Două reviste în polemică: „Datina” şi „Gândirea”
 

Istoria publicisticii româneşti include neapărat şi numele mehedinţeanului Mihail Guşiţă, pentru că el este autorul unei fapte de referinţă: la începutul anului 1920 a fondat, în Turnu-Severin, revista tradiţionalistă „Datina”, care va fi editată, timp de un deceniu, de către Societatea Culturală „Mihai Eminescu”. Atrăgând colaboratori de prestigiu din întreaga ţară el a reuşit repede să impună „Datina” printre cele mai prestigioase publicaţii de profil ale vremii – „Convorbiri literare”, „Ramuri”, „Viaţa românească”, „Gândirea”. Lipsa fondurilor necesare face ca după un an „Datina” să-şi înceteze apariţia, însă reapare începând cu 1924 până la finele anului 1932.

Cu sprijinul învăţătorilor mehedinţeni Mihail Guşiţă cumpăra tipografia „Ramuri” din Turnu-Severin şi realizează primul trust de presă din Mehedinţi. Înfiinţează editura „Datina”. La începutul anului 1928, împreună cu Marius Vorvoreanu, Iulian Predescu şi Constantin D. Ionescu tipăreşte „Datina Mehedinţilor” – foaie pentru popor, care a avut două suplimente bilunare – „Şcoala noastră”, care apare sub îngrijirea lui Constantin D. Ionescu şi Sava Bărbătescu, şi „Biserica noastră”, coordonată de preotul Ştefan Pârligras. Mihail Guşiţă a fost fericit inspirat când i-a încredinţat sectorul criticii literare lui Constantin D. Ionescu, pe atunci profesor la Liceul „Traian”. Descoperindu-i adevărata vocaţie lui Alexandru Dima îl aduce în redacţia „Datinei”, încă elev fiind. Cei doi vor alcătui cel mai harnic şi dinamic cuplu de cronicari literari din deceniul al treilea al secolului trecut, remarcându-se, totodată, şi ca redutabili polemişti. Cei doi au dat replici necruţătoare, argumentate şi convingătoare moderniştilor exageraţi, dar mai ales celor de la „Gândirea”, cu deosebire lui Nichifor Crainic şi Radu Dragnea, care se voiau teoreticieni ai noului ortodoxism în cultura naţională.

Atât Mihail Guşiţă, cât, cât şi cei doi, Constantin D. Ionescu şi Alexandru Dima, au purtat polemici de răsunet cu cei din redacţia „Gândirea”, spulberându-le aşa-zisele argumente cu care-şi susţineau aberantele teorii. Cel mai consecvent şi convingător în această dispută a fost Alexandru Dima, care în „Datina” din iulie-septembrie 1930 este prezent cu două replici. Prima – „«Crainicul» Nichifor polemist bilog şi sentimental”: „Numărul 8-9 al «Gândirii» aduce în sfârşit o serie de răspunsuri repetatelor noastre întâmpinări în ceea ce priveşte ideologia revistei bucureştene. În sfârşit, fiindcă discuţia a fost deschisă de noi din timpuri pe care le-am putea numi imemorabile; marele organ al ortodoxismului literar românesc abia acum a binevoit să se coboare din celestele lui înălţimi la pământeştile noastre obiecţii ideologice. Şi a pogorât, într-adevăr, în zilele noastre, sub chipul savantului teolog şi profesor de universitate fără lucrări, care este aprigul campion al ortodoxiei noastre culturale, poetul, eseistul şi implacabilul în consecinţă gazetar: Crainicul Nichifor. «Pogorârea» a fost, în toate punctele de vedere... o coborâre din cele mai penibile pentru premiantul naţional al poeziei româneşti din acest an. Cititorii care vor fi urmărit luptele de guerilă dintre domnul Nichifor Crainic şi domnii Şerban Cioculescu şi Mihai Ralea îşi vor aminti desigur de arsenalul de argumente ale redactorului gândirist a cărui metodă de răspuns e brevetată pe nume propriu în publicistica noastră şi cuprinde următoarele caracteristici: 1) Adversarul e lăsat să aştepte îndelung, cu speranţa că va înceta singur o campanie incomodă pentru siguranţa domnului Crainic; 2) Răspunsul se produce numai în cazul în care adversarul insistând, redactorul gândirist îşi vede periclitată reputaţia de mentor al literelor româneşti; 3) Odată produs, ca explozie de teamă şi mânie, răspunsul se încheagă în tot felul de argumente care sau nu sunt precis în chestiune sau dacă sunt se recrutează cu sfânta naivitate din domeniul biografic al adversarului sau din resursele sentimentale lacrimogene ale poetului. Pentru documentare cititorul e trimis la cele două polemici citate mai sus, cu domnul Şerban Cioculescu în «Curentul» şi cu domnul Mihai Ralea în «Gândirea». Argumentele, cu care era combătut  cel dintâi pe recrutare din caracteristicile timpului biologic al domnului Cioculescu, acuzat pentru nu mai ştiu ce trăsături faciale, iar la obiecţiile lucide ale celui de-al doilea, acelaşi domn Crainic răspunde cu un torent de lacrimi în sprijinul tezei susţinute.

