, logofătul Ioan Ciocazan şi logofătul Pătraşcu înalţă o altă biserică însă nu apucă să o termine întrucât se iveşte răzvrătirea îrjeliilor. Doi ani mai târziu, sub domnia lui Caragea, biserica e terminată de acelaşi logofăt Pătraşcu, ajutat de Kir Gheorghe Coşeriu, de polcovnicul Istratie Selişteanu şi de „coconul” Dumitrache Ghica, în octombrie 1864. Pe pereţii acestei biserici, cu hramul Sf. Ion sunt zugrăvite 34 de persoane, reprezentând un cortegiu de boieri, de doamne, de oameni cu vază şi de jupâniţe cu haine largi, luxoase, bogate în blănuri şi mătăsuri. Totodată, pe o evanghelie se regăseşte o inscripţie, fîcută de preotul Gheorghe Slătineanu, în care se menţionează necazurile pe care le-au îndurat locuitorii cu prilejul Revoluţiei de la 1848.

                                                                         Mircea Popescu
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------Mehedinţeanul Ştefan Protopopescu – primul pilot şi constructor de avioane din România

Puţini ştiu că iniţiatorul primei şcoli pentru piloţi militari a fost un civil, avocatul Mihail Cerchez, de fel din Bârlad, membru al baroului de avocaţi din Brăila. După ce a vizitat mai multe ţări, între care şi Franţa, s-a reîntors în ţară cu un gând pe care l-a pus în practică. Şi-a convins prietenii şi cunoscuţii şi la 20 noiembrie 1909 pune bazele unei societăţi particulare cu un capital de 200.000 lei „având drept scop exploatarea locomoţiunei aeriene sub toate formele”. Aerodromul de la Chitila, cu care şi-a început activitatea firma „Cerchez Co”, era, după cum spuneau ziarele vremii, cel mai modern aerodrom din sud-vestul Europei. Avea hangare, tribune şi ateliere pentru construcţii şi reparaţii de avioane. Tot atunci fusese cumpărată din Franţa licenţa avionului „Maurice Farman”, din care se construiseră în atelierele societăţii 4 bucăţi pentru armată. România devenea astfel a doua ţară din lume care fabrica avioane în serie.

Primii elevi ai şcolii care s-a deschis în primăvara anului 1911 pe aerodromul de la Chitila au fost: maiorul Macri, căpitanul Fotache Ionescu, locotenetul Stelian Boiangiu şi sublocotenenţii Gheorghe Negrescu, Ştefan Protopopescu şi Nicolae Druţu, toţi de la geniu. Mai era înscris şi un civil, Paly Vacas. Dintre aceştia doi au reuşit să obţină brevet: Ştefan Protopopescu la 9 iulie şi Gheorghe Negrescu cu opt zile mai târziu.

Ajuns la Chitila, Charles Viallard, un pionier al aeronauticii mondiale, va scrie mai târziu: „Mi s-a propus mie acest lucru (instructor pe avioanele franceze cumpărate din Franţa), astfel că am părăsit Franţa. Eram angajat ca pilot şef şi constructor la şcoala de zbor de la Chitila, abia înfiinţată. Directorul se pricepea la organizare; construise hangare bune, ateliere puse la punct, birouri. Numai aparatele cu care trebuia să se zboare erau într-o stare jalnică. Avea 6 aeroplane, dar fiecare de alt tip: Wright, Ferman, Bleriat. Din toate abia am pus la punct un Farman, dar şi acela avea motorul obosit. Aşa stând lucrurile ne-am apucat să facem copii după Farman-uri. Zborul este o meserie care nu-ţi dă astâmpăr pe sol, iar eu eram tare îndrăgosit de această meserie. N-am mai aşteptat să facem rost de motoare noi şi am început antrenamentele cu Farmanul. Venise şi prima serie de elevi. Dar ghinionul m-a urmărit ca pe atâţia alţi amatori din perioada aceea de început. Decolez într-o dimineaţă, era prin mai 1911, pentru a executa un zbor spre Bucureşti. Am traversat aerodromul, am trecut peste lizieră şi mă pregăteam să intru în viraj. Deodată mă loveşte o rafală puternică de vânt. Motorul destul de slab dă rateuri, aeroplanul se înclină şi pic spre pământ. Nu mai aveam ce face. Într-o clipă am fost sub sfărâmăturile aripilor grav accidentate. Picioarele îmi erau zdrobite. Deci n-am mai apucat să termin avioanele care erau în construcţie şi nici să instruiesc prima promoţie de aviatori români care urmau să fie brevetaţi în ţară”.

Ştefan Protopopescu, pilotul cu brevetul nr. 1, s-a născut în 1886, în Turnu-Severin. După terminarea liceului în oraşul natal a urmat Şcoala pentru ofiţeri de geniu. Devenind pilot militar a început să se antreneze cu perseverenţă, în toamna aceluiaşi an participând la marile manevre militare care au avut loc în zona Roman-Paşcani, făcând observaţii din aer asupra mişcării trupelor, printre primele din lume, alături de cei dintâi piloţi ai ţării: George Valentin Bibescu, Mircea Zorileanu, Gheorghe Negrescu, Nicu Gane şi Paly Vacas. Pentru comportarea curajoasă este decorat, alături de ceilalţi, cu „Virtutea Militară” de aur, clasa I.

Odată manevrele încheiate, Ştefan Protopopescu a iniţiat şi realizat un raid aerian, destul de mare, pe ruta Bucureşti - Turnu-Severin. Era primul zbor de acest fel din ţara noastră. Raidul a început în dimineaţa zilei de 22 octombrie 1911. Era însoţit de colegul său Gheorghe Negrescu, cu un alt avion. Până seara a ajuns la Slatina, iar celălalt avion pe lângă Roşiorii de Vede. A doua zi, la decolare, Ştefan Protopopescu a rupt elicea şi a avariat terenul de aterizare. Plecarea a fost amânată două zile, până s-au terminat repetiţiile. A ajuns până la urmă, abia în seara zilei de 27 octombrie 1911, cu avionul colegului. A fost primit la Turnu-Severin ca un erou. În vara lui 1912, pe un Farman, Ştefan Protopopescu ia parte la experimentele legate de folosirea telegrafiei fără fir din marină şi aviaţie, considerate de unii printre primele din lume. „Gazeta ilustrată” din august 1912 scria: „O problemă pe care străinătatea n-a fost în stare s-o rezolve şi-a căpătat dezlegarea la noi, cu aparate româneşti, graţie străduinţelor domnilor căpitan Zaharia din marină şi G. Rotlender; e vorba de utilizarea marii invenţii a lui Marconi, telegrafia fără fir, prin intermediul aeroplanului. Experienţele făcute deunăzi la Constanţa au reuşit pe deplin. S-a putut transmite cu uşurinţă şi exactitate de pe aeroplan comunicaţiuni la o distanţă de 30 kilometri. Ştiindu-se că aeroplanul a fost pilotat de Ştefan Protopopescu, nu mai e nevoie să spunem că aparatul de zburat s-a comportat minunat în atmosferă, în timpul experienţelor”.

Ştefan Protopopescu a executat primul zbor fără escală pe ruta Bucureşti-Constanţa. La şcoala din Cotroceni instruieşte o serie de piloţi. Pleacă în Franţa, de unde revine în august 1914 ca „inginer diplomat al şcolii superioare de aeronautică şi construcţiuni mecanice din Paris”. Francezii îl recunosc ca pe un pilot incomparabil. Ia parte la primul război mondial. Escadrila condusă de el a susţinut 57 de lupte aeriene, oţinând 7 victorii. Toţi piloţii escadrilei au fost decoraţi cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a. Maiorul Ştefan Protopopescu a fost rănit. După război începe să fabrice avioane. Ajutat de inginerii Dumitru Baziliu şi Gheorghe Ticău proiectează avionul „Proto 1”. Urmează apoi avioanele „Atra-Proto”, „Proto-SET”. Încetează din viaţă în toamna lui 1929, la numai 43 de ani. Între timp fusese decorat cu „Legiunea de onoare” a Franţei. La moartea lui Ştefan Protopopescu, ziarul „Armata noastră”, care apărea în Turnu-Severin, scria la 15 octombrie 1929: „Unul dintre cei dintâi şi cei mai buni sburători ai noştri, aviatorul locotenent Ştefan Protopopescu, mehedinţean de origine, a murit în ziua de 1 octombrie. Numitul poseda brevetul de aviator nr. 1 şi era inginer diplomat al Şcolii Superioare de Aeronautică din Paris. În război a comandat escadrila nr. 11 de Vânătoare, luând parte la 57 de lupte. Escadrila lui a doborât 7 avioane inamice. Într-o luptă cu două avioane inamice a fost uşor rănit la mâini şi braţ de un glonţ exploziv. Decorat cu „Virtutea Militară”, „Steaua României”, „Coroana României” şi „Legiunea de onoare”. Niciodată nu vorbea de ele şi nici nu le purta. Era foarte modest. El a făcut raidul Bucureşti - Turnu-Severin încă din 1911, cu 2 Femane Md. vechi, stârnind atâta entuziasm”.

Virgiliu Tătaru

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

O carte despre nevroze şi ratări

(Sorin Delaskela – „Abisex”)

O interesantă apariţie editorială a văzut lumina tiparului la editura Brumar din Timişoara. Cartea lui Sorin Delaskela (evident un pseudonim literar, prietenii ştiu de ce), intitulată provocator „Abisex”, îţi captivează atenţia de la prima la ultima pagina. Volumul se doreşte o incursiune în lumea postrevoluţionară a existenţiei noatre. O existenţă obositoare, disperată şi rece dominată de frustrări, obsesii, nevroze, ratări…

Este o carte a ratărilor dar şi a neregăsirilor noastre în această perioadă de tranziţie sau traumă postdecembristă care ne-a mutilat etosul. Ne-a desfigurat etic dar şi sentimental. Iubirea, fie ea şi inocentă, nu-şi mai regăseşte sensul şi atunci ne refugiem în promiscuitate, obscuritate, pornografie… Aceasta din urmă devine o modalitate de aţi bate joc de existenţa ta. „Scriu teatru ca să-mi bat joc de el” spunea Eugene Ionesco. Sorin Delaskela este şi el un actor care joacă în această piesă a veţii şi îşi bate joc de el în cel mai autentic mod. El trăieşte scenele iubirii erotice, participă la ele în toată splendoarea fiinţei sale. Dar se ratează, la fel ca noi toţi. Prietenul nostru, Valentin Vasilescu, mi-a spus odată: „Bătrâne, toţi ne ratăm mai devreme sau mai târziu. Important este însă să te ratezi frumos!”. Iar tu, Sorine, te-ai ratat frumos! Şi eşti, poate, singurul care ai mărturisit asta, care ai conştientizat dimensiunea sa fatalistă, ceea ce noi ceilalţi nu am făcut-o. Experienţele descrise în carte nu ne sunt străine nici nouă. Şi noi ne-am destrăbălat în cel mai grotesc, mai cinic şi mai depravator fel. Însă n-am avut curajul s-o recunoaştem public! Am păstrat în noi aceste reziduuri sentimentale, aceste aglomerări abjecte de pseudo-iubiri, această melancolie umilitoare. Am mimat inocenţa, puritanismul! Asta am făcut! Am fost părtaşi la toate nevrozele nostre, ni le-am împărtăşit, dar n-am putut depăşi aceste stări. În tot acest carusel obscur mai există vreo posibilitate de salvare? Iar la acestă întrebare, inevitabilă, ai şi răspuns. Acesta este unul singur! Ne eliberăm prin scris, prin dejectarea acelor elemente nefolositoare şi nocive, întocmai unui beţiv ordinar (cum îţi place să spui că ai fost) care se eliberează prin vomă. În dedicaţia pe care mi-ai dat-o, ai aşternut următoarele cuvinte: „Poetului şi publicistului Mircea Popescu, pentru că literatura e totdeauna mai interesantă decât realitatea”. Aşa este, Sorine, literatura este mai interesantă decât realitatea pentru că ne putem detaşa de ea, ne putem elibera şi, deopotrivă, mântui, atât cât mai poate fi mântuită fiinţa noastră măcinată de imperfecţiuni sociale şi nu numai. Cum este posibil acest lucru? Simplu. Prin limbaj. Literatura posedă ca principal intrument limbajul, singurul mijloc prin care se poate salva scriitorul. Expresivitatea, candoarea şi lirismul frazelor cărţii sunt ingredientele redefinirii ultime a condiţiei noastre. A unei posibile reveniri la o altfel de stare.

„Abisex” este cartea noastră a tuturor. Liceeni, părinţi, oameni maturi, jurnalişti, scriitori. Deopotrivă, ne regăsim cu toţii în paginile sale. Cu obsesii, nevroze, ratări…

                                                                        Mircea Popescu 

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Fondatorul revistei „Ramuri” despre oraşul său interbelic

Craiova evocată de mehedinţeanul Dumitru Tomescu

În anii petrecuţi pe bancile Liceului „Traian” din Turnu-Severin, Dumitru Tomescu, venit din localitatea mehedinţeană Livezile, a legat multe prietenii, dar cea mai statornică, afectivă şi dezinteresată, pentru tot restul vieţii, a fost cea cu tânărul venit din Olt, Constantin Şaban-Făgeţel.
Elevi fiind, ei au pus la cale fondarea revistei „Ramuri”, al cărei prim număr a apărut la 5 decembrie 1905, în Craiova, publicaţie care apare şi în zilele noastre. Dumitru Tomescu se stabileşte la Craiova, unde va rămâne, cu unele mici întreruperi, până la sfârşitul vieţii. De acest oraş şi de revista „Ramuri” s-a legat cu toată fiinţa sa şi întreaga putere de creaţie. Oriunde l-ar fi dus valurile vremii, nicăieri nu s-a simţit mai bine, mai stimat şi apreciat ca între craioveni. Între 1920-1926 ministrul Alexandru Lapedatu îi încredinţează conducerea ziarului „Înfrăţirea” din Cluj. În 1925 este ales preşedintele Sindicatului Ziariştilor din Transilvania, coordonând, împreună cu Ion Clopoţel, apariţia anuală a Almanahului Presei Române. I se propun funcţii de conducere în Capitală, dar le refuză şi revine în Craiova lui dragă. El făcea parte din acea „familie” de entuziaşti care puseseră bazele unei puternice vieţi spirituale în acest oraş. Modest, ferm în convingerile sale, devine un publicist şi un critic literar cu o autoritate nu de puţini invidiată. Polemist prin vocaţie, dă replici nimicitoare adversarilor de idei. Combate ferm, argumentat, impostura, parvenitismul, goana după funcţii şi înavuţire, neloialitatea în politică, lipsa de caracter, nestatornicia în convingeri.
Craiova a fost locul vieţii şi prodigioasei sale activităţi, oraşul său de suflet. Iată cum evocă el, în „Ramuri” din 10 ianuarie 1920, oraşul avânturilor adolescenţei sale: „Trei ani s-au împlinit la 7 noiembrie de când valul năvălirii m-a despărţit de această scumpă Craiovă pentru a mă arunca pe lungul drum de durere pe care un popor înspăimântat şi o oaste zdruncinată îşi duceau ultima speranţă spre ţinutul de epopee al neuitatei noastre Moldove. Trei ani, prin urmare, de când depărtat de oamenii pe care mă învăţasem să-i iubesc, mă găsesc desfăcut şi de rosturile mele de publicist. Îmi făcusem aici un cuib prielnic pentru chemarea şi munca mea de scriitor şi dacă alţii au avut averi pe care şi le-au văzut risipite, eu m-am văzut despuiat de acea fericită aşezare de spirit în care cineva poate să cultive gândirea şi dulcea osteneală a scrisului. Căci ce puteam să fac la Iaşi, svârlit într-o lume necunoscută, fără nici un contact cu oficialitatea distribuitoare de apanagii şi întâlnind peste tot egoismul feroce al oamenilor înnecaţi în privilegii. Şi ce vremuri de pleaşcă şi de procopseală au fost atunci pentru oricine avea deprinderea să mişte cât de puţin un condei pe hârtie! Era vremea patriotismului oficial şi, deci, lucrativ, când ziaristul, cu bune şi fertile relaţii în lumea celor mari şi fortificaţi în mijlocul tuturor înlesnirilor de trai slăvea durerea, cânta sacrificiul şi trimitea complimente literare eroismului de pe front.
Nicicând n-am căutat să răzbat în lumea scriitorilor privilegiaţi pentru a îndeplini şi eu plăcuta funcţionare de spectator al suferinţei. Pierdut în lumea celor mici şi cu adevărat necăjiţi, n-am vrut să fiu decât un strop din marea suferinţă colectivă în care, totuşi, niciodată nu m-am crezut îndeajuns de amestecat pentru a-mi da şi dreptul să fac literatură pe spatele ei. Patriotismul lucrativ nu l-am cunoscut şi nici meseria de a provoca emoţii cu durerile altora n-am putut s-o practic. Ca să pot trăi mi-am ales cea mai umilă slujbă în redacţia unei gazete unde cu destul meşteşug se confecţiona patriotismul fără credinţă şi literatura de cinică exploatare a sacrificiului de pe front. N-am scris, prin urmare, dar suferinţa a scris în mine tot ce a avut mai crud, mai aspru şi mai neprevăzut. De abia la urmă de tot, însoţit de mai mulţi prieteni, am îndrăznit să scoatem „Viaţa Nouă”, ziar naţional-democrat, cu credinţa că putem fi de folos unei mişcări politice căreia i-am dat tot ce am avut mai bun ca gândire, ca entuziasm şi ca energie militantă şi care ni se părea abandonat tocmai când rezultatele războiului îi cereau să fie mai prezentă şi mai activă. Faptul acesta mi-a creat duşmănii absurde şi m-a silit să asist la sfărâmarea unor vechi şi scumpe legături pe care le credeam cu mult mai rezistente ca să poată fi rupte aşa de uşor şi mai ales aşa de stupid. Şi iată, după trei ani de aspră şi fecundă încercare, mă găsesc din nou în Craiova celor dintâi avânturi ale adolescenţei mele intelectuale.
E poate aşa rânduit ca onestitatea gândirii şi scrisului meu să nu-şi găsească loc decât în oraşul acesta unde am putut să desfăşor o întreagă luptă a cărei bună dreptate o vedem astăzi biruind peste tot. Căci de abia acum, când îmi reiau condeiul, văd cu adevărat ce lume nouă s-a zămislit în jurul nostru ca în urma unui semn făcător de minuni. E mai mult decât a putut să gândească şi cea mai cutezătoare minte şi totuşi nu e decât lumea pe care am visat-o cu ardoare şi ne-am ostenit s-o pregătim prin activitatea noastră de publicişti. Căci dacă cercetăm scrisul nostru din cei din urmă doisprezece ani, vedem cu smerită mulţumire că el poate fi aşezat între elementele de ofensivă care, cu mult înainte de război, au pregătit triumful politic al democraţiei româneşti. Cu nimic, prin urmare, nu ne socotim în urma celor care au avut norocul să participe cu scrisul lor la marile schimbări politice dezlănţuite de război. Ei scriu acum, în ora dezmeticirii, noi am scris înainte pentru a provoca desmeticirea. Şi tocmai pentru că ne simţim aşa de legaţi de tot ce e privit azi ca un început de înnorire a vieţii noastre politice, ne simţim datori să fim prezenţi şi în marea operă pe care trebuie s-o îndeplinească de azi înainte purtătorii de condei în legătură cu creşterea, întărirea şi orientarea forţelor democratice. Avem o democraţie tânără, de abia desfăcută din lanţurile unui regim opresiv şi dacă nu vom încadra-o cu destule elemente de cultură, desbărând-o de toate erorile, excesele şi aberaţiile începutului, vom asista atunci la tirania instintelor doritoare de revanşă. Cu cât democraţia, prin urmare, e mai linguşită şi mai înconjurată de curtezani, cu atât şi cultura românească are datoria să fie mai trează, mai activă şi mai veghetoare, şi în numele acestei datorii reluăm aici munca noastră de publicişti, silindu-ne să facem din această revistă o vatră în jurul căreia să înflorească mintea şi literatura românească”.
Destinul a fost mai puţin îngăduitor cu Dumitru Tomescu. Internat într-un sanatoriu de lângă Braşov a încetat din viaţă la 3 iunie 1945. A fost modest înmormântat aici şi nu în Craiova lui dragă, căreia i-a dăruit talentul, toate energiile, statornica sa iubire. Marea confuzie şi marile griji şi nevoi generate de războiul abia sfârşit au făcut ca la acest trist eveniment din familie să ia parte doar fiul, lipsind soţia, mulţi dintre prietenii săi de-o viaţă, cu care a pus bazele revistei „Ramuri” şi cu care a impus-o între cele mai prestigioase publicaţii literare româneşti.

