Stefan_OdoblejaPrin 1946 am avut o mare surpriză, ne-a vizitat întro zi la Broscari (azi comuna Livezile), un domn îmbrăcat cu un pardesiu de culoare gri, cu o pălărie tot gri şi cu pantofi negri. A fost primit cu multă căldură de părinţii noştri şi tratat, cum se obişnuia la noi, cu o gustare şi un pahar de vin din gospodăria noastră. Am fost chemaţi de tatăl nostru, eu şi fratele meu Nelu, ne-a prezentat acelui domn şi am aflat atunci că era chiar domnul doctor Ştefan Odobleja.

Tata ne-a lăudat spunând că ne place limba franceză şi chiar ne-a pus câteva întrebări înaceastă limbă la care am răspuns pe rând fiecare din noi. Ne-a dat apoi o carte de limba franceză şi ne-a zis să citim ceva din ea, ca să vadă d-l doctor ce ştim noi.

Am citit fiecare, pe rând, câte o frază şi am aşteptat aprecierea, care spre bucuria noastră a venit din partea d-lui doctor Odobleja prin cuvinte de laudă şi prin câte o monedă, ca să ne cumpărăm bomboane. Ne-a încurajat şi ne-a îndemnat să continuăm să învăţăm limba franceză, spunându-ne că este foarte bine să ştii să scrii şi să vorbeşti această limbă, deoarece este limbă de circulaţie internaţională.

De atunci nu ne-am mai văzut foarte mult timp până în 1958, când eu am terminat facultatea şi am ajuns în Turnu Severin, inginer, la Şantierul Naval. Ne-am întâlnit întâmplător prin zona Primăriei,de azi, Domnia Sa mergea să facă unele cumpărături din fosta piaţă.

Am discutat mult, i-am spus că sunt inginer în specialitaatea electrotehnică şi energetică şi că locuiesc la o mătuşă de-a mea, sora tatălui meu, Natalia Gorun, pe strada Mureş. O cunoştea destul de bine, din copilărie, deoarece de câte ori mergea pe la tatăl meu la Izvorul-Aneştilor, mătuşa mea Natalia, îi servea cu zară foarte bună. Se ducea, destul de des, în vizită deoarece îi plăcea să bea zară, mai ales că familia tatălui meu era ospitalieră.

Ştiam de la tatăl meu că era o mare bucurie, în familia sa, când venea în vizită pe la ei Ştefan Odobleja, pentru că acesta era foarte respesctuos, vorbea frumos şi toţi îl ascultau cu multă plăcere. Când amândoi începeau să vorbească în limba franceză sau recitau versuri din Eminescu sau din Coşbuc, toţi îi urmăreau cu atenţie şi admiraţie.

Ne-a făcut, la amândoi, o mare plăcere întâlnirea şi ne-am despărţit cu promisiunea de a ne mai vedea. Mi-a spus că dânsul iese în fiecare zi în oraş, îndeosebi pe la ora şase, să se plimbe, să se mai vadă cu persoane cunoscute şi să mai afle noutăţi.

A trecut o perioadă cam mare de timp până când ne-am revăzut. Între timp a avut ocazia să se revadă cu tatăl meu, care a venit la Severin de câteva ori, în anul 1958, pentru a procura materialele necesare în vederea reparării casei din comuna Livezile. Au discutat şi despre mine. Dl. doctor Odobleja i-a povestit faptul că m-a întâlnit, că a avut cu mine o discuţie interesantă şi că doreşte să mă mai vadă.

Tatăl meu a fost impresionat de cele auzite despre mine din partea acestui mare om şi a insistat să-l caut, să stăm de vorbă fiindcă am multe de învăţat de la el. Problema era cu programul meu care era foarte încărcat, zilnic aveam serviciu până la orele 16 şi jumătate, iar de la ora 17 predam la Liceul „Traian”, la secţia serală, cursuri de fizică. Am găsit totuşi posibilitatea. Într-o dumincă, pe la ora 11.00, în anul 1959, cred că era luna mai.

Am trecut prin Parcul Rozelor, convins că trebuie să-l întâlnesc. Într-adevăr, dl. doctor Odobleja se plimba gânditor pe o alee a parcului. Mi-am dat seama că acel om gândea la ceva foarte profund şi am ezitat sa-l deranjez câteva momente. Dar mi-am luat „inima în dinţi” şi l-am abordat, salutându-l cu un respect deosebit. El mi-a răspuns jovial, semn că l-a surprins în mod plăcut revederea mea. Mi-a confirmat cele spuse de tatăl meu şi a avut numai cuvinte de laudă la adresa sa. Zicea Domnia Sa: „Am copilărit cu tatăl dvs., la Izvorul-Aneştilor, am fost buni prieteni şi ne-am vizitat foarte des pe timpul vacanţelor, în special vara, când ne petreceam mult timp împreună  şi comentam cărţile citite”.