Acesta e domnul Crainic în polemică. Subiectiv până la patimă, grăbit să lămurească, neinformat precis şi tremurând de teama de a fi detronat din înălţimile de gând, pe care nici măcar colaboratorii «Gândirii» nu i le recunosc. Când, pe deasupra, domnul Crainic e nevoit să discute cu scriitori mai tineri îşi completează trăsăturile de mai sus cu o straşnică superioritate bufonă, devine sfătuitor ca un părinte, indulgent ca o mamă iubitoare de copii, în sfârşit, de o înduioşătoare până la ridicol umanitate. Toate aceste însuşiri au fost, cu o deosebită grijă, adunate pentru a ne desfiinţa dintr-o trăsătură de condei. Domnul Nichifor Crainic, aprigul şi, totuşi, pentru noi părintescul publicist, a purces dar la răspunsuri. Primul luat în primire şi, simultan, decapitat a fost subsemnatul acestor rânduri, care într-o jumătate de coloană «Cronica măruntă» a suferit o lecţie de morală scriitoricească, încheiată pe un ton ameninţător de ultimatum, cam aşa:«Dar altădată suntem înţeleşi, nu-i aşa?». Mărturisim că atâta mustrare mai, mai să ne înduioşeze, dacă alte elemente ale acestui jalnic răspuns nu ne-ar fi procurat infinite voluptăţi pe care ne grăbim să le împărtăşim cititorilor. Astfel, domnul Nichifor Crainic, în loc să ne dea răspunsuri pe tema ideilor precis şi repetat formulate sub propria semnătură în «Datina», se interesează, ca şi în cazul domnului Cioculescu, de ... biologia noastră, descoperind cu genială intuiţie că suntem ... foarte tineri şi adăugând la amănuntul senzaţional, abia ieşiţi din şcoala de gimnastică a liceului. Ceea ce e evident o calomnie, pe care ne vom răzbuna îndată, comunicând domnului Crainic că se înşeală profund, întrucât ambii adversari de care se ocupă mâniatul polemist au cel puţin aceeaşi şcolaritate ca şi domnul Crainic, profesorul universitar fără studii serioase şi fără lucrări. Dar redactorul gândirist devine şi mai fermecător când afişează puţina importanţă pe care o dă numelui nostru. Savuraţi, vă rugăm, cu noi deliciosul început de frază: «Unul dintre ei, domnul Alexandru Dima, dacă nu mă înşel, care nu e lipsit de frumoasa pasiune a ideilor...». Reţineţi acest minunat «dacă nu mă înşel», afectat de la prima până la ultima literă, fiindcă întrucât discută cu noi, domnul Nichifor Crainic e obligat să ne cunoască nemele, mai ales atunci când ne citeşte cu atâta ardoare încât avem impresia că ne-a pândit fiecare cuvânt, rând şi idee cu intenţia de a ne prinde cu vreo scăpare. Şi domnului Crainic i se pare chiar că ne-a prins şi încă într-un mod dezonorant pentru noi. Am afirmat, într-adevăr, la sfârşitul studiului nostru asupra «Problemei mişcării ortodoxe» că printre creditorii ideologi ai «Gândirii» este şi Julien Benda. Ceea ce, crede domnul Crainic, e o greşeală fundamentală care ne arată că noi sau nu l-am citit pe domnul Nichifor Crainic sau că-l ignorăm pe de-antregul pe Benda, întrucât între ideologia «Trădării intelectualilor» şi «gândirism» ar fi o prăpastie. Să ne ierte domnul Crainic, dar cu toată cinstea noastră intelectuală ce ne îndeamnă să facem mea culpa dacă arfi fost cazul, n-am putut găsi în textele lui Benda prăpastia de care ne vorbeşte cu atâta siguranţă redactorul gândirist. Ci tocmai dimpotrivă. Pentru orice cititor onest al lui Benda aduce suficiente sublinieri (vezi «La fin de l’éternel», 1929, editura Nouvelle revue francaise) că Benda e un hotărât spiritualist, că pe deasupra nu face nicio concesie vieţii laice, admiţând numai spiritualismul pur şi luptând în consecinţă în mod permanent împotriva particularismelor, chiar şi a celor naţionale, cerând adică şi dânsul depăşirea etnicului ca gândiriştii, ca apoi, e un iubitor absolut al veşniciei, iarăşi ca gândiriştii, că în sfârşit e un mare partizan al vieţii vieţii contemplative şi nu a acelei active, apropiindu-şi astfel spiritualismul de creştinismul primar şi nu de cel romano-catolic. Nu sunt acestea destule legături dintre Benda şi Nichifor Crainic ca să avem dreptul să afirmăm că în niciun caz o prăpastie nu-i desparte şi că prin marea lovitură gândiristă a dat greş? Cât despre ateismul lui Benda, nu vedem pe ce texte l-am putea întemeia. În ultima sa carte «La fin de l’éternel» găsim dimpotrivă numeroase citaţii care arată cel puţin respectul, dacă nu admiraţia lui Benda pentru creştinismul primar, cel al lui Isus, adevărat un falsificat de catolicism.