                                                                           Virgiliu Tătaru
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------       Din şcoală în viaţă, prin spatele blocului

Pâlcuri de câte patru-cinci fete, ţinându-se de cot, iau colţul unui bloc. Se duc grăbite, aproape alergând, într-un loc precis, numai de ele ştiut, mai în spate. Acolo e o deschizătură în zidul blocului, un fel de debara, murdară şi foarte bine ascunsă. Din alee abia se vede silueta uneia, restul sunt ascunse între pereţii de beton. Işi aprind ţigările şi trag din ele, pe furiş, şmechereşte, atente la cine trece prin zonă. Stau câteva minute bune la taclale, uneori mai apar şi altele pe nepregătite. După ce termină ţigările părăsesc locul, de această dată mergând alene şi vorbind zgomotos, aproape chicotind. Au un aspect plăcut, îmbrăcate curat, elegant, chiar dacă uneori cu prost gust. Fac la dreapta pe lângă gard şi intră în curtea şcolii, ducându-se în clase.

Scene de acest gen  se repetă zilnic, în unele pauze, lângă Şcoala Generală nr. 6 din municipiul Drobeta Turnu Severin. Sunt eleve ale acestei şcoli, tinere de cel mult paisprezece ani. Fumatul în şcolile din România nu e de ieri de alaltăieri; el exista chiar şi în perioadă comunistă, când restricţiile erau severe, iar o descoperire aducea cu sine şi anumite consecinţe. Acum lucrurile s-au schimbat, şcoala românească, fie şi gimnazială, a evoluat şi ea, aliniindu-se standardelor occidentale. Elevii au drepturi sporite, iar încălcarea acestora (bătaia, de pildă) poate produce efecte penale. Nu înţeleg, în aceste condiţii, de ce nu se găseşte o soluţie şi în acest caz, atâta vreme cât drepturile trebuie să fie respectate, în care poate intra şi plăcerea pentru acest viciu. E degradant, atât pentru condiţia de elev, de o asemenea vârstă fragedă, să te furişezi în spatele blocului, întocmai ca nişte băieţi de cartier, cât şi pentru o şcoală gimnazială că elevele sale pot fi văzute în astfel de ipostaze. Mai mult, face şcoala ceva în ceea ce priveşte consilierea psihologică pentru că dacă vorbim de perpetuarea acestui viciu la o astfel de vârstă, este o problemă care ţine şi de şcoală? Dacă însă e ceva de ordin social, familiar, dacă părinţii lor ştiu şi tolerează aşa ceva, atunci iarăşi este o chestiune sensibilă.      

Am prins ciclul gimnazial nu doar când astfel de practici erau de neconceput, ci şi când batăia era într-adevăr „ruptă din Rai”. N-am să uit niciodată loviturile pe care le-am primit, cu dureri până la hohote de plâns, cu lacrimi şiroind abundent pe amândoi obrajii, urmate de suspinări prelungi. După mulţi ani de la terminare m-am întrebat, fără să găsesc vreun răspuns şi vreo explicaţie, cum diriginta mea (ajunsă acum directoare), o tânără de 24 de ani, putea să lovească cu atâta cinism, fără vreo urmă de milă. Cum aceea fiinţă fermecătoare, angelică, de o frumuseţe ruptă parcă din cărţile de poveşti pe care le citeam putea să aibe un astfel de comportament sadic. Am pus totul pe seama sistemului educaţional comunist, a tarelor acestuia. Venirea la liceu a reprezentat pentru mine un şoc, dar şi o uşurare: nu se mai bătea. Nu i-am purtat niciodată vreo ură dirigintei mele pentru toate aceaste, gândindu-mă ca poate a fost mai bine aşa, că în felul acesta am înţeles nu doar că am trecut printr-o experienţă de viaţă, dar am devenit şi mai înţelegători, mai respectuoşi cu acei dascăli şi mai atenţi cu propria noastră persoană în relaţiile sociale. Poate şi datorită faptului că, în acel sat, nu aveam blocuri, ci peisaje, care ne-au modelat într-un fel şi caracterul.   

În unele licee din municipiu se derulează un program educaţional intitulat „Din şcoală în viaţă, prin firma de exerciţiu”. Parafrazând cele relatate mai sus pot spune, cu toată convingerea, următoarea definiţie: „Din şcoală în viaţă, prin spatele blocului”.

                                                                          Mircea Popescu

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

                     Patru poeţi şi o poezie

Toamna lui 1911. Era director la Teatrul Naţional din Craiova Emil Gârleanu, iar secretar literar Liviu Rebreanu, pe vremea ministeriatului acelui om, surâzător şi prieten al artiştilor, C.C. Arion. Pentru că era înalt, blond, cu ochii albaştri-cenuşii şi foarte calm, Liviu Rebreanu fusese botezat de către Gârleanu, neamţul. Aşa i-am spus noi câţiva ani, până a murit Emil Gârleanu şi ni s-au despărţit cărările fiecăruia şi nu ne-a mai ars de râsete şi de glume. Gârleanu îşi inaugurase prima direcţie cu „Înşiră-te mărgăritare” şi „Rapsozii”, un act inedit al meu, scris pentru această festivitate, o apoteoză a lui Alecsandri şi Eminescu.

Un grup de scriitori au pornit din Bucureşti spre Craiova, cu bilete galbene, oferite de bunul ministru. Erau printre ei Octavian Goga, Dimitrie Anghel, Şt. O. Iosif şi Cincinat Pavelescu. Deşi mai tânăr, şeful acestei caravane era însuşi autorul pieselor de deschidere, în care o actriţă cu vocea melodioasă şi multă sensibilitate, Fany Rebreanu interpreta principalele roluri feminine. Parcă mă văd în compartimentul de clasa I, cu Octavian Goga şi Şt. O. Iosif, tineri cu toţii, Goga şi cu mine foarte veseli, râzând mereu, iar bietul Steo proaspăt rănit de o dramă familiară, părăsit de femeia iubită, tot o scriitoare, care călătorea în acelaşi tren, în alt vagon, cu Dimitrie Anghel. Şt. O. Iosif trist, cu un surâs amar pe buze, cu ochii tiviţi cu roşu de atâta plâns. Pe la Slatina sau Piatra Olt, la una din ferestrele gării, probabil locuinţa şefului, o femeie tânără privea trenul şi-i urmărea plecarea cu melancolie. Şi-n ritmul roţilor, cu imaginea acelei tinere femei în suflet, am început să scoatem câteşitrei, Goga, Iosif şi cu mine, poezia „Nevasta şefului de gară”, apărută mai târziu, sub o semnătură triplă, în revista „Flacăra”:

Ducându-şi viaţa solitară,

Un suflet trist şi visător

Nevasta şefului de gară

S-a îndrăgostit de-un călător.

Dar trenul a plecat, şi-n goana

Cu care monstrul a trecut

În suflet i-a lăsat icoana

Frumosului necunoscut...

De-atunci trec zile, nopţi, de-a rândul

Şi trenuri trec neîncetat

Ea stă şi astăzi aşteptându-l

La geamul veşnic luminat...

Şi trenuri vin şi pleacă iară

Şi nu ştiu rănile ce-o dor...

Nevasta şefului de gară

S-a îndrăgostit de-un călător.

La un moment dat a venit în vagonul nostru Cincinat Pavelescu, căruia unul din noi îi cită poezia. Cu spiritul său epigramatic, Cincinat ne propune un alt final:

Şi trenuri vin şi pleacă iară

Şi, plictisită-ntr-un târziu,

Nevasta şefului de gară

A deraiat c-un macaragiu...

Şi iată cum, în anul de graţie 1911 s-a realizat colaborarea a patru poeţi români, în drum spre Cetatea Banilor.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 
    Cum l-am cunoscut pe Vasile G. Paleolog

Prin toamna lui 1966, aflândum-mă în redacţia ziarului „Înainte” din Craiova, mi-a stârnit curiozitatea figura impunătoare a unui bărbat distins, masiv, cu o barbă patriarhală, de o venerabilă vârstă, care aproape zilnic urca anevoios scările primului etaj. De fiecare dată se oprea la secretariat, acolo unde prindea contur ziarul ce urma să apară a doua zi. Îşi aducea, punctual, manuscrisul din serialul „Tinereţea lui Brâncuşi”, care de câteva bune luni ne introducea într-un univers încă necunoscut, atât nouă, celor din redacţie, cât şi miilor de cititori. Cine să fie acest om, venit parcă din altă lume pe care abia acum încercam s-o cunoaştem şi s-o înţelegem? Era Vasile G. Paleolog, prietenul din tinereţe al lui Brâncuşi, exegetul autorizat al nemuritoarei sale creaţii.

În scurt timp inimile noastre s-au apropiat şi nu puţine au fost drumurile pe care le-am făcut împreună spre Corlate. Aici, lângă conacul părintesc, aflat în vizibilă şi accentuată degradare, V.G. Paleolog ne tot povestea, cu un farmec cuceritor, despre Brâncuşi. Avea un nedesminţit cult pentru acest mare prieten pe care-l vedea ca pe un zeu, trăitor printre oameni, dar făcând minuni, precum un Dumnezeu. Şi ne îndemna, tineri fiind, să nu rămânem în neştiinţă, să ni-l apropiem pe acest mare fiu al pământului oltenesc.

Serialul din paginile ziarului au devenit, la mai puţin de doi ani, volumul „Tinereţea lui Brâncuşi”, pe care V.G. Paleolog îl deschidea cu aceste rânduri de mulţumire: „Ivirea scrisă a acestor pagini este datorită întâmplătoarei noastre rechemări la o viaţă profesională intelectuală, dar, eliberatoriu de această muncă nepotrivită vârstei şi răbdării noastre de acum, ea se datoreşte unei înţelegeri stăruitoare superioare. Ziarului „Înainte” din Craiova îi revine răsplata meritelor de a-mi fi deschis neprecupeţit coloanele preocupărilor mele faţă de abecedarul vieţii şi al operei de tinereţe a lui Constantin Brâncuşi”. Ca şi ceilalţi fii de moşier, Paleolog a avut şi el mult de pătimit. Nu puţini ani i s-a interzis să mai publice. După ce a cunoscut rigorile mai multor închisori a ajuns la canal. Aici a întâlnit, între alţi străluciţi intelectuali, pe Lucian Blaga. „Era mereu trist, abătut, îngândurat, apăsat parcă de o copleşitoare, adâncă şi neînţeleasă durere. Foarte reţinut, retras, nu-i plăcea să intre în vorbă cu cei din jur”, spune Paleolog despre marele poet.

La apariţia volumului la care facem referire Paleolog avea în priviri bucuria unui copil. Şi, binenţeles, lacrimi, precum după o frumoasă şi îndelung aşteptată izbândă. Într-un amurg de toamnă, lângă conacul din Corlate, spre care tot duceau drumurile noastre, tot povestind despre Brâncuşi, ne-a dăruit cartea, cu aceste rânduri elegant caligrafiate: „Lui Virgiliu Tătaru, colegul meu tânăr de la ÎNAINTE, de la care aş vrea să împrumut din bătaia lui de inimă”. De aici, probabil, nestăpânita dorinţă de a afla cât mai multe despre acest fermecător bărbat, de care am reuşit să ne apropiem sufleteşte.

Ştiam de-acum că Brâncuşi lega anevoios prieteni. Şi, totuşi, V.G. Paleolog i-a fost unul dintre cei mai apropiaţi şi statornici prieteni. Venit la Paris, chinuitul pictor italian Amadeo Modigliani s-a instalat pe Cite Falquiere, la numărul 14. Aici mai locuiau şi câţiva artişti şi intelectuali români, între care se afla şi Paleolog, care urma liceul în capitala Franţei. Prin 1911 Modigliani l-a prezentat lui Brâncuşi. Evocând această epocă, Petru Comarnescu scrie: „Sculptorul şi viitorul critic s-au apropiat mai mult prin anii 1913-1914 şi de atunci au rămas prieteni. Vasile Paleolog i-a putut câştiga încrederea şi prietenia pentru că el însuşi trăia problemele artei moderne şi în acelaşi timp se simţea legat de lumea în care se născuseră şi crescuseră amândoi. Cu Paleolog sculptorul vorbea mai pe limba lui, mai în spiritul lui. De aici bogăţia de confesii şi amintiri pe care i-a împărtăşit-o şi care au fost fructificate de către V.G. Paleolog cu daruri de literat şi de critic în acest volum, unde sunt evocate şi comentate viaţa şi activitatea lui Brâncuşi de la naştere şi până pe la 1910”.

Mai târziu, după revenirea în ţară, V.G. Paleolog reuşeşte să îmbine în scrisul său „însuşiri de literat şi de critic de artă, de estetician şi filosof al culturii”, cum zice Comarnescu. În 1938 Paleolog publică prima sa carte „Constantin Brâncuşi”, în 1944 pe cea de-a doua „Cartea a doua despre Brâncuşi”, iar în 1947, în limba franceză, „Constantin Brâncuşi”. În anul 1944 V.G. Paleolog mai tipăreşte volumul „Visiunea şi audiţia colorată sinestetică la Alexandru Macedonski”.

În lucrarea „Tinereţea lui Brâncuşi”, pe baza unei profunde cunoaşteri şi a unui îndelungat studiu V.G. Paleolog ajunge la această concluzie: „Operele majore ale tinereţii lui Brâncuşi au fost trei: Rugăciunea, Sărutul şi Cuminţenia Pământului. Toate trei au făcut şi un tâlc deosebit unul de altul, dar toate purtând aceeaşi pecete a gândului şi de propovăduire, a calei întoarse a sculpturii, spre întâia ei vârstă, de curăţenie, de simplicitate şi de înalţare în drumul ei de odinioară”.

În „Cuvânt înainte” la „Tinereţea lui Brâncuşi”, în care Paleolog a înmănunchiat amintiri ştiute şi neştiute despre viaţa şi opera sculptorului, Petru Comarnescu observă că amintirile lui Paleolog „nu sunt simple înregistrări faptice”. Cartea este unică în felul ei din temeinice motive: „Admiraţia nedesminţită şi fabuloasă memorie l-au determinat pe autorul acestei cărţi să păstreze neştirbită comoara atâtor amintiri proprii, adunate de-a lungul anilor şi confruntate cu cele auzite de la alţii [...]. Multe din situaţiile şi personajele cărţii ar putea părea ficţiunile unui literat, intenţii epice, dar toate corespund adevărului. Personajele sunt reale ca şi faptele descrise ori evocate. Că prin darurile-i de literat Paleolog le conferă mereu şi un pitoresc semnificativ, acesta nu face decât să sporească valoarea operei şi să dovedească pluralele însuşiri ale autorului [...]. Uneori, stilul lui V.G. Paleolog, cu iz de baladă oltenească, haz în felul lui Creangă şi forme cărturăreşti ce amintesc de Dimitrie Cantemir, cade foarte bine ca atunci când descrie datinile săteşti, felul de viaţă de la Hobiţa, modalităţile înţelepciunii ţărăneşti. Până şi superstiţiile, comentate cu înţelegere şi umor, apar într-un stil adecvat şi sugestiv”.

Cum timpul aşează neiertător uitarea peste oameni şi lucruri, este, aşadar, mai mult decât o datorie de conştiinţă de a readuce în actualitate numele lui V.G. Paleolog. Pentru că el este, cum stau mărturie studiile sale, unul dintre cei mai şi mai sinceri prieteni, dar şi autorizat exeget al lui Brâncuşi. Nu fără temei criticul de artă Jammes Farrel afirma: „Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu: acesta este românul Constantin Brâncuşi”.

                                                                            Virgiliu Tătaru
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------Fiu de luptător anticomunist, Nicolae Totir a ajuns profesor universitar ducând de nas Securitatea:
„Am activat în cadrul Mişcării Române de Rezistenţă!”

Dumitru I. Totir este alături de Nae Trocan şi Dumitru Năsărâmbă unul dintre eroii legendari ai plaiurilor mehedinţene care au luptat împotriva comunismului şi care au plătit cu viaţa crezul lor, cei trei luptători fiind executaţi la Penitenciarul Craiova în data de 20 iulie 1953. El s-a născut la 16 martie 1903 în comuna Vidimireşti, judeţul Mehedinţi. În anul 1924 a absolvit Şcoala Normală de Învăţători din Satu Mare, clasându-se pe locul al 4-lea din cei 15 absolvenţi. A condus revista Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Mehedinţi, unde a publicat numeroase articole de specialitate, cât şi despre problematica socială din România acelei vremi. A fost membru al PNŢ Mehedinţi, făcând parte din Colegiul Director al partidului pe plan local. În anul 1949 a înfiinţat Mişcarea Română de Rezistenţă, care a acţionat împotriva comunizării ţării până în 1952. În anul 1952, urmare a activităţilor desfăşurate, a fost arestat, judecat şi condamnat la moarte împreună cu Nae Trocan şi Dumitru Năsărâmbă. Cei trei au fost executaţi la Penitenciarul din Craiova în data de 20 iulie 1953. Luptătorul anticomunist mehedinţean este amintit în mai multe lucrări despre rezistenţa anticomunistă din România, cea mai importantă fiind lucrarea lui Cicerone Ioaniţoiu, intitulată „Rezistenţa armată anticomunistă din România”.

Nicolae Totir este un bătrân de peste 80 de ani, cercetător principal la Institutul de Chimie-Fizică al Academiei Române şi profesor univeristar la Universitatea din Piteşti. S-a născut în satul Vidimireşti judeţul Mehedinţi şi a făcut parte din Mişcarea Română de Rezistenţă, organizaţie anticomunistă condusă de tatăl său, Dumitru Totir. Destinul fiului luptătorului anticomunist mehedinţean a avut acelaşi traseu ca al tuturor celorlalţi oameni care s-au opus comunismului, însă a reuşit, graţie unor „artificii intelectuale”, să ducă de nas Sercuritatea şi în felul acesta să se împlinească profesional, într-o perioadă cînd „originea sănătoasă” cântărea enorm. Nicolae Totir îşi aminteşte cu durere momentele prin care a trecut când s-a implicat în cadrul acestei mişcări, ca om de legătură al tatălui său cu ceilalţi membri, şi spune că şi acum simte în suflet disperarea oamenilor care simţeau că sunt urmăriţi la orice pas şi că nu mai aveau nici o şansă de scăpare. Cu toate acestea, susţine el, şi-au păstrat crezul  şi au luptat până în ultimul moment împotriva sistemului totalitar, convinşi fiind că exemplul lor de jetfă nu va fi trecut cu vederea. 

               „Tatăl meu n-a vrut să fugă în Iugoslavia”

Nicolae Totir îşi aminteşte perfect perioada când tatăl său activa în cadrul Mişcării Române de Rezistenţă, fiind lângă el şi ajutându-l pentru a lua contact cu cei care îi erau apropiaţi. „Fiind copil, trebuia să ia legătura cu membrii organizaţiei prin mine. De exemplu, legătura cu un om pe nume Titu Bohorăscu era ţinută prin mine. Ţin minte că i-am dus un bilet prin care tatăl mei îi cerea 3 000 de lei pentru ca Dumitru Năsărâmbă să plece la Galaţi. După o zi sau două tatăl meu a fost arestat”, declară Nicolae Totir. El afirmă că tatăl său ştia că va fi prins deoarece şi-a dat seama că organizaţia a fost deconspirată, însă cu toate aceste, deşi avea un mijloc de transport, a refuzat să fugă în ţara vecină, Iugoslavia, susţinând că are de îndeplinit o misiune: „Tata ştia că va fi arestat pentru că şi-a dat seama că organizaţia a fost deconspirată. Cu două sau trei luni înainte de a fi arestat m-a chemat pe mine şi pe fratele meu şi ne-a spus că arestarea este iminentă. L-am întrebat de ce nu pleacă în Iugoslavia pentru că tot are o şalupă, iar el mi-a replicat ferm - <<Am început ceva aici şi aici trebuie să continuăm>>!”. Apoi îşi aminteşte momentul despărţirii definitive de tatăl său, vrând să-l însoţească ca pe ultimul drum: „A primit o invitaţie de la secţia de învăţământ să se prezinte pentru probleme profesionale. Şi-a dat seama că e ceva în legătură cu arestarea. Eu i-am spus că vreau să-l însoţesc până la autobuz, dar el a respins categoric această idee şi de atunci n-am mai ştiut nimic de el. după o zi sau dauă a venit la mine, unul Mirea, coleg de organizaţie cu el. N-am să uit niciodată figura acestui om, care a venit la noi, eu i-am deschis fereastra iar el mi-a spus „Spune-i lui taică-tu că sunt urmărit şi nu pot să stau!”, el neştiind că tata era arestat. „Avea o figură de om încolţit, disperat, care simte că nu mai are scăpare, iar astfel de momente îţi rămân întipărite în memorie pentru tot restul vieţii”, adaugă Nicolae Totir.

