Cum l-am cunoscut pe Vasile G. Paleolog
 

Prin toamna lui 1966, aflândum-mă în redacţia ziarului „Înainte” din Craiova, mi-a stârnit curiozitatea figura impunătoare a unui bărbat distins, masiv, cu o barbă patriarhală, de o venerabilă vârstă, care aproape zilnic urca anevoios scările primului etaj. De fiecare dată se oprea la secretariat, acolo unde prindea contur ziarul ce urma să apară a doua zi. Îşi aducea, punctual, manuscrisul din serialul „Tinereţea lui Brâncuşi”, care de câteva bune luni ne introducea într-un univers încă necunoscut, atât nouă, celor din redacţie, cât şi miilor de cititori. Cine să fie acest om, venit parcă din altă lume pe care abia acum încercam s-o cunoaştem şi s-o înţelegem? Era Vasile G. Paleolog, prietenul din tinereţe al lui Brâncuşi, exegetul autorizat al nemuritoarei sale creaţii.

În scurt timp inimile noastre s-au apropiat şi nu puţine au fost drumurile pe care le-am făcut împreună spre Corlate. Aici, lângă conacul părintesc, aflat în vizibilă şi accentuată degradare, V.G. Paleolog ne tot povestea, cu un farmec cuceritor, despre Brâncuşi. Avea un nedesminţit cult pentru acest mare prieten pe care-l vedea ca pe un zeu, trăitor printre oameni, dar făcând minuni, precum un Dumnezeu. Şi ne îndemna, tineri fiind, să nu rămânem în neştiinţă, să ni-l apropiem pe acest mare fiu al pământului oltenesc.

Serialul din paginile ziarului au devenit, la mai puţin de doi ani, volumul „Tinereţea lui Brâncuşi”, pe care V.G. Paleolog îl deschidea cu aceste rânduri de mulţumire: „Ivirea scrisă a acestor pagini este datorită întâmplătoarei noastre rechemări la o viaţă profesională intelectuală, dar, eliberatoriu de această muncă nepotrivită vârstei şi răbdării noastre de acum, ea se datoreşte unei înţelegeri stăruitoare superioare. Ziarului „Înainte” din Craiova îi revine răsplata meritelor de a-mi fi deschis neprecupeţit coloanele preocupărilor mele faţă de abecedarul vieţii şi al operei de tinereţe a lui Constantin Brâncuşi”. Ca şi ceilalţi fii de moşier, Paleolog a avut şi el mult de pătimit. Nu puţini ani i s-a interzis să mai publice. După ce a cunoscut rigorile mai multor închisori a ajuns la canal. Aici a întâlnit, între alţi străluciţi intelectuali, pe Lucian Blaga. „Era mereu trist, abătut, îngândurat, apăsat parcă de o copleşitoare, adâncă şi neînţeleasă durere. Foarte reţinut, retras, nu-i plăcea să intre în vorbă cu cei din jur”, spune Paleolog despre marele poet.

La apariţia volumului la care facem referire Paleolog avea în priviri bucuria unui copil. Şi, binenţeles, lacrimi, precum după o frumoasă şi îndelung aşteptată izbândă. Într-un amurg de toamnă, lângă conacul din Corlate, spre care tot duceau drumurile noastre, tot povestind despre Brâncuşi, ne-a dăruit cartea, cu aceste rânduri elegant caligrafiate: „Lui Virgiliu Tătaru, colegul meu tânăr de la ÎNAINTE, de la care aş vrea să împrumut din bătaia lui de inimă”. De aici, probabil, nestăpânita dorinţă de a afla cât mai multe despre acest fermecător bărbat, de care am reuşit să ne apropiem sufleteşte.