Am fost deci informaţi superficial atunci când l-am pus pe Benda printre creditorii lui Nichifor Crainic? Cititorul obiectiv e rugat să judece singur şi să califice cum se cade această lovitură dată autorităţii scrisului nostru. Nu ne îndoim că nu-i va fi greu să înţeleagă adevărata intenţiune a redactorului gândirist care a voit evident să producă o diversiune pentru a nu fi silit să răspundă la obiecţiile ce i s-au spus constant în revista noastră. Cu acestea lichidăm chestiunea personală deschisă de domnul Crainic şi-ş invităm din nou, pentru a nu ştiu câta oară, să discute cu noi nu tinereţea noastră, nu eventualele noastre însuşiri... sportive; redactorul gândirist slab informat în materie de literatură contemporană nu ştie că noi am reprezentat constant în această revistă şi în altele punctul de vedere al intelectualităţii, ci nu al... sportului generaţie tinere, ci fondul de idei al studiului nostru intitulat «Problema mişcării ortodoxiste» […]”.

A doua replică: «Pogorârea domnului şef de post al ideologiei gândiriste»: „Un fenomen ciudat, asupra căruia s-a mai stăruit şi altă dată, continuă să se desfăşoare în jurul «Datinei». În cei dintâi ani de apariţie, pentru crezul şi atitudinea ce-şi impunea - osânditoare a ideologiilor moderniste, europeiste, internaţionaliste şi altele - ce se înghesuiau rând pe rând ca formele noi ale literaturii noastre, «Datina» a fost mereu ironizată şi socotită ca apărătoare a unui crez învechit şi demodat. Cu timpul i s-a dăruit indulcenţa, ba chiar a fost acceptată de anumite cercuri ideologice din Capitală printre publicaţiunile serioase. Nota bună însă era însoţită totdeauna de refrenul revistă de provincie, ar putea face mult mai bine oficiul de arhivă. Formula pleca de la infailibilul principiu că dreptul atitudinilor şi discuţiilor ideologice îl are numai Capitala. Ca să gândeşti şi să discuţi ce gândesc alţii desigur trebuie numai să-ţi stabileşti domiciliul măcar la Târgul-Morilor ori în Tirchileştii Bucureştilor. Cu vremea însă cetăţile de nisip ale formelor de înnoire se risipiră rând pe rând. Calea mai luminându-se anumite cercuri ideologice ale Capitalei îşi cristalizează în sfârşit o ideologie, cea ortodoxă, încercând să şi-o reintegreze în metoda generală poporanistă. Provinciala «Datina» urmări cu destul interes noua construcţie ideologică şi negăsind-o întemeiată ceru precizări asupra ei, publicând «Depăşirea etnicului şi problema mişcării ortodoxiste» («Datina», VII, 1-3 şi 10-12). În loc să i se răspundă, fu cufundată din acest moment în cea mai ostentativă tăcere, învăluită de nejustificate cu nimic superiorităţi.