                           „Mama a ajuns hamal în port”

După arestarea tatălui său, pentru familia sa a urmat adevăratul calvaru. Primul pas a fost confiscarea averii din satul Vidimireşti şi jumătate din casa de la Turnu Severin, moment în care şi-a dat seama că tatăl său a fost condamnat.  „Când ne-au cofiscat averea nu ne-au prezentat nici un document prin care să justifice gestul. Ulterior, mama a făcut demersuri la Comitetul Central al partidului, însă rezultatul a fost că au dat-o afară din învăţământ, de la Liceul Traian, unde era învăţătoare. S-a angajat hamal în port, de unde iarăşi au dat-o afară pe motivul că nu corespundea, ducându-se după aceea la spaţii verzi, pentru ca apoi să ajungă femeie de serviciu la o şcoală de tractorişti. După încă alte cîteva memorii a fost primită în învăţământ, în localitatea Cerneţi, unde a funcţionat până la pensionare”, îşi aminteşte cu durere Totir.

                                     Apărat de profesori

În faţa unei astfel de situaţii, Nicolae Totir a înţeles că este momentul să adopte o altă strategie pentru a nu avea urmări grave asupra destinului său. Mai întâi, în anul 1952, s-a retras de la Liceul "Traian", ducându-se în satul natal unde a stat un an de zile. După care a lucrat la o vie, iar cu banii câştigaţi aici în anul 1954 s-a dus la Reşita, angajindu-se la combinatul siderurgic din această localitate. Tot aici şi-a reluat cursurile, la seral, în ultimul an. După terminarea liceului putea să dea la facultate, în sensul că avea origine muncitorească. „În felul acesta am putut să dau la facultatea, deoarece venind de la un combinat siderurgic nimeni nu bănuia cel fel de origine am eu. Mai mult, mama a fost sfătuită de un avocat să divorţeze, iar copii minori să-i fie daţi în întreţinere şi educaţie. Am avut noroc, spre deosebire de sora mea mai mică care a fost exmatriculată din clasa a VI-a”, povesteşte Totir. În timpul facultăţii totul a mers bine până în anul IV, când, fiind un student eminent, i s-a făcut propunerea să facă parte dintr-o delegaţie care urma să desfăşoare practică în Cehoslovacia. Ştiind că are origine nu tocmai „sănătoasă” a declinat oferta, însă la insistenţele profesorilor nu a avut încotro. „Acum au început adevăratele emoţii, pentru că verificând amănunţit dosarul meu, stadiul cercetărilor cuprinzând şi perioada când am fost la Drobeta Turnu Severin, m-au propus pentru exmatriculare. Această propunere aveam s-o văd chiar eu în dosar, în anul 1990. Profesorii mei au spus că sunt un student foarte bun şi nu au fost de acord cu exmatricularea, iar în acest fel am reuşit să termin facultatea. Dacă eram în anul I cu siguranţă aş fi fost exmatriculat, indiferent de rugăminţi”, spune Totir.

Fiul luptătorului anticomunist susţine că în toată acestă perioadă nu a ştiut nimic despre tatăl său. Abia în anul 1971 a aflat într-adevăr că Dumitru Totir a fost condamnat la moarte şi executat la Craiova. „În memoria tatălui meu, întenţionez să înfiinţez aici la Drobeta Turnu Severin o asociaţie culturală care să-i poarte numele, deoarece toţi aceşti oameni care au luptat împotriva comunismului au fost trecuţi în uitare. Eu am trăit acele momente ale opresiunii comuniste şi ştiu ce înseamnă să fii urmărit. Eu personal am fost convins că sunt tot timpul urmărit, deoarece în institutul unde lucram aveam securistul nostru. Această stare produce un traumatism psihic, iar acest sentiment te urmăreşte tot timpul. Eu, personal, sunt convins că şi acum sunt ascultat”, a încheiat Totir.

       O şcoală din municipiu poartă numele „Dumitru I. Totir”

Fosta şcoală generală nr. 10 din Drobeta Turnu Severin poartă acum numele luptătorului Dumitru I. Totir. Ea a primit această denumire în anul 2000, mai precis în luna mai, în urma unei adrese a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mehedinţi. Directoarea unităţii de învăţământ, prof. Florentina Stoianovici, ne-a declarat că a găsit în arhiva şcolii un document, datat 3 decembrie 1951, care atestă că Dumitru Totir a fost profesor de matematică la această şcoală. Ca un semn de recunoştinţă pentru atribuirea numelui şcolii, un urmaş al lui Totir, Nicolae Totir, profesor universitar de chimie la Piteşti, a hotărât să decerneze, din venituri proprii, o bursă de merit anuală. „Ne-am întrunit în Consiliul de Administraţie şi am atribuit bursa unui elev meritor, iar la sfârşitul anului acordăm un premiu special şcolarului din clasa a VIII-a care a obţinut cea mai mare medie”, a mai declarat Florentina Stoianovici. De altfel, acest lucru este stipulat clar într-un document intitulat „Criterii de acordare a bursei”, unde se stipulează că „Bursa de merit <<Dumitru Totir şi Haralambie Totir>> reprezintă o formă de stimulare a elevilor cu rezultate foarte bune la obiectele matematică şi limba şi literatura română, indiferent de religie, apartenenţă politică şi starea materială a părinţilor”. Gestul urmaşilor lui Totir nu se opreşte doar aici, directoarea şcolii spunându-se că a primit din partea acestora şi cărţi care au fost înregistrate în biblioteca şcolii.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------  
Despre George Enescu într-o publicaţie mehedinţeană

De-a lungul timpului, aici, în Mehedinţi, s-au născut nu numai compozitori şi interpreţi de valoare, dar şi buni cunoscători ai istoriei muzicii, care, cu diferite prilejuri, au scris pagini memorabile despre marii creatori ai genului. Bunăoară, Pompiliu Băbeanu, intelectual de frunte al vieţii spirituale mehedinţene din perioada interbelică, a publicat unul dintre cele mai ample şi argumentate studii despre marele compozitor şi pianist Chopin.

La primirea lui George Enescu în rândurile Academiei Române, intelectualii din această parte de ţară au primit cu nespusă bucurie acest eveniment, ţinând să-l consemneze la loc de cinste. Astfel, la al 7-lea număr din 1 iunie 1932, „Crainicul”, organ independent politic, social, cultural şi ştiinţific, publică sub semnătura lui Dinu Muscel articolul „Al patruzecelea”. Este o cuceritoare evocare a marelui geniu, scrisă cu adâncă sensibilitate, care credem că merită a fi făcută cunoscută cititorilor din zilele noastre. O redăm integral: „Alegerea lui George Enescu ca membru al Academiei Române ne dovedeşte, îndeajuns, că şi în ţara noastră începe să se dea artei adevărata şi cuvenita importanţă, ceea ce ne aduce pe acelaşi plan cu ţările occidentale, unde, de acum un secol, reprezentanţii muzicii îşi aveau fotolii rezervate în incinta <<Nemuritorilor>>.

Dacă acum cinci decenii sau chiar mai aproape, un artist, fie scriitor, pictor, muzicant sau artist dramatic, era rău primit de o societate închistată în prejudecata că lăutarii, zugravii şi măscăricii nu sunt demni de luat în seamă, onorabilul vot al Academiei Române ne arată cât de mult am evoluat de atunci.

În ţara în care genii ca Eminescu, Caragiale sau Grigorescu, pentru a nu pomeni decât pe câţiva, au avut cinstea să păşească pragul Academiei Române, alegerea lui Enescu, reprezentantul artei universale, al sufletului şi al simţirii, denotă că s-a creat drum „sufletului” alături de înţelepciune.

Venirea lui Enescu în locul veneratului nonagenar defunct Iacob Negruzzi va aduce un suflu nou, ceva ca o adiere dulce, un fior necunoscut de <<cei 40>>. Ales membru al secţiei literare el îşi va însoţi elanul sufletului şi toată căldura simţirii sale cu infinita delicateţe sufletească a sensibilului Brătescu-Voineşti, cu melancolia evocatoare a lui Sadoveanu şi cu adâncul patriotism al lui Octavian Goga.

Moldovean de origine, copilul minune de la Livenii din Dorohoi, acela care a uimit pe Helnisberger cu talentul lui şi care la Paris a făcut pe maeştrii săi Saint-Saëns şi Fame să-l proclame <<geniu universal>>, duce cu sine o întreagă comoară de poezie. Arcuşul său, purtat cu măiestrie pe coardele Stradivarisului, mişcă inimile, evocă lumi necunoscute, smulge lacrimi- Bach, Mozart, Beethoven, Schumann, Saint-Saëns- nume pline de mister când le priveşti în fruntea partiturii, odată tălmăcite de Enescu, îţi rămân în suflet pentru totdeauna.

L-aţi urmărit când cântă? I-aţi observat ochii-i visători? Cu fiecare notă, cu fiecare frază muzicală sufletul său trăieşte, se frământă, plânge, se bucură. Ochii săi sunt când împăienjeniţi de ceaţă de lacrimi, când zâmbitori cu bunătate, când ironici fără răutate. Câtă bunătate, câtă nemărginită iubire de oameni trebuie să fie în sufletul său? Cu câtă iubire frăţească, cu cât devotament concerta pe timpul războiului prin spitale sau pe scene pentru a alina suferinţele răniţilor sau pentru a mări fondurile „Crucii Roşii”. Războiul terminat, lui George Enescu i-a revenit din nou greaua solie de a purta sufletul nostru peste ţări şi oceane.

Demn sol al sufletului şi simţirii româneşti el a pornit în turneu de propagandă în toate ţările Europei şi în America. Compozitor, şef de orchestră, virtuos violonist şi pianist, marele nostru muzician ne-a făcut în străinătate cea mai frumoasă şi poate singura noastră propagandă solidă. Alături de ceilalţi doi români pe care i-am putea numi, ca odinioară Clemenceau pe Take Ionescu <<les grands europens>>, şi anume Nicolae Titulescu şi Elena Văcărescu, George Enescu a mărit faima ţării noastre. Este o cinstită datorie ca, odată cu recunoscătoarele noastre mulţumiri pentru cei ce l-au ales într-un loc de fală, să-i urăm o viaţă tot aşa de lungă, rodnică şi fericită ca a predecesorului său pe fotoliul din <<incinta nemuritorilor>>”.

Virgiliu Tătaru
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------O poezie dedicată lui George Călinescu
 

Între scriitorii afirmaţi în perioada interbelică se numără şi mehedinţeanul Liviu Bratoloveanu. A fost o personalitate complexă - publicist, poet, prozator şi dramaturg, cu o evoluţie interesantă, care, din păcate, este mai puţin cunoscut. Liviu Bratoloveanu, pe numele său adevărat Vasile Gheorghe I. Bratiloveanu, s-a născut la 8 august 1912 în Turnu-Severin, unde tatăl său venise de sărăcie de prin părţile Padeşului. Între 1926-1929 este elev al Liceului Economic, apoi al liceului teoretic (1929-1931) şi al unei şcoli de administraţie până în 1933. Începând din 1937 până în 1938 este redactor la ziarul „Nădejdea” din Turnu-Severin. Editează în oraşul natal revistele literare „Rod” (1934); „Vitralii” (1935) şi ziarul săptămânal „Reportaj” (1936). O perioadă de timp inspector, activist, secretar literar la Teatrul C.F.R. Se afirmă în publicistică, citeşte în cenaclul lui Eugen Lovinescu, unde Mircea Damian îl remarcă şi-l ia printre colaboratorii săptămânalului său „Fapta”, devenit mai târziu cotidian. Un timp îndeplineşte funcţiile de redactor şef al revistei lunare „Munca C.F.R.” şi redactor la săptămânalul „Lupta C.F.R.”. uneori semnează cu pseudonimele Mircea Cantemir, Petre Nelu, Causticus, Vasigebea. În 1949 desfăşoară o fructuoasă activitate literară, iar în toamna aceluiaşi an este ales în primul comitet de conducere al Uniunii Scriitorilor şi face parte din primul birou executiv al Uniunii, împreună cu Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Al. Şahighinian, Mihai Novicov. Debutează în 1927 cu versuri în revista „Dimineaţa copiilor”. De-a lungul anilor colaborează la numeroase publicaţii: „Clopotul”, „Cuvântul liber”, „Şantier”, „Vremea”, „Fapta”, „Universul literar”, „România” (director Cezar Petrescu), „Curentul”, „Dacia rediviva”, „Nădejdea” (Turnu-Severin), „Flacăra”, „Gazeta literară”, „Duminica”, „Revista literară”, „Munca C.F.R.”, „Lupta C.F.R.”, „Facla” (director Ion Vinea), „Izvoraşul” (Bistriţa-Mehedinţi), „Rod”, „Vitralii”, „Reportaj” (Turnu-Severin), „Veselia”, „Săptămâna C.F.R.”, „Şcoala Mehedinţiului” (director C. Papacostea-Pajură), „Lumea românească” (director Zaharia Stancu), „Scânteia” şi altele. Ne-a lăsat o operă interesantă: „Manifest” (poeme sociale, 1935); „Eu şi Dunărea” (stihuri, 1942); „Oameni la pândă”, vol. I, ediţia I şi II 1947, ediţia a II-a 1971, Bucureşti; „Zile de februarie”, piesă de teatru în 3 acte şi 9 tablouri, reprezentată în premieră pe ţară la Teatrul Giuleşti, 1956; „Soarele din fereastră” (povestiri, 1967); „Oameni cu două suflete”, scenariu radiofonic (1961); „Căsuţa de ciocolată”, piesă de teatru pentru copii (1968); „Extravagantul domn Quintus”, comedie în 3 acte (1972); „Femeia şi călăul” comedie în 3 acte (1973); „Pelagra” (roman, 1975); „Bunica studiază dreptul” (roman, 1982). Încetează din viaţă la 8 august 1983, în Bucureşti. Ceea ce nu se cunoaşte despre Liviu Bratoloveanu este că la apariţia volumului său de versuri „Eu şi Dunărea” a fost semnalat favorabil de cătreGeorge Călinescu. Rămânând recunoscător distinsului critic, Liviu Bratoloveanu îi dedică poezia „Chiar mâna cu care scriu”, care a fost publicată în „Şcoala Mehedinţiului” din iunie 1936 de sub direcţia cunoscutului publicist şi scriitor Constantin Papacostea-Pajură. Fiind un document de istorie literară, o redăm integral: 

I 

„Nu mai pot mamă, nu mai pot să scriu

Îmi pare că-mi zgârâi numele pe capacul unui sicriu.

Cântecul de ieri, cântecul mic,

A plecat aseară c-un dric.

II

Nu mai pot mamă, nu mai pot să gem;

Aş vrea să fii lângă mine, dar nu pot să te chem.

Cuvintele sunt reci, gândul e mort;

De ce-l port cu mine? De ce-l port?

III

Nu mai pot mamă, nu mai pot să plâng.

În viaţă am intrat cu piciorul stâng.

Aş vrea să fiu slavă, talaz,

Să duc toată lumina cerului pe grumaz.

IV

Nu mai pot mamă, nu mai pot să strig;

Pe lumea asta vitregă a început să-mi fie frig.

Îmi clănţăne dinţii, picioarele mă dor,

Bucuriile vieţii mi s-au topit ca un nor.

V

În lumea asta perfidă şi rea

Nu-i nimeni, mamă, nimeni care să mă vrea.

Mă doare sufletul ca o rană, mi-s ochii uzi

Şi poate că mâine nici tu nu m-auzi.

VI

Nu mai pot, mamă, nu mai pot să glăsuiesc;

În mine toate au putrezit şi putrezesc.

Chiar mâna cu care scriu, mâna de catifea,

Va putrezi mâine şi ea.”

Oare, George Călinescu a cunoscut această poezie care i-a fost dedicată? Să-i fi trimis poetul revista? Greu de răspuns.

 Virgiliu Tătaru

Cum iau naştere minunile naturii?

Pentru prima oară am călătorit prin România cu destinaţia Drobeta Turnu Severin la invitaţia oficialităţilor oraşului. De la Oradea la acest frumos oraş de la Dunăre a fost cu adevărat un frumos vis. Piesajele superbe ale reliefului păreau că se întrec în a-şi etala spendoarea. Trecera prin munţi a avut un farmec deosebit. Cu ochii la spectaculoasele imagini ale Carpaţilor nici nu ştii când trece timpul şi în sfârşit am ajuns şi la Orşova nu înainte de a vedea din goana maşinii câte ceva din Sarmisegetuza şi Băile Herculane. De multe ori m-am întrebat „Cum iau naştere minunile naturii?” Drobeta Turnu Severin sfârşitul călătoriei noastre. După un somn odihnitor în hotelul de pe malul Dunării Intercontinental am luat cunoştinţă cu oraşul. Primul drum la frumosul parc al oraşului. Impresionează aşezarea lui peisagistică, curăţenia şi lecţia de istorie prin cele două frumoase statui ale lui Decebal-dacul şi Traian-romanul. Doi oameni, două destine şi acum un singur popor-românii. Frumoasă simbioză pentru un popor şi o ţară plină de istorie. Şi de vremuri trecute grele la fel ca şi patria mea Polonia. Şi mai ştiu că de-a lungul secolelor am fost întodeauna aproape unii de alţii. O dimineaţă liniştită. Oameni care dis de dimineaţă ocupau băncile. Nu înţelegeam ce vorbesc dar graiul lor era melodios. Dunarea! Maiestoasă şi liniştită îşi etala apele în stralucirea acelei dimineţi. Peste Dunăre, Serbia. Impresionează oraşul şi prin arhitectura clădirilor: Teatrul, clădirea prefecturii şi primăriei şi multe multe alte case. Diversitatea arhitecturii este impresionantă. De asemenea cu toate că era în perioada de pregătire a alegerilor locale am constatat liniştea de pe străzile oraşului. Şi curăţenia străzilor. Şi ospitalitea. Doresc ca oraşul meu Zwoleń să se înfrăţească cu oraşul Drobeta Turnu Severin. Suntem un oraş mai mic dar cu oameni tot atât de buni aşa cum sunt şi cei din oraşul D-voastră. Şi pământul nostru este plin de istorie. Aşteptăm cu nerăbdare vizita primului grup de elevi să ne viziteze oraşul şi locurile. Şi elevii noştri aşteaptă cu nerăbdare să vă viziteze. Cred că oficialităţile ambelor oraşe vor depune toate eforturile pentru realizarea acestui prim pas. Dorim să realizăm multe împreună spre binele locuitorilor celor două oraşe. Suntem în UE acum suntem împreună şi trebuie să continuăm împreună. Mulţumesc  mult d-nei Butuşină Popescu Elena consilier care a fost un excelent ghid şi o excelentă gazdă. Le mulţumesc tuturor pentru amabilitatea şi ospitalitatea cu care am fost primiţi şi trataţi.  

Primar oraş Zwoleń (Polonia)

           Bogusława Jaworska 

India ca spaţiu revelator

Acţiunea romanului Vin ploile de Louis Bromfield se desfăşoară în India colonială. Bogatul Maharajah din Ranchipur, luptând cu prejudecăţile compatrioţilor săi şi cu aroganţa oficialităţilor britanice, reuşeşte să introducă în ţara sa câteva dintre cuceririle civilizaţiei, ajutat fiind de oameni fideli şi capabili: medicul şef brahman Safka, musulmanul Rashid Ali Khan, şeful poliţiei şi paria Jobnekar, Miss MacDaid, etc. O mare nenorocire se abate asupra populaţiei în 1936, când musonul distruge barajul şi valurile dezlănţuite devastează totul în calea lor.

În plin haos se desfăşoară viaţa nobilului englez Tom Ransome, retras în India. Plictisit de o existenţă superficială, se pune în slujba populaţiei lovite de calamitate. Între el şi fiica unui misionar se înfiripă o dragoste adevarată.

Frumoasei Lady Heston, „marile ploi” îi oferă prilejul de a constata cât de sterilă şi de nefericită a fost viaţa pe care a dus-o până atunci. La Ranchipur este cucerită de medicul indian Safka care o impresionează prin munca lui entuziastă. Rămasă văduvă se hotărăşte să rămână în India unde lucrează cu devotament la spital. Îmbolnăvindu-se de tifos, dorinţa ei de viaţă slăbeşte treptat, conştientă fiind că şi-a irosit viaţa. Moartea e acceptată voluntar ca un gest de expiere tardivă.