Ştiam de-acum că Brâncuşi lega anevoios prieteni. Şi, totuşi, V.G. Paleolog i-a fost unul dintre cei mai apropiaţi şi statornici prieteni. Venit la Paris, chinuitul pictor italian Amadeo Modigliani s-a instalat pe Cite Falquiere, la numărul 14. Aici mai locuiau şi câţiva artişti şi intelectuali români, între care se afla şi Paleolog, care urma liceul în capitala Franţei. Prin 1911 Modigliani l-a prezentat lui Brâncuşi. Evocând această epocă, Petru Comarnescu scrie: „Sculptorul şi viitorul critic s-au apropiat mai mult prin anii 1913-1914 şi de atunci au rămas prieteni. Vasile Paleolog i-a putut câştiga încrederea şi prietenia pentru că el însuşi trăia problemele artei moderne şi în acelaşi timp se simţea legat de lumea în care se născuseră şi crescuseră amândoi. Cu Paleolog sculptorul vorbea mai pe limba lui, mai în spiritul lui. De aici bogăţia de confesii şi amintiri pe care i-a împărtăşit-o şi care au fost fructificate de către V.G. Paleolog cu daruri de literat şi de critic în acest volum, unde sunt evocate şi comentate viaţa şi activitatea lui Brâncuşi de la naştere şi până pe la 1910”.

Mai târziu, după revenirea în ţară, V.G. Paleolog reuşeşte să îmbine în scrisul său „însuşiri de literat şi de critic de artă, de estetician şi filosof al culturii”, cum zice Comarnescu. În 1938 Paleolog publică prima sa carte „Constantin Brâncuşi”, în 1944 pe cea de-a doua „Cartea a doua despre Brâncuşi”, iar în 1947, în limba franceză, „Constantin Brâncuşi”. În anul 1944 V.G. Paleolog mai tipăreşte volumul „Visiunea şi audiţia colorată sinestetică la Alexandru Macedonski”.

În lucrarea „Tinereţea lui Brâncuşi”, pe baza unei profunde cunoaşteri şi a unui îndelungat studiu V.G. Paleolog ajunge la această concluzie: „Operele majore ale tinereţii lui Brâncuşi au fost trei: Rugăciunea, Sărutul şi Cuminţenia Pământului. Toate trei au făcut şi un tâlc deosebit unul de altul, dar toate purtând aceeaşi pecete a gândului şi de propovăduire, a calei întoarse a sculpturii, spre întâia ei vârstă, de curăţenie, de simplicitate şi de înalţare în drumul ei de odinioară”.

În „Cuvânt înainte” la „Tinereţea lui Brâncuşi”, în care Paleolog a înmănunchiat amintiri ştiute şi neştiute despre viaţa şi opera sculptorului, Petru Comarnescu observă că amintirile lui Paleolog „nu sunt simple înregistrări faptice”. Cartea este unică în felul ei din temeinice motive: „Admiraţia nedesminţită şi fabuloasă memorie l-au determinat pe autorul acestei cărţi să păstreze neştirbită comoara atâtor amintiri proprii, adunate de-a lungul anilor şi confruntate cu cele auzite de la alţii [...]. Multe din situaţiile şi personajele cărţii ar putea părea ficţiunile unui literat, intenţii epice, dar toate corespund adevărului. Personajele sunt reale ca şi faptele descrise ori evocate. Că prin darurile-i de literat Paleolog le conferă mereu şi un pitoresc semnificativ, acesta nu face decât să sporească valoarea operei şi să dovedească pluralele însuşiri ale autorului [...]. Uneori, stilul lui V.G. Paleolog, cu iz de baladă oltenească, haz în felul lui Creangă şi forme cărturăreşti ce amintesc de Dimitrie Cantemir, cade foarte bine ca atunci când descrie datinile săteşti, felul de viaţă de la Hobiţa, modalităţile înţelepciunii ţărăneşti. Până şi superstiţiile, comentate cu înţelegere şi umor, apar într-un stil adecvat şi sugestiv”.

Cum timpul aşează neiertător uitarea peste oameni şi lucruri, este, aşadar, mai mult decât o datorie de conştiinţă de a readuce în actualitate numele lui V.G. Paleolog. Pentru că el este, cum stau mărturie studiile sale, unul dintre cei mai şi mai sinceri prieteni, dar şi autorizat exeget al lui Brâncuşi. Nu fără temei criticul de artă Jammes Farrel afirma: „Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu: acesta este românul Constantin Brâncuşi”.

Virgiliu TĂTARU