I-am spus că ştiu de la tata multe amintiri legate de prietenia lor şi că acesta este şi motivul pentru care am dorit să-l întâlnesc, să mai discut cu domnia sa unele probleme de mare interes pentru mine cum ar fi, de exemplu, modul cum a reuşit să înveţe aşa de bine limba franceză încât a putut să scrie cărţi în această limbă. Mi-a relatat că deşi a fost nevoit să urmeze în particular liceul „Traian”, având o situaţie mai deosebită, a avut o mare dorinţă să înveţe carte. De aceea nu a precupeţit niciun efort pentru a-şi realiza acest deziderat.

A citit toate cărţile pe care le-a  găsit, foarte multe împrumutate de la biblioteca Liceului „Traian”. Referitor la limbile străine a subliniat că a avut o atracţie deosebită pentru toate, dar franceza l-a cucerit cel mai mult, fiindcă are o muzicalitate aparte. De aceea a procurat, în afară de manuale şcolare, dicţionare şi cărţi de gramatică a limbii franceze pe care le-a „devorat”, aşa cum s-a exprimat dl. doctor Odobleja.

A învăţat toate poeziile existente în manualele şcolare de limba română şi de limba franceză pe care le recita cu mare plăcere colegilor şi prietenilor, cu diferite ocazii. Cu timpul a început să scrie şi scrisori în limba franceză unor colegi şi prieteni care, ca şi el, erau îndrăgostiţi de limba lui Moliére. A scris o astfel de scrisoare, chiar şi unui profesor de limba franceză, pe care l-a rugat să-i recomande o bibliografie corespunzătoare vârstei sale, în această limbă, explicându-i că până acum a citit ce i-a căzut în mână, dar doreşte să citească şi cărţi utile care să contribuie la formarea sa intelectuală.

Interesant, profesorul i-a răspuns şi i-a dat o listă de cărţi care se găseau la biblioteca Liceului „Traian” pe care, la scurt timp, le-a împrumutat şi a început să le studieze cu multă râvnă.

Tot timpul cât ne-am plimbat prin parc l-am lăsat pe dl. Odobleja să vorbească, fără a-l întrerupe, pentru că vorbea aşa de frumos şi parcă îmi ghicea gândurile, încât nu era necesar să intervin cu nimic.

L-am rugat să-mi spună cum se desfăşurau examenele la forma de învăţământ pe care a urmat-o Domnia Sa – „Învăţământul particular”, pentru că eu ştiam cum se defăşurau acestea pe vremea mea şi în special în anii 1958-1959.

A fost încântat să-mi răspundă la întrebarea pusă şi mi-a precizat că aceste examene erau foarte serioase: trebuia să te pregăteşti destul de bine pentru a putea să le promovezi.

La toate obiectele de învăţământ se susţineau probe scrise şi probe orale; dimineaţa de la ora opt începea lucrarea scrisă, care avea alocat un timp de două ore, iar  după o pauză de o oră continua examinarea orală. Aşa se proceda la fiecare disciplină de învăţământ. Rezultatele nu se comunicau după fiecare obiect de învăţământ, ci la finele sesiunii se afişau la avizierul liceului.

L-am rugat să-mi spună cum se defăşurau probele orale, dacă se foloseau biletele de examen. Mi-a răspuns că nu s-au folosit niciodată. Profesorii examinatori puneau întrebările care considerau că sunt cele mai potrivite, pentru a verifica dacă elevii şi-au însuşit materia cerută de programele şcolare. Erau profesori exigenţi care pretindeau ca elevii să ştie toată materia aferentă clasei la care dădeau examenul reespectiv, de aceea puneau întrebări multe care într-adevăr te plimbau prin toată cartea.

Examinarea orală a fiecărui candidat dura, uneori, şi o jumătae de oră. După ce profesorul constata ce ştie elevul, termina ascultarea şi trecea la examinarea altui candidat. Nu erau prea mulţi elevi la învăţământul particular, majoritatea urmau liceul la cursurile de zi. Din cei înscrişi la învăţământul particular, foarte puţini, au reuşit să ia toate examenele, dar elevul Odobleja a fost declarat promovat, la finele fiecărui an şcolar, cu calificativele de foarte bine.

Viorel Sahagia