Tom Randsome, sub presiunea evenimentelor abandonează „agonia” numită viaţa de până atunci, descoperind un nou sens al vieţii. În mijlocul catastrofei el descoperă puritatea dragostei, sentiment pe care n-ar fi crezut că s-ar putea să-l mai trăiască. Tânara şi neprihănita Fern este fiinţa care-l purifică.

Practic, pentru literatura americană, dar şi pentru cea europeană, tema marilor colonii şi a vieţii dusă acolo devenise una favorită. De altfel, deşi Bromfield este american, personajele sale principale au identitate britanică, alături de cele de culoare locală, ca Safka ori Jobnekar. Mai mult, una dintre temele favorite ale anilor 1930 este regăsirea identităţii pierdute ori încercarea de a-i da un contur. Astfel, pentru unele personaje din Vin ploile identificarea cu o cauză nobilă aduce după sine împlinirea personalităţii, în timp ce pentru altele revelaţia unei vieţi sustrase îndatoririlor şi responsabilităţilor umane conduce la sterilitate şi inutilitate, ca în cazul Helenei Heston.

Vin ploile este mai presus de toate un roman despre indieni şi despre India într-un anumit moment istoric, despre un popor slăbit de contradicţii interne (caste religioase), superstiţii şi prejudecăţi. Un popor care ştie însă să se ridice deasupra adversităţii lor şi să le înfrunte. Şi în grupul coloniştilor există diferenţe, unii sunt curajoşi, consecvenţi, umani, iar alţii apatici sau chiar rău intenţionaţi. Totuşi, modul în care este construită imaginea colonizatorilor britanici în oglindă cu imaginea indienilor nativi este interesant de observat. Dacă indianul este pur, moral, bine ancorat în cadrul societăţii sale şi încercând să depăşească tragedia care l-a lovit, britanicul este fie indiferent la început, ca mai apoi să fie nevoit să se trezească la viaţă datorită marilor probleme ce îl înconjoară, fie de la bun inceput este bun (la fel ca şi familia de misionari Simone).

Mai mult, cele mai importante personaje pentru Bromfield sunt cele care ajung să se împlinească, cele care sunt în căutarea unei identităţi şi încă nu ştiu acest lucru sau dacă ştiu sunt dezinteresaţi de viaţă. Astfel, Tom Ransome şi Lady Heston sunt importante tocmai pentru că doar în cadrul spaţiului Indiei pitoreşti par să se împlinească, ca şi cum în afara acestui spaţiu, atât iniţiatic cât şi revelator, nu ar fi putut deveni oameni. Consider că tocmai acest lucru este important în acest roman, pe lângă descrierea vieţii Indiei anilor 1930, şi anume India ca spaţiu revelator, ca spaţiu primordial înspre care toate energiile se îndreaptă pentru a se reordona.

Vin ploile este un roman atât despre India colonială a anilor 1930, cât şi un roman al căutărilor şi descoperirilor individiuale. Este şi un roman de dragoste, dragoste neîmplinită, dar şi dragoste pură, care pare că doar în cadrul acestui spaţiu putea fi descoperită, şi numai în timpul unei mari tragedii, când fiecare individ se află descoperit şi singur. Recomand această carte pentru capacitatea autorului de a oferi cititorului o frescă a Indiei, dar şi pentru descrierea trăirilor interioare atât a celor două personaje centrale, cât şi a celorlalte personaje care „tranzitează” pe parcursul cărţii.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Prozatorul Gib. I. Mihăescu într-o publicaţie mehedinţeană

La începutul anului 1928 un grup de entuziaşti intelectuali scoate, în Turnu-Severin, „Revista asociaţiei învăţătorilor mehedinţeni”, care, cu puţine sacrificii, apare până la finele anului 1947.

Tribună a învăţământului, publicaţia s-a impus printre cele mai bune reviste de profil din ţară. Revista şi-a deschis larg paginile mai ales către colaboratorii din judeţ, promovând generos tinerele talente. În fiecare număr, cu grijă conceput, se regăseau articole pe probleme ale şcolii şi omului de la catedră, pe teme pedagogice, eseuri, evocări, medalioane, cronici literare, cronici ritmate, studii de istorie, filosofie şi psihologie, traduceri, aforisme, maxime, fragmente de monografii ale unor localităţi, folclor.

Prestigiul revistei a crescut cu fiecare număr şi pentru că în paginile sale puteau fi întâlnite frecvent semnăturile unor mari personalităţi ale vremii.

În revista mehedinţeană au fost obiectiv şi argumentat prezentate creaţiile literare a numeroşi scriitori contemporani. În fiecare număr existau, la loc de cinste, câte două sau chiar mai multe prezentări de carte. Bunăoară, în numărul din mai-iunie 1940 era evocat talentatul prozator şi dramaturg GIB. I. MIHĂESCU: „Am scris într-un articol recent despre Ionel Teodoreanu, scriitorul moldovean a cărui faimă literară a fost demult câştigată, încă de la primele lucrări. Voi încerca de data aceasta să înfăţişez activitatea literară a unui alt valoros maestru care s-a dezvoltat în acelaşi timp cu Teodoreanu, dar ale cărui scrieri par a îmbrăţişa alte forme şi nuanţe cu totul noi şi originale. Trebuie să fac de la început mărturisirea sinceră că noi, oltenii, n-am prea avut reprezentanţi marcanţi în literatură şi apariţia lui Gib. I. Mihăescu, la origine vâlcean, dintr-un târguşor Zătreni, a înseninat multe frunţi care erau oarecum dornice să citească literatură. Moldova, care prin Societatea „Junimea” care ne promovase pe cei mai de seamă scriitori ai naţiei, era invidiată fiindcă şi în prezent tot ea era mai la înălţime. Voi arăta aici titlurile fiecărei lucrări scrise de Gib. I. Mihăescu şi foi face, pe scurt, aşa cum îmi îngăduie spaţiul restrâns al unui articol de revistă, caracterizarea generală a fiecăreia dintre ele.

Prima lucrare, care apare în anul 1926, „Pavilionul cu umbre” e o piesă în 3 acte, premiată de Asociaţia criticilor dramatici cu premiul I, este astfel singura piesă pe care o scrie redând-o cu toată puterea literaturii. Tema e complicată, dar redată magistral, arătând cum pervertirea sufletului femeiesc e datorită bărbatului. […] E o înaltă lecţie de morală a timpului care s-a întrecut prin bezna dureroasă de putreziciuni viţioase. De-atunci n-a mai scris piese.

Al doilea volum care urmează este un mănunchi de nuvele „La Grandiflora”. Un restaurant. Îşi dau întâlnire: Manaru, celebrul chefurilor monstru cu prietenii cheflii, toţi funcţionari ai târgului Drăgăşani. Simţi o nespusă bucurie văzând cum Oltul nostru scump e luat să servească de o descriere fermecătoare din natură, cum Craiova e oraşul cel ami îndrăgit fiindcă el furnizează pe eroii aproape ai tuturor scrierilor lui Gib. I. Mihăescu. Şi-n „La Grandiflora” şi-n celelalte nuvele din acest volum şi-n aproape toată opera lui femeia e văzută dintr-un anume punct de vedere. Bărbatul ei o examinează cu o scrupulozitate nemaipomenită dacă-i sinceră sau perversă. Sufletul femeiesc e analizat fibră cu fibră în toate ascunzişurile şi bărbatul îmbracă uneori masca disperată pentru a descoperi şi cea mai neînsemnată urmă de gând meschin. Gologan din „Întâmplarea” e un tip bolnav parcă de aceste idei nestruşnice care-i consonează în creier şi-l obsedează amarnic.

Al treilea volum în ordinea cronologică a apariţiei este tot de nuvele „Vedenia”, apărut în anul 1929. Aici, căpitanul Marcu, care ia parte la campania din 1913 în Bulgaria, descrie după ce se înapoiază un tablou monstru, o vedenie autentică. Când nevasta lui pe care o lasase acasă în paza unei ordonanţe şi pe care ea o făcuse părtaşe la cuibul dragostei, îl descoperă cotrobăind pe la uşi, ea fixează cleanţa înebunită şi vedenia, nu cea autentică, ci aceea din imaginaţia ei o frământă spasmodic. Vedenia nu apare decât singură, aparte de aceea din imaginaţia ei, căci altfel nu ar mai fi fost vedenie. Şi totuşi câtă legătură cauzată între amândouă. E o nuvelă, ca şi celelalte din acest volum, care mişcă sufletul până la adâncimile cele mai sensibile; sunt nuvele meticuloase, a căror acţiune e gradat condusă şi a căror temă rar se găseşte în literatura noastră.

Volumul al patrulea e un roman: „Braţul Andromedei”, apărut în 1930. Profesorul Andrei Lazăr divinizează atât de mult pe doamna Cornoiu încât braţele ei frumoase i se înfig atât de adânc în creier ca la un moment dat, pe când studia constelaţiile cereşti, ceva se surpă în conştiinţa lui, un fenomen bizar se petrece şi el vede cum zeiţa Andromeda se coboară la el, se întruchipează într-o fiinţă aievea, care nu-i alta decât doamna Cornoiu, zâna visurilor lui contaminate. Aceasta mai ales că studia şi aparatul perpetum-mobile, a cărui realizare îi năucise de tot mintea. Este un roman cu multe calităţi, unde se pot vedea diferite obiceiuri moderne, politica cu toate dedesubturile ei şi alte aspecte de viaţă cu adevărat reale.

Am ajuns acum la cel de-al doilea roman: „Rusoaica”, care apare în octombrie 1933. Cu acesta Gib I. Mihăescu se consacră printre cei mai de frunte scriitori ai timpului nostru. Prima ediţie s-a epuizat în câteva zile, ajungând rapid la a 4-a ediţie, când capătă şi premiul pentru literatură „Carol al II-lea”. Traducerea acestui roman în patru limbi străine ne încântă, dându-ne un mare curaj şi ne scuteşte de a-i mai remarca orice calităţi. Scriitorul a luat parte la războiul pentru întregirea neamului cu tot eleanul unui bun ostaş [...].

„Femeia de ciocolată” nu-i la înălţimea celorlalte scrieri, fiindcă, deşi roman, e foarte restrâns, aproape o nuvelă.

În mai 1934 apare un alt roman „Zilele şi nopţile unui student întârziat”. Cu romanul „Donna Alba”, apărut în mai 1935, evoluţia crescândă a acestui scriitor şi-a atins culmile cele mai de sus, redându-ne aici, cun singur spunea cu ocazia apariţiei romanului, tot ce a putut să fie cu mult mai bine.

Ca încheiere, afirm că Gib I. Mihăescu, mai ales cu „Donna Alba”, este literatul nostru cel mai de preţ şi a cărui operă a trecut deja în eternitate”.

Paginile „Revistei asociaţiei învăţătorilor mehedinţeni” au fost, aproape 20 de ani, presărate cu multe asemenea interesante cronici literare.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

PROPUNERILE CAFENELEI

            "Căsătorie din interes" - Chris Manby

Curiozitatea m-a împins să cumpăr o carte recomandată de editura Humanitas şi revista Elle. Astfel am ajuns în posesia Căsătoriei din interes a scriitoarei Chris Manby, despre care am aflat doar că este o reprezentantă a stilului chick-lit. Pe lângă acest fapt, ceea ce m-a făcut să iau totuşi în considerare o astfel de carte a fost pur şi simplu curiozitatea: mi-am zis, de ce nu? Poate o fi ceva de acest gen!

Povestea romanului pare simplă: surorile Grosvenor sosesc în frumosul orăşel Little Elbow din Hamptons. Misterul ce le înconjoară şi frumuseţea acestora trezesc atât interesul bărbaţilor, cât şi a invidia femeilor (la fel de frumoase de altfel). Marcella Hunter, moştenitoarea unei averi făcute din cherestea reacţionează „violent” faţă de cele două surori, Charity şi Grace. Misterul ce le înconjoară pe femei în finalul romanului se elucidează, mai ales că nu este greu să tragi concluzii din titlu.

Desigur, curiozitatea m-a împins să văd cine recomandă acest roman. Ei bine, Cosmopolitan îl denumeşte „O zbenguială vinovat de veselă, cu sclipiri de diamant”. Ei bine, nu mă pot abţine să nu îi dau dreptate şi asta pentru că romanul este într-adevăr o zbenguială în toată regula, cu personaje de tipul Barbie-Ken, fără grijile zilei de mâine şi cu nişte gusturi discutabile.

Totuşi, stilul lui Manby m-a făcut să citesc romanul cu o curiozitate crescută şi asta pentru că, dacă acum s-ar filma acest roman, ei bine, ar avea şanse de serial extrem de bine primit de public. Pentru că aşa e scris fiecare capitol încât am putea să îl transformăm într-un episod la finalul căruia să se audă o melodie care instigă la curiozitate.

Desigur, Căsătorie din interes are părţile lui bune! Şi asta pentru că este într-adevăr o carte de citit într-o vacanţă, pe un şezlong pe plajă ori chiar, de ce nu, în metrou! Şi asta pentru că tocmai prin simplitatea stilului, dar şi a acţiunii, te îndrăgosteşti de personaje şi chiar ajungi să doreşti să le cunoşti mai bine. Da, înţeleg de ce este un best-seller în America, văd şi motivul pentru care editura Humanitas l-a tradus. Este un roman facil şi de ce nu, spumos.

Mi-ar plăcea să vă spun mai multe despre acţiunea în sine a romanului, dar cred că tocmai aici îşi are sediul succesul scriiturii lui Manby şi anume în posibilitatea de a te face curios. Ei bine, nu o să o trădez şi o să vă las pe voi să descoperiţi dacă vă place ori nu Căsătorie din interes. Eu una sunt per total mulţumită de roman, deşi nu-l voi aşeza niciodată lângă cărţile mele de suflet. Rămâne totuşi un roman de buzunar. Spor la lectură!

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Voi ştiţi ce vor copiii voştri?
 

Aş putea să încep cu...dar...

Sunt şi eu copil ca şi copilul tău - îmi cer scuze dacă sunt îndrăzneaţă, adresându-mă ţie ca unui copil, dar numai aşa pot vorbi fără reţineri. Am speranţe pentru un viitor extraordinar şi vise care vor deveni realitate, iar realitatea, amintiri cândva... am căzut deja în prăpastia melancoliei.

Aveţi impresia că îi cunoaşteţi foarte bine, pentru că le-aţi dat viaţă, pentru că i-aţi crescut, dar gândindu-vă o clipă, veţi realiza dezamagiţi contrariul. Trezeşte copilul din tine şi încearcă să vezi ceea ce este de fapt şi nu ceea ce ai vrea să fie! Gândeşte-te la clasa a 8-a, la admiterea la liceu. Program aglomerat, o avalanşă de lucrări şi fiecare profesor consideră materia pe care o predă mai importantă. Vânătoarea de note, şedinţe cu părinţii, sfârşitul clasei a 8-a...nici nu ştim când a trecut timpul! Emoţii la teze şi la testele naţionale-teste care se schimbă în fiecare an cu venirea altor şi altor miniştri ai învăţământului.

Fiecare aduce idei noi, dar nu neapărat benefice. Referitor la această temă, priveam în urmă cu câteva zile o emisiune, în care elevii îşi spuneau părerile în legătură cu veşnicele schimbări din învăţământ. Simţindu-se oarecum atacat la întrebarea: “de ce noi elevii trebuie să suportăm toate schimbările din fiecare an? Chiar nu credeţi că ne afecteaza oarecum? Un domn sus-pus, căci nu i-am reţinut funcţia, a venit cu un răspuns “mulţumitor”: “Cu ce te afectează, dragă domnişoara, pe tine, în mod direct aceste schimbări?”.

Dar oare s-a gândit o clipă că noi, elevii de rând, nu avem aceeaşi şansă ca şi copilul său? De ce? Pentru că banii rezolvă totul. Să fim serioşi! Privind realitatea, ştim cu toţii cum se poate aranja o notă şi nu numai. X este copilul unui...poliţai, să zicem, iar proful Y îl “ajută” pentru că întâmplător sau nu s-a ivit o problemă pe care o poate rezolva uşor dacă are pile. Mi-aduc aminte, aievea, o poezie de la gradiniţă: “copil ca tine sunt şi eu şi-mi place să mă joc şi mie”...

Revenind la admiterea la liceu... calculatorul se joacă cu sutimile noastre, căci ştim cu toţii, cred, cum elevii care la clasa erau în stare de corigenţă, la examen, au luat, surprinzător, note mult mai mari decât elevii care nu puţin s-au chinuit să înveţe. Explicaţia? Toţi devin neştiutori. Dreptatea? Cine mai cunoaşte acest cuvant în zilele noastre?

Ajungem la un liceu cu profile care nu ne atrag sau cărora nu ne putem adapta. Nimerim într-o clasa în care nu ne putem adapta întru totul şi atunci încercam să ne însuşim înconjurul, să găsim puncte comune între noi şi el...Zadarnic! V-aţi gândit că poate fi chiar povestea copilului vostru? O aglomeraţie de materii care nu deschide un câmp vizual asupra viitorului nostru. Carnetul nu este chiar oglinda elevului, aşa cum se spune, pentru că noi învăţăm doar pentru note şi nu ca să ne rămână ceva în cap pentru mult timp. Printre elevii de azi, bunul simţ, este pe cale de dispariţie. Respectul s-a cam retras dintre noi. Dar cum s-a ajuns aici? La mulţi, dorinţa arzătoare, de a capta atenţia, se manifestă prin fapte şi gesturi de necontrolat. Profesorii fac greşeala de a ceda uşor în faţa lor, sau de a-i jigni, fapt care nu duce la altceva decât la mai multă nesimţire. Ar trebui să se apropie mai mult de noi, să ne facă să înţelegem faptul că suntem elevi şi nu altceva, pentru că liceul devine o scenă deschisă pentru parada celor mai tari haine, telefoane şi cele mai noi apariţii pe plan muzical, în special la manele. Ţigările sunt chiar mai atractive decat orele de curs. Prea puţin interes pentru cultură. Pentru noi, liceenii de azi, s-a deschis un drum al desfrânărilor, de unde putem fi salvaţi, însă de cine şi cum şi când?

Credeţi că ne dorim clădiri zgârâie-nori? Ne lipsesc lucruri mult mai importante. De ce majoritatea elevilor de clasa a XII-a se vor orienta către facultăţile din oraşe mai mari, cu toate că s-au deschis şi la noi foarte multe, ca: Timişoara, Cluj, Bucureşti? Este simplu! Aici putem găsi foarte uşor job-uri bine plătite, dar totodată, marile oraşe ne pot oferi o mai mare deschidere către activităţi benefice dezvoltării altor capacităţi. Pentru noi, tinerii severineni, sunt multe lucruri absente în oraş. Am dori să vizionăm un film bun, la cinematograf, să participăm la evenimente culturale, să aşteptăm cu nerăbdare seara în care vom merge la operă sau la un concert. Doar dorinţe... Nu este posibil pentru că nu avem nici spaţiu şi nici persoana care să ne educe stilul de viaţă.

Din păcate, pentru noi tinerii, viitorul este destul de “promiţător”, însă pentru lucruri rele şi neimaginabile încă. Tot mai multe baruri se deschid în apropierea şcolilor şi nu poţi merge nicăieri fără să fii invadat de ecoul manelelor. Tot mai multe biblioteci stau pe punctul de a fi închise. De ce? Eterna întrebare! Fie calculatorul a luat locul cărţilor şi nu numai, fie noi citim din ce în ce mai puţin. Rafturile sunt pline de praf căci nimeni nu atinge cărţile, cu lunile. Sunt prea puţini cei care se gândesc la noi si de aceea vocea acelora se rătăceşte într-un surd ecou. Avem prea multe surse care ne ofera informaţii dezorientative. Mass-media este primul factor negativ. Informaţiile culturale ocupă prea puţin spaţiu şi sunt aruncate undeva în colţul unui ziar. Peste tot vedem crime, violuri sau părinţi care sunt daţi în judecată sau în cel mai rău caz, agresaţi de proprii copii. “S-a înrăit lumea”, zice bunica... Sunt transmise lucruri groaznice, care influenţează minţile fragede, aş zice eu, ale elevilor. Îmi amintesc întâmplător, cazul Elodiei, care a ţinut luni întregi şi despre care se mai vorbeşte încă. Oare nu sunt cazuri mai importante? Dispar zilnic copii despre care nu se mai ştie nimic. Sunt tot mai multe chipuri nevinovate, triste care trec neobservate, poate chiar pe lângă voi.