Struţul ideologic vârî capul în nisip. Mai târziu, socotind că ideologia trebuie întărită, Eminescu fu botezat întru ortodoxie. Se găsi că marele poet postea totdeauna înainte de a scrie poezie şi că întreaga operă este pătrunsă de această ideologie, în concluzie el nu poate fi decât precursorul ortodoxiei gândiriste. Şi de această dată «Datina» discută afirmaţiile şi lipsa de logică asupra spiritualităţii ortodoxiste a lui Eminescu. Cu aceasta însă se întrecuse gluma şi-i era de nevoie un răspuns. Pentru el se hotărăşte să-şi ascută pana însuşi domnul şef de post al ideologiei gândiriste, Crainic Nichifor. Dar ca un destoinic diplomat de Geneva, în răspunsurile sale se fereşte ca de foc să pronunţe numele «Datinei» în paginile căruia domnii Dima şi Damaschin, temeinic şi conştincios, au discutat academic număr de număr ideologia «Gândirii». Crede oare domnul Nichifor Crainic că ceea ce se aşează în paginile «Datinei» priveşte numai subscriitorii ei? Se înşeală. Ea este pe de-antregul solidară cu întreg scrisul ei, mai ales asupra atitudinilor ideologice. Poate domnia sa confunda «Datina» cu «Gândirea», în care domnul Mircea Eliade, ca un suprem omagiu adus ideologiei ortodoxiste profesate de revistă a putut publica nişte «Apologii asupra virilităţii» şi în care acelaşi domn Mircea Eliade, care face parte din gruparea revistei, după cum se poate constata de pe coperta «Gândirii», este calificat în acest ultim număr (8-9, X) de domnul Crainic ca autor al unei cărţi scabroase de eclipsă morală... pentru a repune vederii cu orice preţ corola hermafrodită a vieţilor elegante. În astfel de cazuri ciudate, aiurea, l-ar ţipa afară şi din gruparea revistei de pe copertă şi din ortodoxie. La «Gândirea» însă merge din cauza ideologilor care se pricep minunat a bolti soluţiile deasupra judecăţilor de constatare. Şi fiindcă după părerea domnului Crainic noi cei de la «Datina» suntem numai ideologi de constatare să ne dea voie să constatăm şi cu ocazia răspunsurilor ce a binevoit a ne da ciudata speţă a criticului, căruia, neconvenindu-i să se intereseze de obiectul în chestiune, ţine să afişeze oricărei alte preocupări, la fiecare prilej ivit sau anume căutat, valoarea sa personală, încât la sfârşitul lecturii cititorul ştie să aprecieze cu lux de amănunte pe critic, mai ales dacă n-a avut prilejul de audiatur et altera pars, dar nu ştie nimic despre asupra obiectului în discuţiune.

Această hipertrofie a eului, viciu care descalifică şi condamnă iremediabil pe critic, nu-i îngăduie să posede principalele condiţiuni ce i se cer: obiectivitatea, buna credinţă, expunere logică. În acest fel, în numărul 8-9 al «Gândirii» domnul Crainic Nichifor răspunde studiului domnului Damanschin, luând apărarea domnului Dragnea, autorul «Spiritualităţii lui Eminescu» din «Gândirea», vorbind mai mult de sine şi de generaţia domniei sale. Ne mirăm însă de ce ca un şef de post al întregii ideologii n-a luat şi apărarea domnului V. Băncilă, autorul faimosului eseu «Şcoala Regelui Mihai», în vreo trei-patru numere consecutive din «Gândirea» a distrus destule pagini de prolifică prolixitate asupra educaţiei democratice a unui rege... În răspunsul domnului Nichifor se afirmă: «Ceea ce ne caracterizează pe noi şi scrisul întreg cuprins de zece ani în această revistă e setea de orientare, de un crez, de o formulă de viaţă, de cultură şi de artă». Crede domnia sa că pe noi şi scrisul «Datinei» ne caracterizează altceva? Din contră, suntem pe acelaşi drum: nevoia de orientare, de un ideal după dezorientarea postbelică. Singura deosebire este că «Datina» a deschis cea dintâi calea acestor nevoi, apărând în ianuarie 1920, iar «Gândirea» după un an şi jumătate, în mai 1921. Suntem aici, la cotul Dunării, şi aşteptăm răspunsurile ce «Gândirea» ni le datorează la problemele puse de ea şi dezbătute în «Datina». Căruţa noastră n-are încă coviltirul spart, osiile sunt bune, caii mai pot duce. Cam încet, e-adevărat, dar mai siguri că păzesc şanţul decât viteza motorului”.

Virgiliu TĂTARU