Din ce în ce mai multă sărăcie, mai multă mizerie. Mergeam cu ceva timp în urmă cu un prieten către casă. A aruncat o hârtie pe stradă şi i-am spus: “La tine acasă aşa faci?”. Mi-a răspuns: “Crezi că sunt numai eu?”. “Da! Sunt mulţi care gândesc ca tine, dar dacă s-ar controla, Severinul, ar arăta altfel”. Însă, poate avea şi el dreptatea lui. Unde puteai arunca o hârtie? Întâlneai un coş de gunoi la câteva sute de metri şi acesta spart; ce-i drept asta era cu ceva timp în urmă pentru că acum s-au pus coşuri de gunoi. Revin cu întrebarea:

“Voi ştiţi ce vor copiii voştri?” şi nu mă refer aici doar la părinţii propriu-zis. Deci, care va fi viitorul nostru?

Eu aş numi generaţia noastră, “generaţia eşuată”. Cine să fie oare de vină pentru toate acestea şi mai ales pentru gândirea noastra negativă asupra şanselor pe care le avem? Noi, copiii? Voi, cei trecuţi prin şcoala vieţii? Sau pur şi simplu natura ne dă o eroare?
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Drama maestrului Ştefan Popa Popa's
 

„Eu vin aici pentru oameni, vă iubesc, deşi am suferit mult în acest oraş. Atâta timp cât actualul primar este în funcţie voi veni la Drobeta Turnu Severin”, a declarat Ştefan Popa Popa's, duminică, la sala de recepţie a Palatului Cultural „Theodor Costescu”. Maestrul Ştefan Popa Popa's a amintit cu această ocazie şi drama personală prin care a trecut în minunatul nostru oraş, fără resentimente, patimă sau durere.

Vernisajul expoziţiei de caricatură, intitulat „Antroposatire”, a fost un eveniment cultural-artistic deosebit, prin prisma valorii caricaturilor expuse, unanim apreciate pe mapamond, la care nu a lipsit şi un aranjament estetic al simezelor. Maestrul Ştefan Popa Popa's a primit, atunci, şi un premiul de excelenţă, trofeu creat special pentru Festivalul „Toamna severineană” şi reprezentând, stilistic, o frunză îngălbenită. Am văzut la acel vernisaj puţină lume, pentru o duminică, e-adevărat mohorâtă; mai mult prieteni apropiaţi ai marelui artist. Ştefan Popa Popa's s-a adresat auditoriului cu cuvinte simple, calde, rupte parcă din suflet, nu neapărat pentru cei prezenţi, cât mai ales pentru severineni, pe care i-a asigurat că-i iubeşte. A fost şi puţin mâhnit, rostind vorbe de nemulţumire la adresa unui reprezentant al autorităţii publice locale, care nu a onorat cu prezenţa evenimentul cultural, deşi promisese. Nu s-a supărat însă, spunând că va veni ori de câte ori va fi invitat, în condiţiile enumerate mai sus.

Dincolo de drama personală trecută, maestrul Popa Popa's cred că trăieşte şi o dramă severineană actuală, de care ne facem vinovaţi noi. Pentru că este inadmisibilă o prezenţă atât de mică la vernisajul unui artist de talie mondială. Recunoştinţa noastră pentru cel mai mare caricaturist al lumii nu trebuie măsurată într-un premiu de excelenţă, însoţit de un trofeu simbolic, ci printr-o preţuire a valorii sale pornită dintr-o dorinţă lăuntrică, impersonală, de a onora în număr cât mai mare prezenţa sa. Chiar şi în afara unei caricaturi gratis făcută de mâna sa, pe care să-şi pună apoi semnătura.   

Merită toate aprecierile edilul-şef al municipiului, singurul severinean care mai face posibilă venirea maestrului Ştefan Popa Popa's în minunatul nostru oraş.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

PROPUNERILE CAFENELEI

CE PUTEM CITI - MARIN SORESCU, Trei dinţi din faţă

"Trei dinţi din faţă" - un roman al caracterelor umane
 

Cei mai mulţi dintre noi sunt familiarizaţi cu opera poetică a lui Marin Sorescu, dar şi cu dramaturgia acestuia. Volumele de poezii Unghi ori drama Iona l-au făcut cunoscut cititorilor autohtoni dar şi publicului străin. Ceea ce unii nu ştiu este faptul că Sorescu a fost şi un prozator talentat. Poate de aceea astăzi mă voi ocupa cu romanul său Trei dinţi din faţă, o frescă a societăţii comuniste dar şi a caracterelor umane care populau Bucureştiul anilor ’60-’70.

În plin avânt comunist, un sculptor angajat la fabrica de păpuşi, Valeriu Tomiţă, o cunoaşte pe Olga, soţia lui Sandu Şandru. Cei doi îndrăgostiţi decid să se căsătorească, iar în urma unei întâlniri de clarificare a situaţiei cu soţul Olgăi, tinerii pleacă la o plimbare în parc, moment în care Olga dispare. Înnebuniţi, cei doi bărbaţi o caută fără succes şi în ciuda rivalităţii dintre ei se leagă o prietenie ciudată. Val locuia împreună cu încă doi prieteni într-un imobil, doi gazetari, Adrian care se căsătoreşte cu o vecină şi Tudor, veşnicul îndrăgostit de o himeră, Diana. Pe parcursul romanului apar diferite personaje printre care şi soţul Dianei, Constantiniu Don Juanul care nici mai mult, nici mai puţin a „salvat-o” pe Olga din Bucureşti. Evenimentele se precipită pe parcursul romanului, iar finalul romanului poate părea pentru unii cititori previzibil, în timp ce pentru mine a fost unul prea brusc, ca şi cum autorul s-ar fi plictisit de personajele sale.

La prima vedere romanul Trei dinţi din faţă pare alambicat în relaţii sociale dintre diverşi indivizi, dar şi scriitura densă îl face dificil. Dar dacă priveşti cu atenţie construcţia romanului înţelegi că fiecare personaj are încă doi prieteni aşa că simbolistica cifrei trei este în permanenţă îndeplinită. Aşa Val Tomiţă îi are pe Adrian şi pe Tudor, Olga pe Şandru şi pe Val şi aşa mai departe. Fiecare personaj în parte este construit atât individual, cât şi în colectivul în care trăieşte. Mai mult, experienţele prin care aceştia trec sunt interesante, dramatice, reale. Aşa se face că cei doi gazetari, Adrian şi Tudor, sunt mereu luaţi în colimator de către colegii de revistă, Şandru este mutat din post în post (deşi nu se poate plânge în privinţa condiţiilor în care trăieşte), iar Olga nu este altceva decât o păpuşă proprietate personală care începe să se trezească. Poate tocmai acest duş rece numit Valeriu Tomiţă a trezit-o la viaţă, cea care s-a căsătorit mult prea repede fără să iubească, cea care a trăit în lux, iar perspectiva de a iubi un om imprevizibil ca acest sculptor o face să fugă de realitate şi de responsabilităţi.

Trei dinţi din faţă sunt incisivii, cei destinaţi tăierii alimentelor. La fel şi personajele lui Sorescu taie calupuri mari din viaţă, trăiesc mult şi îmbătrânesc repede în ciuda tinereţii acestora. Fiecare personaj al lui Sorescu are partea sa de discurs interior în Trei dinţi din faţă. Tudor este cel care ajunge să fie naratorul-personaj al întâmplărilor, Val şi Şandru căzând în planul secund după dispariţia Olgăi, ca şi cum existenţa acesteia le dădea viaţă. Desigur, mi-a plăcut rebelul Tudor care doreşte să vorbească despre oamenii muncii defavorizaţi de sistem ori chiar de poetul Adrian, mereu aerian dar care în final îşi găseşte o stabilitate în familie. Valeriu Tomiţă este tragic tocmai prin existenţa sa, în timp ce Şandru ne invită la repulsie, dar pe parcurs ajungi să-l îndrăgeşti şi pe acesta.

Vă spun sincer că nu mi-a plăcut Olga. Nu ştiu cum aş fi reacţionat dacă aş fi fost în locul ei, însă fuga acesteia de viaţă precum şi întoarcerea acesteia nu poate spăla zbuciumul pe care l-a creat în sufletul bărbaţilor. Personajele feminine ale lui Marin Sorescu sunt făcute a fi supuse greşelilor: aşa se face că Olga cade în păcat cu Don Juanul Constantiniu, îndrăgostitul perpetuu care nu iubeşte femeia cât ideea de a iubi. Acest personaj masculin este bine inserat de autor pentru că este bărbatul care i-a „suflat-o” pe Diana lui Tudor. Iar Diana este femeia frumoasă care întoarsă la Tudor încearcă să-l iubească, dar sistemul comunist în care trăiau îi despart ireparabil.

Trei dinţi din faţă este un roman al caracterelor umane în primul şi primul rând, apoi a unei lumi care caută valori de care să se agaţe. S-ar părea că fiecare personaj sorescian este chinuit în felul lui de tot felul de temeri, de la nimicuri până la probleme ca banii de azi pe mâine. Este un roman dens care ori te prinde, ori te face să-l laşi din mână şi să îl părăseşti pe raft. Am avut ocazia să citesc un volum mai vechi din colecţia Romanul de dragoste a editurii Eminescu şi cred că singurul motiv care mi-a impus o lecturare mai atentă a acestui roman a fost titlul. Cu toate acestea îmi vine greu să-l integrez doar la categoria Roman de dragoste. În ciuda celor 500 de pagini de naraţiune şi amintiri, am reuşit să termin volumul lui Marin Sorescu şi să-l aşez printre romanele mele preferate. Şi asta pentru că nu am văzut personaje stilizate, poate doar femeile în mintea bărbaţilor sunt mai frumoase, dar caracterele acestora sunt reale şi speriate de viaţă. În final este un roman ce merită citit tocmai pentru a descoperi un alt Marin Sorescu şi poate o altă viaţă decât cea pe care o cunoaştem zi de zi.

              Cristina TEODORESCU           
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Mihail Sebastian – un critic literar ignorat
 

De la publicarea Jurnalului în 1996, numele lui Mihail Sebastian a apărut frecvent  atât în spaţiul culturii române, cât şi în cel european, cel mai mare suces înregistrat în afara graniţelor reprezentându-l premiul postum Geschwister School, acordat la München, pentru Jurnalul tradus în 2005 în limba germană. Cunoscut mai ales ca autor al deja celebrului Jurnal, dar şi ca romancier şi dramaturg, Mihail Sebastian este mai puţin cunoscut publicului în ipostaza de critic literar, ipostază minimalizată pe nedrept (ba chiar la modul antisemit) de G. Călinescu. Apariţia în 2009 a cărţii Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian a Martei Petreu, carte  în care Sebastian este anatemizat prin prisma influenţei negative pe care ar fi avut-o Nae Ionescu asupra sa, deschide din nou, la modul acut, dezbaterile privind locul şi importanţa deţinute de Sebastian în viaţa culturală şi politică din interbelic, poziţii dificil de fixat atâta timp cât nu se va recupera  toată publicistica şi corespondenţa sa.

Miile de aricole (cu miză literară, ideologică, politică) scrise de Sebastian în cei 12 ani de publicistică sunt încă risipite în presa vremii - Azi, Cuvântul, Contimporanul, Indépendence roumaine, Rampa, Revista Fundaţiilor Regale, România literară, Tiparniţa literară, Universul literar, Vremea sau Viaţa românească. O parte dintre acestea au fost reunite prin grija Corneliei Ştefănescu (în 1972 la Editura Minerva a apărut volumul  cu titlul Eseuri. Cronici. Memorial, iar în 1994, la aceeaşi editură, a apărut, tot sub îngrijirea Domniei Sale un prim volum dintr-o serie ce urma să cuprindă alte şapte sau opt volume, însă iniţiativa a eşuat), lucru pe care a încercat să-l facă în 2006 şi Teşu Solomovici (într-un volum purtând înşelătorul titlu de Jurnal II), în mod neizbutit însă, cele mai multe dintre ideile lui Sebastian rămânând greu accesibile. Aceste articolele permit configurarea unei viziuni închegate asupra profilul intelectual şi moral al lui Mihail Sebastian, aşa cum se conturează acesta din reacţiile la orientările spaţiului cultural în care se mişca, din lecturile ce i-au amprentat evoluţia, din preocuparea pentru definirea profilului noii generaţii spiritualiste şi, implicit, a locului său în cadrul acesteia, şi mai ales din gusturile literare, din principiile estetice susţinute, principii care se dovedesc sincronice cu cele vehiculate în contextul european al epocii, dar care îl individualizează în acelaşi timp printre colegii de generaţie.

În calitate de critic literar, Mihail Sebastian surprinde prin judecăţile de valoare aplicate cu uşurinţă şi siguranţă nu numai textelor aparţinând literaturii  române, dar şi textelor din literatura contemporană franceză, engleză, rusă, spaniolă sau italiană, multe dintre acestea fiind citite în original. Erudiţia, spiritul efervescent şi acuitatea critică l-au lansat în polemici diverse cu unii dintre cei mai apreciaţi critici literari ai vremii, receptarea literaturii române realizându-se mai ales prin raportarea acesteia  la marile direcţii europene.

Interesul pentru epoca modernă a reprezentat un punct esenţial al investigaţiilor sale foarte aplicate, ce acoperă spaţii extinse. Vasta publicistică semnată de  Sebastian permite recompunerea unei estetici nu mai puţin autentice, Eugen Lovinescu menţionându-l în capitolul închinat criticii noi, alături de Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, G. Călinescu şi Valdimir Streinu. În acelaşi spirit,  Şerban Cioculescu constata că vocaţia fundamentală a lui Sebastian era aceea de critic, ba mai mult, a văzut în el „unul dintre cei mai înzestraţi critici ai generaţiei sale”, care „ştia să citească şi exprima totdeauna impresii şi judecăţi foarte personale”.

La Mihail Sebastian, sensibilitatea estetică, plăcerea (intelectualizată) a lecturii, gustul, intuiţia, impresia nu trebuie înţelese ca impresionism minor ce ar ascunde insuficienţa teoretică, ori ca diletantism (antiintelectualism) bazat pe un  simplu joc asociativ, fără aderenţă la obiect, ce alunecă în divagaţie, transformând textele în pretext, ci ca sedimentări de natură estetică, morală şi culturală, străbătute de raţionalitate, ca un distilat al unor experienţe anterioare, un ghid aprioric pentru interpretările şi judecăţile sale, o comunicare organică ce se transformă într-o coincidenţă pe durată. Sunt evitate astfel dogmatismul, inhibiţiile şi prejudecăţile şi sunt depăşite explicaţiile cauzale exterioare, schemele şi şabloanele proprii oricărui sistem susceptibil de a nu putea ajunge în fortăreţele interioare ale unei opere de artă.

Emoţie intelectualizată şi concept sensibilizat - aşa s-ar putea sintetiza metoda sa critica, ceea ce ar putea însemna, pe de o parte, suficientă aderenţă la obiectul contemplat pentru a-l „gusta” efectiv, iar pe de altă parte, detaşarea necesară unui act critic veritabil, ce găseşte calea de mijloc între subiectiv şi obiectiv (inseparabile în analiza estetică), criticul fiind şi pentru Sebastian, cum spunea Croce, un contemplator de expresii şi  în acelaşi timp un om care raţionează, iar opera  o viaţă deschisă participării, nu un obiect. Alexandru George –

făcea următoarea apreciere: „Sebastian nu scrie «cu pasiune», cum afirmă el într-un rând (căci pasiunea asta presupune un regim în egală măsură de acute afirmaţii şi negaţii), ci  «cu suflet», lăsând impresia că de cele mai multe ori dă de la el ceva şi autorului de care se ocupă”. Sebastian acordă mare importanţă atât judecăţilor obiective de valoare (constatări pasive, prin aplicarea unui criteriu estetic), dar mai ales celor subiective de valorificare (asigurând prelungirea emoţiei prin intermediul impresiei lui strict individuale, ca urmare a unei contemplări active). El percepe actul critic nu doar ca pe o consecinţă a contactului dintre opera literară şi sistemul criticului, ci şi a contactului acestora cu sensibilitatea aceluiaşi critic, intuind dubla natură (chiar duală) a acestui tip de interpret, angajat atât intelectual, cât şi afectiv. Cu alte cuvinte, scrisul, inclusiv cel critic, este hrănit de o experienţă vitală, de o autenticitate a trăirii, care influenţează aprecierile axiologice ale criticului literar, idealul estetic hrănindu-se din materia vie a unei prezenţe sufleteşti. Esteticul devine o marcă a identităţii. De aceea, Sebastian va prefera operele în care se simte respiraţia vieţii, în lipsa căreia se anulează şi esteticul, şi moralul.

Cea mai mare pasiune literară a lui Sebastian a fost Marcel Proust. Alături de Ibrăileanu, Aderca, Zarifopol, M. Ralea şi Camil Petrescu, Sebastian a contribuit în mod decisiv la înţelegerea şi impunerea acestui scriitor (atât de puţin obişnuit) în lumea culturală de la noi. Două au fost direcţiile în care Sebastian şi-a manifestat pasiunea pentru Proust. Pe de o parte prin implicarea în polemicile iscate în jurul „descompunerii” romanului modern, suportul dezbaterilor fiind chiar romanul lui Proust, iar pe de altă parte, preocupare singulară în epocă, prin studiul sistematic şi substanţial asupra corespondenţei lui Marcel Proust, studiu publicat în patru numere ale Revistei Fundaţiilor Regale, în anul 1938 şi în volum în 1939. Acceptând scrisorilor lui Proust statutul de literatură epistolară, noţiune mai restrânsă decât genul epistolar, întrucât nu cuprinde în sfera ei decât corespondenţa particulară, Sebastian este un deschizător de drum în descifrarea acestei dimensiuni a operei proustiene nu doar în România, ci în întreaga lume, studiul similar al americanului Philip Kolb (La Correspondace de Marcel Proust. Chronlogie et commentaire critique, Urbana, University of Illinois Press) apărând de abia în 1949, iar cel al lui Benjamin Crémiex, apărut în 1929, numărând mai puţin de cincisprezece pagini. Studiul lui Sebastian nu numai că a fost publicat cu zece ani înaintea celui semnat de americanul Philip Kolb, dar comparat cu acesta, se dovedeşte mult mai nuanţat şi aplicat, deoarece contextele analizate de Sebastian (bibliografie, caracteristici generale, elemente de biografie, mama lui Proust în opera şi în corespondenţa acestuia, pregătirea şi construcţia operei, probleme de stil, tehnică şi morală, izvoare şi chei, strategie literară) sunt mult mai variate decât cele avute în vedere de american, care a fost interesat mai mult de cronologia corespondenţei şi şi de latura documentară a acesteia. Din păcate, lipsa de deschidere a culturii române spre circuitul universal a făcut ca acest preţios studiu al lui Sebastian să rămână necunoscut.
                                                                           DANA JENARU
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------                             Tăbliţele ororii
 

Cartea “Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP”, semnată de profesorul Mihai Buracu, face parte din aceeaşi tematică a scrierilor sale şi se circumscrie aceluiaşi domeniu – “infernul concetraţionar românesc”. Din clipa în care nu a mai fost senator, profesorul Buracu îşi dedicase tot timpul activităţii scriitoriceşti, iar pană în prezent i-au apărut mai multe cărţi de versuri – “Din psalmii tinereţii”, “Pasărea cu o aripă de lemn”, “Lacrima de turnesol”  şi aceasta memorialistică “Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP” (palindromul cuvântului PITEŞTI). Când dădea autografe pe prima din cărţile sale, Mihai Buracu obişnuia să scrie că poeziile sunt “psalmi zămisliţi în tenebrele infernului concentaţionar comunist, străbătut în anii unei tinereţi fără tinereţe (1949-1954)”. Era o formă de modestie, pentru că dacă primele două cărţi aparţin genului liric, unde sensibilitatea şi talentul poetic îşi pun pecetea, în ultima carte autorul nu face altceva decât să confirme, să demonstreze, starea sufletească care a precedat momentul de inspiraţie. Carte de memorialistică “Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP” face parte din acea categorie de cărţi puţine despre ceea ce s-a numit în istorie “Închisoarea de reeducare de la Piteşti”. Începută poate cu lucrarea lui Dumitru Bacu – “La Buchenwald se murea mai uşor”, cărţile care aparţin acestui gen de literatură sunt o mărturie vie a ceea ce s-a petrecut la Piteşti, în Camera 4 Spital, locul infernului, unde studenţii erau aduşi pentru a participa la procesul de “brain-washing” (spălarea creerelor). “ITŞET-IP este locul celui mai cumplit experiment satanic. Sinele stă faţă în faţă cu sinele, cu urlet pe urlet călcând”, spune Mihai Buracu, iar în altă parte “perfectă a fost organizarea torturii şi aşijderea aplicare ei până la cele mai mici detalii, cu preocuparea furibundă de a găsi noi şi noi forme de distrugere a rezistenţei celui nereeducat, de nimicire a ultimelor reziduuri de umanitate ce i-au mai rămas. Suferinţa îndurată este imensă, pustiitoare, fără zecimale şi fără milă”.

Sub teroarea inumană a lui Eugen Ţurcanu

Descendent al unei familii care luptase pentru înfăptuirea României Mari, tatăl sau, preotul Coriolan Buracu, fost luptător pentru drepturile românilor din Banat şi unirea cu România, apoi deputat naţional-ţărănist şi primul director al Palatului Cultural din Turnu Severin, arestat şi condamnat de comunişti pentru “uneltire împotriva statului”, profesorul Mihai Buracu îşi aminteşte că aceste convingeri anticomuniste veneau dintr-o anume educaţie primită chiar la Făgăraş, locul unde a fost cea mai puternică rezistenţă armată anticomunistă: “Veneam de la Făgăraş, unde exista un cult al trecutului românesc şi unde, alături de colegii de liceu şi de clasă am trăit toate schimbările dramatice ale acelor ani. Dovada implicării noastre în tragedia postbelică o constituie faptul că dintre foştii colegi de la Făgăraş o parte au luat calea munţilor şi unii au murit cu arma în mână, ca martiri ai acestui neam”. Întâlnirea cu Eugen Ţurcanu, torţionarul-şef de la Piteşti, a constituit o experienţă unică, una a durerii şi cruzimii, a inumanului şi a bestialităţii. Ceea ce s-a petrecut la Piteşti, în Camera 4 Spital, a fost nu numai un experiment singular, dar şi cea mai sinistră formă de tortură din câte au existat vreodată. Profesorul Mihai Buracu încearcă să explice în cartea de faţă mecanismul desfăşurării acestei forme de tortură, descriind amănunţit toate metodele şi procedeele folosite de Securitate pentru demascare. Paradoxal, carte este scrisă într-un stil plăcut, uşor liric, însă ea evidenţiază tenebrele mecanismului implementat de Ţurcanu, a cruzimii acestuia: “L-am cunoscut pe Ţurcanu în postura de şef al reeducării într-un moment când nimeni nu mai avea curajul să-i conteste autoritatea absolută. În această situaţie, Ţurcanu îşi purta zeghea vărgată ca un frac al torturii şi nu ca pe o rasă a unei penitenţe de neînţeles, cum ne-am purtat-o noi, cei mulţi, aduşi acum la scaunul judecăţii lui lipsite de omenie şi de spirit de dreptate. Executându-l pe Ţurcanu, securitatea şi-a lichidat pe cel mai bun specialist şi poate tocmai de aceea s-au lipsit de el, fiindcă dovedea inferioritatea şi de multe ori incompetenţa celor mari şi cu stele multe pe umăr. Ucideau şi torturau şi ei fără nici o milă, dar la Ţurcanu bestialitatea atingea perfecţiunea, desăvârşirea, materializarea celor mai macabre gânduri şi sinistre metode zămislite în subteranele infernului. Ca nimeni altul el a pus la punct un sistem de comunicare de la rău la mai rău, unic în felul său. Uneori Ţurcanu mă privea cu blândeţe, o blândeţe care încrâncena toţi porii pielii de pe mine. Ai pielii lovite sau nelovite încă”.

Tăbliţele de săpun – istoria încrustată a ororii

Tăbliţele de săpun de Piteşti sunt un caz unicat în istoria naţională, o adevărată bibliotecă a ororii în zorii instaurării comunismului în România. Ce erau aceste tăbliţe? Erau bucăţi tăiate din calupuri de săpun cu scopul de a se consemna tot ceea ce trebuia demascat, utilizate apoi drept ciorne pentru declaraţiile date organelor de securitate. “Nu s-a scris până acum nimic despre tăbliţele de săpun de la Piteşti, unice în felul lor, conţinând delaţiuni smulse dintr-un spaţiu al ororii organizat de cele mai diabolice minţi. Am intrat în această teribilă bibliotecă a crimei şi morţii în luna mai ’51, după ce trecusem prin primele trei faze ale aşa-zisei reeducări din Camera 4 Spital. Gardianul de serviciu m-a introdus într-o cameră-magazie, ca să iau săpunul necesar curăţării în secţie. Atunci am avut în mână zeci de asemenea tăbliţe de săpun pe care erau aşternute inscripţii, produs al unei inimaginabile suferinţe. Erau marcate fapte şi oameni ce urmau să devină victime, multe dintre ele fiinţe apropiate celor trecuţi prin infernul acelor schingiuiri. Descoperirea bibliotecii din tăbliţe de săpun a fost un şoc imposibil de uitat vreodată”, mărturiseşte Mihai Buracu. El mai spune că şi-a găsit propriul nume pe o astfel de tăbliţă, într-o delaţiune, cu specificarea “Buracu nu este receptiv la lecţiile de marxism şi nu este atras de lecţiile de filozofie idealistă ale lui Oprişan”. În opinia sa, acest lucru urmărea faza de reeducare, cea mai cumplită, a celor care nu făcuseră dovada că s-au despărţit în totalitate de “trecutul odios”: “singurul mijloc de a produce această ruptură definitivă era suplimentul de tortură, capabil să te facă să devii la rându-ţi bătăuş feroce, fiară căzută sub pragul ultim al condiţiei umane, deci reeducat o dată şi pentru totdeauna”. Mihai Buracu se întreabă, însă, cum va putea fi refăcută acestă “bibliotecă a ororii, minciunii şi delaţiunii” care a dispărut în timp. În acest sens, fostul deţinut de la Piteşti are şi răspunsul: “ele se regăsesc în declaraţiile aşternute pe hârtie, purtând sigla Penitenciarului Piteşti, însă reconstituirea unei asemenea biblioteci ar mai putea fi făcută, fie şi în parte doar, prin mărturiile supravieţuitorilor, autori ai unor tăbliţe, dar cu precădere prin strângerea declaraţiilor aflate încă în arhiva monstruoasei instituţii”. Aceasta a fost realitatea de la Piteşti pe care profesorul Buracu a zugrăvit-o în cuvintele suferinţei şi ale durerii: “Rugineşte cuiul din mâna dreaptă, care ţine stilul şi cel din mâna stângă, care ţine tăbliţa. Durerea rănilor din palmă este mai reală decât însăşi moartea. Peste puţin timp va începe cea de-a treia prăbuşire a lumii în care m-am născut, dar am şi murit ca om. Vor veni anchetatorii şi mă vor întreba câte demascări am făcut şi de câşi bandiţi rămaşi în libertate mi-am adus aminte”.

Mihai Buracu a întors o pagină de istorie, cea mai crudă şi cea mai oribilă din existenţa comunismului românesc, pentru că fenomenul Piteşti este un capitol al istoriei naţionale care nu poate să rămână neobservat. Regimul totalitar românesc a încercat aici un experiment unic, greu de imaginat şi de suportat, în care condiţia umană, umanitatea însăşi, nu mai reprezenta absolut nimic. El şi-a scris amintirile din acel infern şi ni le-a împărtăşit, lăsându-ne pe noi nu numai să reflectăm asupra lor, dar şi să conştientizăm această dimensiune a suferinţei şi ororii.

Mircea Popescu

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Femeile şi florile

de Vavila POPOVICI

Noaptea trecută am adormit târziu. De cu seară vântul bătea cu putere, copacii se încovoiau spre pământ, norii alergau luând forme fantastice şi întunecau totul din jur. Cerul era străbătut de zig-zagul fulgerelor, după care  s-a dezlănţuit o ploaie torenţială. În zgomotul continuu al ploii, am adormit. Dimineaţa, de cum m-am trezit, m-am gândit la flori; eram curioasă să le văd cum zâmbesc în lumina soarelui.După furtuna de azi-noapte cerul întreg este albastru, soarele a devenit roşietic, răspândeşte o lumină puternică. Gândul îmi fuge la mărturia unui călugăr tibetan: oamenii de la începutul vremurilor se înmulţeau cu ajutorul unei lumini ce emana din corpul bărbatului şi pătrundea în matricea femeii, fecundând-o. Puterea luminii ! îmi zic. Lumina materială şi lumina spirituală… Dar să las gândurile şi să mă bucur de ceea ce văd !

În faţa casei, pe lângă tufele de lurex verzi, strălucesc grămezile rotunde de flori albe, intercalate cu cele de culoare galbenă… Alb, mult alb, culoare care ne face expansivi, puri, luminoşi…

Câteva lalele cu petalele colorate în violet şi conturate cu galben.  Violetul, culoare mistică, de natura duală, compus din albastru şi roşu, adică din înţelepciune şi pasiune, emoţionează, trezeşte simţurile… Dacă mă gândesc bine, contrastul este prezent în orice spaţiu ne învârtim. De ce, în special nouă femeilor, ne plac tablourile, încăperile colorate cu pereţi coloraţi, obiecte divers colorate? Ne plac îmbinările culorilor armonioase, combinarea, dispunerea, armonizarea lor în tonuri şi nuanţe diferite care să impresioneze simţurile, să nască emoţii puternice… Nu în zadar se susţine sintagma „Marile genii s-au născut la ţară”! Spaţiul cromatic variat asigură o dezvoltare mentală superioară, iar viteza de memorare creşte simţitor în astfel de spaţii…

Mai jos, în jurul cutiei cu scrisori strălucesc florile mici, gingaşe, colorate în alb, roz şi roşu. În spatele casei îţi fură privirea florile de piatră, divers colorate: alb, roşu, galben, portocaliu, mov. O, mi-am zis, dacă viaţa ar fi un covor de flori peste care să poţi călca cu ochii îndreptaţi spre cerul albastru, cu mâinile ridicate…

Trag în piept mireasma blândă a florilor, adusă de un vânticel vălurat prin preajmă. Aerul lui cald, unduitor, îmi dă o stare de plăcută ameţeală.

Câteva păsări  ciripesc, cântă legănându-se pe ramuri. Din gâtlejurile lor mici ţâşnesc triluri în cinstea primăverii sosite. Razele soarelui vibrează ca râsul îngerilor fericiţi, printre ramurile arborilor cu mici frunzişoare verzi (ah! verdele, principiul creator!) şi muguri fragezi, gata să se desfacă... Pământul se bucură, respiră…

Totuşi e rece, mă retrag în casă, mă aşez la computer. Aş vrea să scriu ceva, ceva despre neliniştea acestui anotimp, despre flori şi despre femeile care, după spusele lui Marquez, întreţin neliniştea  lumii.

Despre flori cred că numai femeile pot vorbi mult şi frumos... Când mirosim o floare simţurile ni se trezesc sau se amplifică, voluptatea fiinţei noastre se demască... Fiecare femeie preferă o anumită floare, un anumit parfum... Cred că s-ar putea ghici temperamentul, rafinamentul femeii după florile şi parfumurile care îi plac… Femeile, da, femeile care fac lumea mai  frumoasă, mai plină de farmec şi frenezie! Cineva a explicat în felul lui alegoria biblică cu coasta lui Adam: Dumnezeu ar fi scos un genom, o garnitură cromozomială completă, împreună cu celula germinativă corespunzătoare şi astfel a făcut-o pe Eva... Pe semne că Eva era necesară acestei lumi pământene! Adam trebuia să-şi manifeste iubirea cu care fusese înzestrat!

Grecii l-au avut pe Eros printre primele divinităţi; nu orice Eros era frumos şi vrednic de laudă pentru ei, ci numai acela care îi învăţa să iubească  frumos.  Afrodita n-ar fi putut exista fără Eros! …şi erau două Afrodite, ca două surori, una protectoare a iubirii instinctuale şi alta a iubirii spirituale. „Cine iubeşte, spuneau ei, grecii, chiar dacă ar călca un jurământ, este iertat de zei.” Asta trebuie s-o ştie deopotrivă şi femeile şi bărbaţii, îmi zic… Meditau mult asupra dragostei trupeşti şi a celei sufleteşti, considerând că bărbatul trebuie să aibă o dragoste statornică; odată ofilită floarea trupului ce a iubit, dragostea « zboară şi dispare », dar cel care iubeşte însuşirile sufleteşti ale femeii, rămâne în iubire întreaga viaţă, « ca unul care se contopeşte cu ceea ce este permanent… »

Pentru prima „Afrodită” exista cuvântul Amor, pentru  care Eminescu încerca să dea o definiţie : Ce este amorul?  E un lung/ Prilej pentru durere / Căci mii de lacrimi nu-i ajung / Şi tot mai multe cere. / De-un semn în treacăt de la ea , / El sufletul ţi-l leagă, / Încât să n-o mai poţi uita,/ Viaţa ta întreagă… Dispar şi ceruri şi pământ/ Şi pieptul tău se bate,/ Şi totu-atârnă de-un cuvânt/ Şoptit pe jumătate…

Da, femeia trebuie iubită, cu toate capriciile ei! Să ne amintim de Teodora, amanta lui Iustinian, devenită soţie şi apoi regină. Cu toate defectele ei, Iustinian a iubit-o, i-a suportat cu răbdare filosofică capriciile…

În general, bărbatul trebuie să apere cu forţa ceea ce femeia creează cu mâinile, pântecul şi fantezia sa, deoarece femeia este cea care păstrează vie flacăra credinţei în Dumnezeu; ea este cea care se roagă din inimă Domnului, în aceste vremuri tulburi… Nu credeţi? Intraţi în biserici şi veţi vedea!

“Toate popoarele civilizate au respectat femeia”, scria Jean-Jacques Rousseau. Şi când ne gândim că şi astăzi mai sunt femei care nu pot fi văzute pe  străzi, care trăiesc oarecum în altă lume, o lume a lor, se ocupă numai de copii, de flori, de animale şi păsări, îşi ascund frumuseţea, iar bărbaţii nu pot şi nu au voie să le admire...                        

Privesc graţia plină de voluptate pe care o au florile şi gândesc că este aidoma graţiei femeilor. Când aşteaptă vizita insectelor, florile îşi colorează petalele cu nuanţe diferite şi trimit în jur parfumuri îmbietoare. Femeile nu fac la fel? Îşi înfrumuseţează trupul cu diferite creme, cosmetice, se îmbracă cu rochii colorate, de multe ori având imprimeuri cu flori, aruncă priviri cuceritoare, ochii le strălucesc ca nişte lămpi aprinse din lumina sufletului… acel moment în care un bărbat şi o femeie schimbă în tăcere o privire pe care n-o vor putea uita niciodată… Nu s-a schiţat nici un gest,  nu s-a pronunţat nici un cuvânt, totuşi nimic n-ar putea traduce intensitatea iubirii pe care şi-au dăruit-o!

Artiştii şi scriitorii de secole încearcă să redea, fiecare în felul său, frumuseţea, minunăţia şi ciudăţenia aspectului diferit al florilor precum şi al femeilor, prospeţimea, coloritul divers al florilor şi al trupurilor femeilor, formele diferite ale frunzelor şi petalelor, ale sânilor şi şoldurilor femeilor… Misterul pe care-l arborează fiecare floare, fiecare femeie, îi atrage şi îi determină pe bărbaţi să le dorească apropierea, prietenia, dragostea... Numai prin dragoste sinceră şi curată putem dobândi virtutea mult râvnită! Nu spunem noi românii: este frumoasă ca o floare? Sau: floarea  asta este gingaşă ca iubita mea?

În mitologia greacă se mai povesteşte despre Hesperide, trei nimfe, surori, care stăpâneau o grădină cu mere de aur... Ce poate fi mai fermecător decât o ambianţă de femei frumoase, fructe proaspete şi flori? Se ştie că florile simt mai mult decât animalele şi decât noi, oamenii. Cu aceste gânduri mă apropii de o floare, o sărut în semn de prietenie, de dragoste! Va simţi şi va fi fericită!
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------Marius Screciu, instalat oficial inspector general la ISJ Mehedinţi

Marius Screciu a fost instalat astăzi, 3.03.2009, oficial, inspector şcolar general la ISJ Mehedinţi. Într-un cadru festiv, beneficiind şi de prezenţa celor doi subprefecţi ai judeţului, momentul instalării a fost primit cu bucurie, dar şi cu speranţă de inspectorii şi angajaţii Inspectoratului Şcolar Judeţean Mehedinţi participanţi la eveniment. Subprefectul Nicolae Drăghiea a dat citire ordinul semnat de ministrul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, Ecaterina Andronescu, din data de 25.02.2009 prin care Marius Screciu era desemnat să ocupe această funcţie, după care i-a urat mult succes în noua calitate.

Un început de drum

În cuvântul său, Marius Screciu a subliniat importanta misiune pe care o are în noua funcţie, arătând că pentru el această numire este un început de drumTotodată şi-a exprimat convingerea că se va implica cu toată seriozitatea pentru rezolvarea problemelor din învăţământul mehedinţean. „Această funcţie este pentru mine un început de drum, iar acest mandat mi-l doresc cu proiecte, cu lucruri bune pentru învăţământul mehedinţean. Doresc ca la ISJ Mehedinţi să se vină cu zâmbetul pe buze, să ducem la îndeplinire proiecte valabile, serioase. Sper că voi avea parte de sprijinul tuturor cadrelor didactice de aici, care îmi doresc să poată face faţă cerinţelor”, a declarat Screciu. El a mai ţinut să amintească şi faptul că în instituţia pe care o conduce nu se va face politică, iar în perioada următoare va merge în fiecare localitate unde sunt şcoli pentru a vedea problemele reale cu care se confruntă acestea şi a găsi soluţiile de rezolvare. 

                                                                      Mircea Popescu

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Prima traducere în italiană a lui Eminescu
 

După ce a absolvit Liceul „Traian” din Drobeta Turnu Severin, oraşul natal, Constantin D. Ionescu a frecventat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, secţia italiană, a Universităţii din Bucureşti. Luându-şi strălucit licenţa, profesorul şi umanistul italian Ramiro Ortiz, care funcţiona la Universitatea bucureşteană, cunoscându-l îndeaproape pe fostul său student i-a oferit o bursă pentru continuarea studiilor în Italia. Rămas orfan de tată înainte de 17 ani, având în grijă o mamă şi nevoile familiei, C.D. Ionescu este nevoit să decline această generoasă ofertă. A revenit în oraşul natal funcţionând ca profesor şi în unele perioade ca director la Şcoala Normală „Domnul Tudor” şi Liceul „Traian”. Critic literar de bază al revistei tradiţionaliste „Datina”, timp de un deceniu, care fusese fondată în 1920 de Mihail Guşiţă şi era editată de către Societatea Culturală „Mihai Eminescu”, C.D. Ionescu îl aduce în redacţie pe Alexandru Dima, încă elev pe băncile Liceului „Traian”.

Ca publicist, critic literar, prozator şi etnograf, C.D. Ionescu se impune prestigios în perioada interbelică. După plecarea lui Radu Dragnea, care ţinea cronica literară, de la „Gândirea”, Nichifor Crainic a considerat, pe drept, că locul acestuia poate fi luat numai de către Constantin D. Ionescu. Cum la sfârşitul lui 1932 „Datina” şi-a încetat apariţia, C.D. Ionescu a acceptat oferta. A colaborat la numeroase publicaţii ale vremii. Cu deosebire în „Datina”, „Gândirea” şi „Ramuri” C.D. Ionescu a publicat ample şi aprofundate sinteze (pentru prima dată) despre creaţia unor scriitori precum: Ion Pillat, Cezar Petrescu, Martha Bibescu, Ada Umbră, Bucura Dumbravă, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Gib Mihăescu, Aron Cotruş, Dumitru tomescu, Petre Partenie, Nicolae Condiescu, Tudor Vianu şi alţii.

A recenzat obiectiv, cu interesante observaţii, aproape toate cărţile confraţilor de generaţie, aproape majoritatea judecăţilor pe care le-a formulat fiind confirmate de evoluţia timpului. . în multitudinea preocupărilor sale el n-a uitat însă niciodată să-i fie recunoscător marelui său profesor Ramiro Ortiz.

După cum bine ştim profesorul Ramiro Ortiz este primul traducător al lui Eminescu în italiană. Dând o lucrare de excepţie pentru vremea respectivă, C.D. Ionescu face o consistentă prezentare a volumului în „Datina” din noiembrie-decembrie 1927, punând în evidenţă meritele traducătorului: „Cel care a realizat acest lucru este Ramiro Ortiz. Domnia Sa l-a tradus cum trebuie spărgând învelişul şi extrăgând miezul. Şi acestea este singurul criteriu.

N-am putut niciodată să-mi arăt admiraţia pentru activitatea aşa de prodigioasă pe care o desfăşoară domnul Ramiro Ortiz de atâta vreme de când este într noi, spre a face cunoscută literatura italiană în România şi literatura română în Italia.

Ultimele opere cărora s-a consacrat, publicarea traducerii „Divinei Comedii” în versiunea lui Coşbuc şi ticluirea în italieneşte a poeziei lui Eminescu, sunt momente literare care merită toată preţuirea. Nici Coşbuc, nici domnul Ramiro Ortiz nu s-au gândit o clipă că poetul italian va fi integral oferit publicului românesc, cu tot farmecul limbii native, iar Eminescu transmis cititorului italian cu magia lirismului său. Opera literară, în genere, este intraductibilă, în înţeles deplin, cu toate comorile ei, cu toată vraja armoniei produsă din unirea fondului cu forma. Chiar operele dramatice şi epice au secrete care nu se pot dezvălui decât cititorului în original. Şi cu atât mai mult lirica. Şi mai ales lirica marilor creatori care este aderent legată de graiul în care s-a revărsat. Raportul între fond şi vestmântul verbal este indiscutabil şi orice tentativă de a le separa este egală cu o sfărâmare a unităţii. Simţirea unui poet este una şi aceeaşi în esenţa componentelor sale, de la primitivism până astăzi. Fundamental aceeaşi ea variază doar în adaosul de nuanţe şi în special în partea imagistă. Noutatea şi puterea artistică consistă în ineditul formei care rezultă din imagini. Dar imaginea este, la rândul său nu numai plasticitatea de cugetare, analogie logică, ci şi consens de factori muzicali. Inversiunea populară „plângându-mi-s-a” din „Doina” e o piatră încrustată pe care n-o poţi detaşa fără să nu rişti o nimicire a compoziţiei. Şi fiindcă nu este cu putinţă s-o transpui e mai bine să-i dai descripţia, să-i controlezi prozaic conţinutul spre a reconstitui ideologic ceea ce nu-i accesibil prin resurse poetice pure. Acelaşi lucru se poate spune de locuri fără număr în poezia lui Eminescu. Oricât de stăpân pe amândouă limbile, domnul Ramiro Ortiz n-ar fi putut să ni-l dea pe Eminescu cu taina întreagă a originalului. Taina rămâne consemnată în construcţia sintetică şi în rezonanţa cochiliei cuvântului. Domnia sa l-a tradus cum trebuie: spărgând învelişul şi extrăgând miezul. Doi mari literaţi, Coşbuc şi domnul Ortiz, unul creator, celălalt vast şi adânc cunoscător al literaturilor, au verificat acest adevăr şi nu au putut crede că poezia lirică în sensul de mai sus este posibilă a fi tradusă. A urmărit însă să pună la îndemâna celor ce nu pot lua  cunoştinţă direct şi deantregul cel puţin un mijloc de a cunoaşte parţial şi anume cota care se poate desprinde şi pune în circulaţie, sentimentul exteriorizat doar în imagini, fără accesoriul muzical. Prin urmare, ca să drămăluieşti reuşita, în ambele cazuri trebuie să faci abstracţie de incantaţia de natură muzicală, absolut intransmisibilă în altă limbă şi să vezi dacă s-a realizat întoarcerea poeziei în punctul de vedere al ideii, al imaginilor. Rima şi ritmul sunt secundare. Acestea constituie o muzicalitate de mâna a doua. Frumuseţea-universul, e efectul cu desăvârşire nou care vrăjeşte, izvorăşte numai din alăturarea cuvintelor în frază. Ritmul şi rima sunt completări ale muzicii fundamentale. Sonoritatea cuvântului, ecourile care le trezeşte în urechea interioară a contemplatorului, sunt miragiile care ne copleşesc [...]

După Creangă, tradus mai anii trecuţi în englezeşte şi Sadoveanu în limba italiană, Eminescu în graiul poetului florentin este un pas în Occidentul Europei. Până acum a fost tradus în limba germană şi franceză, nu discutăm cum, dar a fost tradus şi se putea da o posibilitate intelectualilor cunoscători ai acestor limbi să ţină în mână volumul celui ma valoros dintre poeţii noştri. Rămânea însă străină, între poeziile sale, lumea italiană, aceea cu care am avut atâtea legături spirituale încă din veacul trecut. Lipsa aceasta este îndeplinită prin osteneala, cunoaşterea şi gustul domnului Ramiro Ortiz. O nouă punte de comunicare a fost zvârlită între cele două culturi. Câştigul nu se poate preciza imediat, roadele se vor vedea mai târziu. Aşa cu este tipărită, Biblioteca sansoniana straniera din Franţa este o garanţie că va putea străbate în straturile cititorilor. I se face cinstea lui Eminescu să stea alături de marii poeţi ai lumii: Goethe, Shakespeare, Byron, Moliere, Cervantes etc. şi se dă autorului în chipul acesta un mijloc de a se recomanda singur prin ansamblul celorlalţi. Domnul Ortiz s-a îngrijit, aşadar, nu numai de traducere, ci şi de soarta răspândirii ei. Atât versiunea franceză, cât şi cea germană, prin felul cum au fost editate s-au limitat la o circulaţie redusă. Bine încheiată, cea italiană va produce răsunet mai amplu şi nu va trece numai ca o noutate de librărie. Nenorocul vieţii l-a urmărit pe Eminescu şi dincolo de mormânt, pentru că nici până acum bronzul chipului său nu s-a ridicat în capitală, în oraşul în care şi-a dumicat o bună parte din vigoare şi de opera lui nimeni nu s-a îngrijit să apară într-o ediţie critică, într-alta populară sau să fie prezentată în solemnitate distinsă şi sărbătorească pentru intelectualii care citesc în ea Sfânta scriptură. Îl avem în aceleaşi zdrenţe de hârtie gazetărească. Tălmăcirea domnului Ortiz este echivalentă cu o modestă compensaţie. Este o satisfacţie care ni se dă în lipsa altora. Poetul magic, poetul profet, cu grai vrăjit, îşi are chipul şi sufletul cioplit în marmură curată şi este aşezat într-o nişă de cinste, în columbarul de cenuşă sacră unde se află nenumărate firide cu icoane şi urne de cântăreţi vestiţi ai lumii. Vor trece şi se vor opri în faţa lui suflete multe şi vor sorbi din arta în care s-a coborât eterna frământare a omului şi etnosului românesc”.

Revista „Datina” are, aşadar, deosebitul merit de a fi publicat, pentru prima dată, referinţe despre prima traducere a lui Mihai Eminescu în italiană. Şi a făcut-o prin pana crinicarului ei literar Constantin D. Ionescu, cunoscut şi apreciat în epocă. 

                                                                      Virgiliu Tătaru
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------Mehedinţeanul Şerban Cioculescu în corespondenţă cu Eugen Ionescu
 şi Ilarie Voronca
 

Noi, mehedinţenii, putem fi mândri că am dat, după câte cunoaştem, cel mai longeviv critic şi istoric literar. Şerban Cioculescu şi-a desfăşurat activitatea, cu o uimitoare vigoare şi putere de creaţie, timp de aproape şapte decenii. În viaţa-i şi diversificata muncă el s-a preocupat, în mod deosebit, cu statornică pasiune, de opera lui Ion Luca Caragiale, aprofundându-i toate sensurile şi semnificaţiile şi dându-ne cele mai reuşite ediţii, dar şi o amplă şi argumentată viaţă a genialului dramaturg. Recenzând competent şi obiectiv operele confraţilor de generaţie (poeţi, prozatori, traducători, epigramişti, critici şi istorici literari) se înţelege că Şerban Cioculescu a întreţinut şi o interesantă corespondenţă cu unii dintre aceştia. Corespondenţă care se cuvine strânsă, ordonată şi pusă în valoare şi care va însemna, în mod sigur, un moment de referinţă în viaţa noastră literară.

Noi facem un timid început care sperăm să fie de bun augur şi să fie continuat de un viitor şi pasionat cercetător.

În scrisoarea pe care i-o trimite din Paris, Ilarie Voronca se plânge de Fundoianu, revendicându-şi prioritatea în privinţa poemului său „Ulysse”. Amândoi poeţii au avut o soartă tragică. Dar iată ce scria Voronca lui Şerban Cioculescu:

„Verdun-sur Garonne-Tarn et Garonne 22 martie 1933

Paris. 38 Rue Claude Terrasse, XVI

Mult iubite Domnule Cioculescu,

Iartă-mă că, bizuindu-mă pe bunăvoinţa pe care totdeauna mi-ai arătat-o, îmi voi îngădui să mă plâng de un fapt ce mă nedreptăţeşte grav: după cum ştii cartea mea „Ulysse”, scrisă între anii 1925-1926 (la Paris) a apărut în româneşte în 1927. Această carete mi-a adus prietenia şi admiraţia fără limită a lui Fundoianu, care mi-a scris o serie de scrisori cu neprecupeţite elogii (a publicat şi un articol în Bilete de papagal) şi făgăduinţa lui de a-mi traduce acest poem, cu acelaşi schelet al peregrinărilor şi acelaşi titlu „Ulysse”. Între timp a publicat versurile lui vechi „Privelişti” cu o mulţime de poeme refăcute şi cu două trei pagini scrise chiar în anul apariţiei, pagini influenţate de mine, cum ai avut bunăvoinţa să remarci chiar Dumneata în recenzia scrisă cu acea ocazie.

În ultimii ani tratam mereu cu prietenii mei din Franţa posibilitatea traducerii în franţuzeşte a volumului „Ulysse”. Coincidenţa a făcut ca această traducere să apară, la un mare editor parizian, în acelaşi timp cu volumul lui Fondane (Fundoianu) în colecţia unei reviste necunoscute din Belgia. La rugămintea lui Fundoianu am făcut marele sacrificiu de a schimba, pentru ediţia franceză, titlul volumului meu. Cum ştii volumul se numeşte acum „Ulysse dans la cite”, iar acel al lui Fundoianu (scris cinci ani după mine şi având la bază aceeaşi idee) a apărut cu titlul „Ulysse”. Totuşi duşmănia lui Fundoianu mi-a fost definitiv câştigată. Nemulţumit de calomniile pe care le debitează probabil asupră-mi la Paris, strecoară notiţe ambigue şi în presa românească. În „Adevărul” de ieri a apărut o notiţă din care s-ar fi putut deduce că eu am scris şi publicat volumul meu după Fundoianu. Iartă-mă că îţi vorbesc de toate acestea dar cum mi-amintesc bunăvoinţa Dumitale la apariţia volumului în româneşte nu m-am putut opri să solicit în Dumneata un priten şi un înţelegător.

                  Cu deosebit sentiment de prietenie, Ilarie Voronca.”
 

Pe mehedinţeanul Şerban Cioculescu l-a legat o statornică şi îndelungată prietenie cu dramaturgul de renume universal Eugen Ionescu. Curios este faptul că Şerban Cioculescu s-a opus premierii volumului „NU” pe care Eugen Ionescu l-a publicat în 1936. înainte de a pleca în Franţa Eugen Ionescu a dat un dineu la care a invitat pe Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu, împreună cu soţiile. Din Franţa Eugen Ionescu i-a trimis mai multe scrisori lui Şerban Cioculescu. Iată una dintre acestea:

„Verdun-sur-Garonne, 24 iulie 1946

Mult iubite Domnule Şerban Cioculescu,

Mă aflu (cu familia) în vacanţă, într-un sat admirabil, la patruzeci de kilometri de Toulouse, fost capitală a unui comitat şi care păstrează încă rămăşiţele nobile, întărituri, clădiri de stil, pe o înălţime dominând Garonna. Cerul şi soarele meridional ne mângâie şi amintirea morţilor noştri e mai lesne de suportat. Mi-au murit rudele, prietenii, duşmanii. A murit şi Pompiliu Constantinescu, fostul meu profesor şi critic. Scriu teancuri de foi, îmi umplu sertarele, dar mă-ntreb pentru cine mai scriu, devreme ce încep să nu mai am pe nimeni. De fapt, se scrie pentru o ambianţă restrânsă, pentru o societate foarte limitată, pentru un grup de câţiva oameni pe care-i numeri pe degete şi ale căror figuri le ai în faţă, prezente, când scrii. În definitiv, nu scrii decât pentru cafenea; şi, iată, canapelele cafenelei s-au tot golit de comeseni: au plecat Dragomirescu, Lovinescu, Ibrăileanu, Densuşianu, Iorga, Zarifopol, Bogdan-Duică, Ion Pillat, Minulescu şi nu au mai venit alţii; acum s-a ridicat şi Pompiliu Constantinescu. Ce fel de cafenea mai este şi localul ăsta gol?

Şi dacă au murit Mihail Sebastian şi Emil Gulian în cine mai pot spera că mă va asculta cu înţelegerea caldă pe care numai prietenii apropiaţi ţi-o pot da? Numai ei te pot „pricepe” şi explica. Am sentimentul că scriu în vânt; că arunc o sticlă în mare cu un manuscris pentru oameni care nu mă interesează (nişte străini nevăzuţi, cine sunt ăia? Ce am eu cu ei?) şi pe care nu-i interesez, în fond, nici eu; nu le pot fi decât o inutilă problemă suplimentară; ce să-şi mai bată capul şi cu mine?

Dumneata, dragă Domnule Cioculescu, cum te porţi? Am mare grijă de sănătatea dumitale. Să nu cumva să pieri şi dumneata! Aţi rămas aşa de puţini, oameni familiari mie printre sutele de milioane de chipuri necunoscute şi duşmane. Când am să mă întorc în România aş vrea să nu găsesc un pustiu total... Dar nu ştiu când mă voi întoarce... pentru că, deşi sunt chemat insistent pentru onorarea unui contract pe mai mulţi ani cu o serioasă instituţie de stat, eu-nu ştiu dacă ai să mă crezi-(dealtfel, contractul e unilateral; eu nu l-am semnat) nu mă simt încă destul de atras. Evident, sunt convingătoare garanţii de stabilitate, instituţia e solidă, viitorul apropiat îmi este asigurat, dar afară de faptul că nu sunt prevăzute drepturile la pensie, îţi mărturisesc că ar trebui să duc o viaţă prea regulată şi programul de lucru îmi pare cam monoton. Sunt alte situaţii care îţi dau mai multă libertate. Eu sunt un boem din fire şi-mi place să rătăcesc, hai-hui, de capul meu. Uite, de pildă, acum câteva zile, am fost în împrejurimi, la Moissac, unde se află o faimoasă mânăstire din secolele XII şi XIII şi la Montanban, pe unde odinioară a trecut D’artagnan [sic!] şi unde se poate vedea un Musee Ingus; am mai fost la Cahors unde am fost încântat de graţia podului Valentre (medieval) şi am admirat catedrala (cu cupole bizantine; ciudată pentru arhitectura din Occident). Am mai văzut şi „l’ancien Château de Roi”, transformat astăzi în puşcărie, printre gratiile căruia se poate contempla peste Lot o privelişte superbă. Ca vous donne en vie d’aller y voir... Şi câte şi mai câte! Dar îmi place să stau şi pe loc, închis într-o casă plină de răcoare şi a cărei pivniţă (ferită de hoţi, cu lacăte) e înzestrată cu nişte damigene de vin din regiune... un vin roşu, simplu, ţărănesc, dar savuros (şi ce bine se potriveşte cu cassoulet-ul locului, cu raţa grea şi cu şunca grasă). Digerez leneş şi dorm mult după masă, la răcoare, cu toate că am un mic inconvenient: tocmai când mi-e somnul mai dulce, atunci îmi sparg urechile trompeta jandarmului (prin nu ştiu ce bizară întâmplare stăm nas în nas cu jandarmeria naţională) căci jandarmeria din V. sur Garonne e o persoană mustăcioasă (binenţeles) şi lirică şi trompetează toate romanţele la modă (mon amant de Saint Jean; „Je suis un vagabond”) şi altele mai vechi. Am totuşi sentimentul obscur că mă persecută, că e un fel de simbol caricatural al Îngerului Judecăţii. Omagii profunde Doamnei. Rodica şi fetiţa mea (doi anişori) Anne Marie-Thérése France (dacă pierde un nume sau două o să-i rămână destule) vă complimentează. Complimente fiului domniei-tale; desigur, a auzit multe lucruri bune, la liceu, despre fostul său profesor. Ce să-i faci, profesorul trebuie să dea cele mai mai bune exemple elevilor săi. Eu am conştiinţa împăcată: am făcut pentru asta tot ce-am putut.

                        Cu adâncă prietenie, al dumitale Eugen Ionescu”.
 

Neapărat vasta corespondenţă a lui Şerban Cioculescu trebuie valorificată, fiind un document de o inestimabilă valoare pentru istoria literaturii.
                                                                       Virgiliu Tătaru
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------Perpessicius – despre sindicalismul didactic, într-o publicaţie mehedinţeană

Petre Nicolaescu-Cranta s-a născut la 30 aprilie 1881 în localitatea Risipiţi (azi Unirea), judeţul Mehedinţi (azi Dolj). În 1909 absolvă Şcoala Normală Superioară din Bucureşti şi se stabileşte în Turnu-Severin, funcţionând ca învăţător. Mobilizat în primul război mondial şi încadrat în Regimentul 17 Infanterie. Luptă pe frontul de la Cerna, ia parte la apărarea Severinului şi la toate confruntările din perioada retragerii Grupului „Cerna” spre Olt. La 23 noiembrie 1916, la Tia Mare, cade prizonier cu întregul grup, ajunge într-un lagăr din Germania. Decorat cu Ordinul „Steaua României” şi avansat la gradul de locotenent. După război, concomitent cu munca la catedră, desfăşoară şi o interesantă şi prodigioasă publicistică şi editorială. La 1 septembrie 1925 pune, în Turnu-Severin, bazele revistei „Şcoala Mehedinţiului”, pe care o conduce şi tipăreşte până la finele anului 1928. În 1923, împreună cu fratele său, Gheorghe Nicolaescu, tot învăţător, publică volumul „Pagini de glorie din războiul pentru întregirea neamului. Grupul <<Cerna>>”. Se retrage la Bucureşti şi funcţionează la diferite şcoli. O perioadă de timp secretar general de redacţie la ziarul „Voinţa”, organ al Partidului Naţional Liberal. Fondatorul plecând la Bucureşti timp de patru ani „Şcoala Mehedinţiului” şi-a întrerupt apariţia. Publicistul, poetul, istoricul şi editorul Constantin Papacostea-Pajură reia a doua serie a revistei între 1933-1938. El dă o nouă orientare publicaţiei, lărgeşte aria tematică, atrage colaboratori de prestigiu din întreaga ţară, impunând-o printre cele mai interesante reviste din perioada interbelică. Bunăoară, în „Şcoala Mehedinţiului” din noiembrie 1933 Perpessicius, editorul monumentalei ediţii critice a operei lui Eminescu, este prezentat cu articolul de atitudine „Sindicalism în două luntre”. Îl redăm integral pentru a fi introdus în bibliografia acestui poet, istoric şi critic literar, cel mai competent şi perseverent eminescolog al nostru. Scria Perpessicius: „Luna ce se începe, sub aşa de ploioase auspicii, va avea să asiste, către sfârşitul ei, la o manifestaţiune puţin obisnuită în analele, altmintreli încărcate, ale demonstraţiilor publice: congresul dascălilor secundari din toată ţara, chemaţi la Bucureşti să se consulte asupra înfiinţării sindicatului lor. Dată revoluţionară în ordinea mişcărilor funcţionăreşti, ea va fi mai cu seamă, pentru dascăli, una de încercări şi de deciziune, răscruce de unde vor deschide drumul cu perspectivă sau, dimpotrivă, uliţa înfundată a viitorului lor. Până atunci şi pentru că tot ne mai despart o seamă de zile, să ne oprim la ceea ce am numit cu alt prilej: literatura sindicală a sindicatului. E vorba desigur mai puţin de ceea ce s-ar înţelege în stricta bibliografie de niscaiva opere sau studii în marginea sindicalismului şi mai mult de toate atitudinile, orale sau periodice, bine intenţionate în fond şi în fond şi lăudabile pe deasupra, dar din care nu lipseşte latura aşa zisă literară, ca să nu le spunem altminteri rezervelor şi speculaţiilor ce unii din promotori manifestă. Ne-am întâlnit prima dată cu această caracterizare astă-vară, în pragul vacanţei celei mari, când domnul M. Carp, preşedintele profesorilor secundari din Iaşi, a tipărit interesanta şi substanţiala serie de articole pe tema sindicalizării, în „Adevărul”. Ne întâlnim din nou cu ea, astăzi, când o corespondenţă din Iaşi relatează conferinţa pe care domnul profesor universitar doctor Grigore I. Popa a ţinut-o deunăzi la Cercul profesorilor secundari din acea localitate. Iaşul e socotit pe bună dreptate reşedinţa noii orientări sindicale, despre care va avea să statueze Congresul de către sfârşitul lunii acesteia, din Bucureşti. Să dăm Congresului ce-i al său şi să recunoaştem că nimeni n-a militat cu mai multă căldură şi cu mai multă convingere pentru sindicalizare ca cea de-a doua capitală a ţării. Tocmai de aceea obiecţiunile ce făcurăm astî-vară sau cele ce vom relua astăzi câştigă în greutate. Se dovedeşte, cum spuneam şi atunci, că înşişi apostolii sindicalizării au vulnerabile călcâie de Achiletti, ceea ce este un fel de încurajare. Vă amintiţi poate că argumentul-catapultă al domnului M. Carp, acela, care, gândea domnia sa, va ralia pe dascăli şi va decide soarta asediului. Dacă profesorii, spunea dumnealui, s-ar bucura de altă consideraţie socială, ei ar suporta cu altă inimă curbele de salarii, fie pe cele trecute, fie pe cele viitoare. Am întâmpinat atunci domnului M. Carp că un atare principiu este egal cu o lovitură de graţie pe care sindicatul o primeşte de la chiar îngerii săi păzitori. Un sindicat care abandonează temeiurile materiale şi ale minimului de existenţă şi pune accentul pe demnitatea platonică este cel mult o asociaţie şi nu un sindicat. Şi unde m-a dus Asociaţia fiecare a simţit-o mai mult sau mai puţin, pe pielea sa.

Domnul doctor Grigore T. Popa pledează şi domnia sa pentru sindicat, pentru sindicatul profesional şi nu pentru cel politic. Domnia sa a spus, între altele, că profesorii nu pot admite proprietatea colectivă, nu pot fi împotriva parlamentarismului şi nici adepţii prăbuşirii capitalismului, nu pot anula greva generală, sunt pentru ideea de progres prin evoluţie şi aşa mai departe. Vom trece peste aceste puncte stăine de obiectivele imediate ale organizării sindicale şi vom reţine, ca indispensabile: lupta de clasă şi greva generală. Dar dacă teoreticienii, aşa de înaintaţi ai Iaşilor, le repugnă, cu atât mai mult le vor îndepărta de la dânşii ceilalţi adepţi, cu mult mai timoraţi ai sindicalizării din alte părţi. Şi totuşi, afară de dânsele sindicalizarea nu are nici o raţiune practică. Lupta de clasă şi greva parţială sau generală fac parte din panoplia de arme revoluţionare, iar cine se hotărăşte pentru sindicalizare face act revoluţionar. A te constitui în sindicat înseamnă a lua poziţie împotriva Statului-patron, a declara un război, să zicem de defensivă, ale cărui şanse de reuşită sunt legate de mijloacele de luptă, altele decât târguirea sau persuasiunea, proprii ineficacelor Asociaţii de până acum. Trăim, din nefericire, prea mult sub obsesia legendelor. Pornim o acţiune îndrăzneaţă, revoluţionară, dar ne facem ca de foc să nu ne iasă numele. Ca şi cum dacă am renega-o sau am boteza-o altfel n-ar fi tot luptă de clasă care determină poziţiile şi încăierarea dintre tabere. La catedră fiecare vorbeşte de viaţă şi de-o continuă luptă, când se hotărăşte să lupte, sindicalizându-se, dascălul ar vrea să i se sperie invitaţia la vals. Pentru că, trăind în solda statului şi format la şcoala burgheziei sau a naţiunilor comode, dascălului îi e teamă şi de umbra lui. Revoluţia vine prea tare, pe când evoluţia e dulce ca o doină. Orice am face şi oricât ne-am împotrivi destinului acestuia al luptei de clasă nu ne putem smulge, afară numai, utopică speranţă, dacă n-ar ajunge într-o bună zi la armonizarea tuturor intereselor. Iar sindicatul e şi el una din formele şi metodele luptei de clasă. Ce urmăresc dascălii? Valorificarea breslei lor, cu orice preţ şi în ciuda calităţilor politice. Dacă în Franţa guvernele cad cu atâta punctualitate, pe temareducerii salariilor, e şi din pricina sindicatelor funcţionăreşti, între care cele ale dascălilor contează drept cele mai puternice. La această organizare şi la această treaptă câtă să ajungă şi sindicatul dascălilor pe care congresul din noiembrie este chemat să-l adopte. Fără de convingerea aceasta, fără spirit radical şi revoluţionar, cu tocmeli, cu prudenţe şi cu rezerve nici o stea nouă nu va răsări pe firmamentul breslei dăscăleşti şi vom continua să trăim în aceeaşi Ţară de Kuty ca şi până astăzi”.

Colaboratori de prestigiul lui Perpessicius „Revista asociaţiei învăţătorilor mehedinţeni” a avut mai mulţi în cei aproape 20 de ani de existenţă.

Virgiliu Tătaru
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

106 ani de la naşterea savantului

ŞTEFAN ODOBLEJA

Ştefan Odobleja s-a născut la 14 octombrie 1902, în localitatea Valea Hoţului (azi Valea Izvorului), judeţul Mehedinţi. Face clasele primare în satul natal. Cinci ani la rând este premiant. Urmează Liceul „Traian” din Turnu-Severin (primele trei clase la curs de zi, restul în particular, din lipsă de mijloace materiale).

În anii de liceu profesorul V. Chiriac îi cultivă dragostea pentru limba franceză. Rememorând acei ani, Ştefan Odobleja zicea: „Ne-a pus să aruncăm manualele şi să ne cumpărăm în schimb dicţionare şi cărţi franceze pe care să le traducem singuri. În clasă profesorul nostru organiza o întrecere de viteză şi calitate; el scria pe tablă câteva fraze, pe care elevii le traduceau. Am participat cu mult elan la această întrecere.” După absolvirea liceului, din 1921 până în martie 1922 funcţionează ca învăţător la şcoala din satul Puţinei, apoi la şcoala din insula Ada-Kaleh. Găsindu-l citind, înconjurat de cărţi, fostul director al Liceului „Traian”, Theodor Costescu, excelent pedagog şi psiholog, îi intuieşte aptitudinile şi perspectivele, sfătuindu-l să dea examen la medicina militară, pentru a putea beneficia de o bursă. „Când am început Facultatea de Medicină din Bucureşti, în 1922-spune el-îmi făurisem deja o metodă personală de studiu, într-un mod destul de aparte”.

Ca bursier al Institutului Medico-Militar din Bucureşti, în perioada 1922-1928 urmează Facultatea de Medicină. La formarea sa ştiinţifică au contribuit, în anii studenţiei, profesori şi savanţi de renume mondial: E. Juvara, A. Teohari, M. Paulescu, descoperitorul insulinei, D. Danielopolu, I. Cantacuzino, I. Nanu-Muscel, Al. Obreja, D. Narca, mare neurolog, D. Bagdasar, creatorul neurochirurgiei româneşti. Pasiunea cercetării l-a determinat să-şi completeze cunoştinţele cu date ale psihologiei, patologiei, psihiatriei, din ştiinţele umaniste, social-economice şi filosofice.

În 1928 susţine teza de licenţă, „Accidentele de automobil. Studiu medico-legal”, condusă de marele profesor Mina Minovici.

După absolvirea facultăţii funcţionează ca medic militar la un regiment de militari pontonieri din Brăila. În 1930 este medic al Regimentului 95 Infanterie de la Turnu-Severin. În vara anului 1934 este transferat la Regimentul 17 Infanterie din Lugoj, ca medic secundar, iar din vara lui 1935 trece media recrutor pentru judeţul Caraş (Reşiţa, Anina, Bocşa Montană, Oraviţa etc). În august 1944 este medic în Bucureşti. La scurt timp este numit medic şef al Ambulanţei 37 Vânători de Munte de la Sibiu.

În primăvara lui 1945 solicită trecerea în rezervă şi se pensionează. În toată această perioadă continuă activitatea de cercetare. La cel de-al IX-lea Congres internaţional de medicină militară, desfăşurat la Bucureşti, între 8 – 12 iunie 1937, susţine comunicarea „Demonstration de phonoscopie”, tipărită în volumul al doilea al lucrărilor Congresului.

În 1938 i se publică, la Paris, lucrarea „La phanascopie”, încununată cu premiul „Medic general A.M. Papin” şi în care apar pentru prima dată ideile de consonanţă şi reversibilitate.

În anii 1938 şi 1939 apar cele două volume ale „Psihologiei consonantiste”, operă fundamentală, în care formulează o nouă orientare a psihologiei pe baza fenomenelor energetice din fizică, indicând drept substrat al fenomenelor fizice electromagnetismul. Conceptul reversibilităţii, clar formulat de Ştefan Odobleja, în 1938, a fost relevat, în 1946, sub denumirea de conexiune inversă, de către Norbert Wiener, căruia, mai târziu i se acordă premiul Nobel.

Încă de la primul volum Odobleja scria: „Pentru energetişti psihicul este un cerc vicios de energie, o reversibilitate, ca şi viaţa însăşi şi suprapusă acesteia, un transformator de energie în dublul sens”. Îl preocupă aplicaţiile acestei psihologii teoretice în domeniul celorlalte ştiinţe pozitive, sociale, umaniste şi medicale, care nu sunt altceva concluzii practice, punctele de sosire ale acestei construcţii teoretice.

A colaborat cu studii la fel de valoroase la publicaţii de specialitate ale vremii. În 1978 îi apare opera „Psihologia consonantistă şi cibernetică”, o istorie a ciberneticii, polemică şi revendicatoare a unei priorităţi teoretice româneşti în ştiinţa universală. Editura ştiinţifică şi enciclopedică îi tipăreşte în 1982, tradusă în limba română, „Psihologia consonantistă”. În 1984 îi apare „Introducere în logica rezonanţei”, lucrare de excepţie şi larg interes pentru oamenii de ştiinţă. În 1987, sub îngrijirea lui Constantin Negreanu, apare volumul „Pagini inedite”, care reuneşte o parte din însemnările lui Odobleja în domeniile medicinii, filosofiei, literaturii, precum şi unele însemnări literare şi versuri.

A lăsat, în manuscris, o logică, reflecţii şi consideraţii ştiinţifice de certă valoare care încă aşteaptă generosul editor.

Ştefan Odobleja, care a elaborat, pentru prima dată, o viziune cibernetică generalizată, sub forma legii reversibilităţii, a buclelor, a fost, precum şi alţi români de geniu, un mare nedreptăţit. Pe bună dreptate el poate fi numit părintele frustrat al ciberneticii.

A încetat din viaţă la 4 octombrie 1978, în Drobeta Turnu Severin. Colegiul Pedagogic din Drobeta Turnu Severin, în curtea căruia i s-a ridicat un bust, îi poartă numele.

Virgiliu Tătaru
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------Colocviul Naţional de Haiku

Ediţia a XV-a

5-7 septembrie 2008

În zilele de 5, 6 şi 7 septembrie 2008, a avut loc la Constanţa cea de a XV-a ediţie a Colocviului Naţional de Haiku, având ca temă: „Haibunul – între jurnalul de călătorie şi proza poetică”. Colocviul a fost organizat de Societatea de haiku din Constanţa, având ca preşedinte pe doamna profesor Laura Văceanu, Revista „Albatros” şi Colegiul Naţional „Constantin Brătescu”.

La deschiderea oficială a manifestării, au luat cuvântul scriitorul Ovidiu Dunăreanu, preşedintele filialei Constanţa a Uniunii Scriitorilor din România şi profesor Anamaria Ciubotaru, directorul colegiului „C. Brătescu” din Constanţa.

            Manifestarea a prilejuit întâlnirea tuturor iubitorilor de lirică japoneză din ţară, ocazie cu care au fost dezbătute teme de real interes pentru aceştia. Amintim:

Precursori ai jurnalului de călătorie – Laura Văceanu

Biotehnologiile şi poezia vizuală – Cornelia Atanasiu

Jurnalul de călătorie vs. proza poetică – Anastasia Dumitriu

Haibun între teorie şi practică – Alexandra Flora Munteanu

Despre drumul îngust al haibunului în România – Mircea Teculescu

Potenţialul haibun în era hypertext, sau despre web 2.0 în versiune japoneză – Petre Fluieraşu.

De asemenea, a avut loc o serie de lansări/ prezentări de carte, ale unor autori mai mult sau mai puțin consacraţi:

„Efigiile clipei” – Ana Ruse

„Atingeri de clape” de Midori Tanaka-  prezentare Laura Văceanu

„Scrisori pe frunze” – Rafila Radu

„Umbre” de Bogdan I. Pascu - prezentare Florin Grigoriu

„Testamentul din strada Nisipuri” - Şerban Codrin

„Porţi în depărtare” – Mircea Teculescu

„Cioburi în noapte” – Petre Fluieraşu

„Şi copiii se îndrăgostesc”, Florentina Loredana Dănilă – prezentare Şerban Codrin

Profesorul Florin Grigoriu a avut o iniţiativă lăudabilă, concretizată în volumul aflat sub tipar, căruia Domnia Sa i-a făcut o scurtă prezentare, „Autoare de haiku şi lecţiile lor de poezie”.

Au mai fost lansate Antologia de haibun „Umbre în lumină” (prezentare Ana Ruse) şi Cartea Congresului (prezentare Laura Văceanu, Alexandra Flora Munteanu şi Radu Patrichi).

Doamna Adina Enăchescu a prezentat un eseu în legătură cu Haijinii români premiaţi în ţară şi străinătate; au fost acordate diplome şi premii constând în cărţi.

Domnul Corneliu Traian Atanasiu, organizatorul concursului lunar Romanian Kukai, a expus probleme privind evoluţia haiku-ului în era internetului, oferind invitaţilor prezentări inedite de haiku, însoţite de imagini şi acompaniate de muzică adecvată, care au încântat asistenţa, în ciuda unor mărunte probleme tehnice care s-au ivit.

Din păcate, atelierul de renku anunţat nu a mai putut avea loc, datorită lipsei de timp.

În încheierea colocviului, s-au discutat deschis problemele cu care se confruntă Societatea de Haiku, fiecăruia dintre oaspeţi oferindu-i-se prilejul de a-şi exprima opinia, atât verbal, cât şi în scris. A fost stabilită deja data următorului colocviu, începutul lunii septembrie 2009, şi s-a convenit asupra îmbunătăţirii lucrărilor sale prin extinderea spaţiului acordat textelor în lectura autorilor.

Se cuvine a adresa un cuvânt de apreciere şi mulţumire inimosului colectiv care organizează an de an această manifestare (unică în ţară): doamna Laura Văceanu, doamna Alexandra Flora Munteanu şi domnul Radu Patrichi, cu atât mai mult cu cât se pare că sprijinul autorităţilor şi al forurilor care ar putea să întindă o mână este – vorba ştim noi cui – „sublim, dar lipseşte cu desăvârşire”.

                                          Slobozia, 11 septembrie 2008

                                                                                    Florentina Loredana Dănilă

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Cristina Teodorescu: ”Cuvinte de început”

 Întâmpinăm cu emoţie şi rare satisfacţii de ordin estetic, excepţionalul volum de debut al poetei Cristina Teodorescu, „Cuvinte de început”, apărut recent, la prestigioasa editură craioveană „MJM”, condusă de cunoscutul prozator Jean Băileşteanu. 

    Tânăra poetă este, de câţiva ani, colaboratoare frecventă, prodigioasă a revistei severinene „Cafeneaua politică şi literară”, în care publică versuri şi pătrunzătoare, pertinente cronici literare, ce dovedesc întinse, bine asimilate lecturi, bun gust, o intuiţie critică de mare fineţe. Dealtfel, după o precizare a poetului şi publicistului Mircea Popescu, redactor-şef al „Cafenelei politice şi literare”, „placheta de versuri editată reprezintă un proiect cultural iniţiat de revista noastră şi care îşi propune să debuteze tinerele talente”.

Cristina Teodorescu este studentă la Bucureşti, la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice şi, pe deasupra, mai frecventează şi cursurile unei Facultăţi de Medicină şi Farmacie.

Talent de excepţie, poeta Cristina Teodorescu are, înainte de toate, harul şi ştiinţa formulărilor metaforice memorabile. „Să mă frămânţi cu buzele / până dai sunet clapelor ascunse sub piele”, „Vom pleca în curând spre insula albastră săpând în trupul / meu când devin / cenuşă de tăciune dezgolit în mângâiere”, „Un nud valorează cât cea mai frumoasă poezie nescrisă / de mine”, „Încă tăcem şi ne atingem invizibil / doar boabele de nisip pline de culori / ne sărută în cântecul lor este ultima oară când îl văd”, „Femeia este un pământ ce nu poate fi atins decât de / buze, braţe şi cuvinte”, „Sunt mândră că sunt…cât se mai joacă bărbatul cu / pământul gelozit de grâul crescut pe el”, „Iubitul meu joacă şotron pe cumpăna dintre ape / îngerii se spală pe faţă cu mâinile lui”, „Poetul poate juca şotron în palmele mele”, „În tine doarme o cărare”, „Pe şine de iarbă verde şi pietre culese pentru a construi trupul meu”, „Vine spre seară o umbră / să liniştească pietrele sub frunze / Clădite pentru o jertfă / de / zvon flămând”, „Povesteşte-mi cum a fost tăcerea asta”, „Ascut auzul ca să mă poţi atinge curat / fără vorbe”, „Dumnezeu îşi odihnea barba în iarbă căutând / degetul să-l aşeze la începutul cuvintelor”, „Dumnezeu se odihneşte în fiecare literă pentru a limpezi / apele dintre suflete şi inimi”, „Vând aminitiri la preţ de cruce”, „Aş vrea să mă poţi striga într-o poveste nesfârşită”, „Tu mă priveşti cu degetele”, „O să adorm în tine precum sâmburii în privirea mărului”, „Citesc în flori cuvinte de început”, Viaţă brăzdată de întâmplări”, „Mă uit la el prin frunze”, „Şi mă pictezi în vorbe”, „Te caut / undeva între ape şi păsări”, „Îmi scurg trupul precum o hartă urmărită de mâini”, „Să nu săruţi oglinda”, „Aş bate pentru noi secundele precum / batem monezile doar ca să-aveam să cumpărăm timp”, „Sufletele le arăm cu pluguri de lemn”, „Zăpada în mine zace înaltă, iar fructele sunt proaspete ca-n / prima zi a mirării” şi seria formulărilor memorabile, inspirate, revelatoare pentru remarcabilul talent al poetei Cristina Teodorescu ar putea continua la aceleaşi cote estetice înalte. Versurile şi secvenţele lirice de mai sus, decupate, după gustul nostru, din diferite poeme, incluse în sumarul acestui admirabil volum de debut, relevă cu pregnanţă, convingător, reale, nebănuite disponibilităţi de creaţie, o vie, fecundă inteligenţă artistică forţă asociativă, inventivitate şi prospeţime imagistică şi un mesaj liric de o fermecătoare naturaleţe, confesivă şi de frustă, primară puritate şi candoare a rostirii şi gesticii poetice de o rară originalitate şi expresivitate.

În sprijinul acestor aprecieri critice aproape superlative cităm integral antologicul poem „Jumătate de cer”. 

  Jumătate de cer

Mă-ntreb câteodată dacă mai pot coborî în oraş să iau

câteva ziare când

zilele, mâinile, vorbele despart drumurile într-o linişte sonoră

doar atunci dacă trec avioane ce cos universul şi gânduri

despre tine

mi-amintesc că mâine e duminică şi-aş fi vrut să strig în

mine nu există ochi pentru dimineaţa zăpezilor virgine

Doar în lumină te pot vedea, doar în distanţe ce ne separă

de sentimente

Simt că mă pot îndrăgosti de un fluture ce s-ar zbate între

privirile tale şi paşii aceia mari

poate aş vrea să-ţi pun mâinile la ochi aşa cum şi tu mă ghidezi

din când în când aş bate pentru noi secundele precum batem monezile doar ca să-aveam să cumpărăm timp

Ne scăldăm într-o mie şi una de tăceri,

iar sufletele le arăm cu pluguri de lemn

Timpul se umflă ca din drojdie vremea creează spaţii iar noi

fugim în victoriosul car tras de o mie de iepuri

Aştept să cresc

Zăpada în mine zace înaltă, iar fructele sunt proaspete ca-n prima zi a mirării

Tu biciuieşti marea căutând Insulele Fericirii

Eu despart cerul de nori.

Prof. Victor RUSU,

        directorul Bibliotecii Judeţene "I. G. Bibicescu" - Mehedinţi