Cum a debutat ca scriitor marele agronom mehedinţean, savantul Gheorghe Ionescu-Şişeşti, şi ce prefaţă la carte i-a scris marele poet George Coşbuc

Gheorghe_Ionescu_SisestiÎncă de pe băncile Liceului „Traian” din Turnu-Severin, Gheorghe Ionescu-Şişeşti a avut interesante preocupări literare. Pentru merite la învăţătură conducerea şcolii i-a acordat un premiu, ce a constat – după bunul obicei de atunci – într-o excursie pe care, împreună cu alţi colegi, a efectuat-o în Ardeal şi Banat, teritorii aflate, pe atunci, încă sub stăpânire străină.

Atent la tot ce a văzut şi a auzit el a notat meticulos, alcătuind un consistent jurnal de călătorie. S-a hotărât să-l publice numai la insistenţa colegilor săi care au solicitat chiar şi o prefaţă lui George Coşbuc.

Apreciatul poet a răspuns cu plăcere, redactând o cuprinzătoare şi consistentă prefaţă, în care, între altele, scrie: „Cei care umblă prin lume ca să vadă şi s-audă sunt învăţători ai neamului. Sunt şi astăzi şi au fost totdeauna. Cel dintâi pe care-l ştiu mai bine e Herodot. A călătorit prin Egipt, prin Asia, prin Tracia până la sciţi, de-a lungul mării Mediterane şi pretutindeni a văzut şi a auzit. Şi-a scris cele nouă cărţi ale lui, care îl fac să fie începătorul geografiei şi al istoriei. Descrierile călătoriilor, negreşit, sunt cărţile cele mai amăgitoare la citit şi cele mai pline de învăţături lesne de priceput. Pentru că ele cuprind de toate şi nicăieri nu poţi împreuna mai bine ştiinţa cu poezia. Utile cum dulci. Se înţelege, dacă autorul le are pe amândouă. Descrieri de acestea, după mărimea literaturii noastre şi după măsura singuratecelor părţi ale ei, avem şi noi destule. Dar tot numai scrieri de călătorie prin ţări străine, prin Italia mai ales şi, dacă se poate, prin Africa leilor şi prin gheţarii Groenlandei. Fiindcă acestea sunt lesne de făcut. Nu călătoriile, ci cărţile. Călătoriile le-au făcut şi alţii, au făcut şi cărţi despre ele şi ce vezi c-au spus alţii, poţi spune şi tu. Dar descrierile de călătorie prin ţara noastră şi celelalte ţări locuite de români – ca să ne cunoştem pe noi şi pe ale noastre – de acestea avem puţine. Pentru că sunt mai greu de făcut. Înţeleg cărţile. Dacă nici nu faci călătoria, nici n-ai cărţi care să scrii pe a ta. Şi apoi nici nu e nevoie. Nu ne cunoaştem noi ţara, nu ne ştim noi ce suntem? Iar, dacă trebuie să citim ceva, nu sunt destule romane aruncate din fuga condeiului de atâţia străini binecuvântaţi de dumnezeul imbecilităţii cu darul tuturor perversităţilor morale? Da, nu ne cunoaştem teritoriul teritoriul limbii româneşti. Până acum, drept început, avem şi câteva frumoase descrieri geografico-istorice ale României. Între ele ocupă locul de frunte domnul Vlahuţă cu „România pitorească” şi domnul Iorga cu „Sate şi drumuri”. Cărticica lui Ionescu descrie locuri văzute şi umblate. Nu numai umblate (căci şi plimbarea cu trenul e umblat), ci bătute cu piciorul, apostoliceşte. Pe îndelete şi cu ţintă. Mai ales cu scop, cu frumos scop de a cunoaşte locurile pe care trăieşte de veacuri poporul nostru. Un ocol prin provinciile româneşti. Şi ceea ce a văzut şi l-a impresionat, a scris. Tânărul autor – e tânăr de tot, abia a isprăvit liceul zilele acestea – dovedeşte o putere într-însul, puterea de a scrie plastic şi frumos. Dar, dacă aş avea de lădat ceva, n-ar fi atât autorul, cât ideea frumoasă ce s-a întrupat în cartea lui: excursiile mai îndepărtate ale studenţilor prin ţara întreagă, spre a vedea frumuseţile ţării şi mărturiile istorice ale trecutului ei. Negreşit, ideea nu e nouă printre alte ţări, dar la noi abia acum s-a pus în practică. Trebuiau mai întâi să-şi scrie unii altora, liceeni români din ţară şi de peste hotare, ca apoi să-i apuce şi mai mult dorul de a-şi cunoaşte locurile în care trăiesc şi ce viaţă duc. Acum cinci ani revistele noastre anunţau organizarea corespondenţei interşcolare la liceul din Turnu-Severin, corespondenţă care-i suscită să dea cele mai frumoase roade şi în urma căreia autorul acestor „Note de drum”, întovărăşit de doi colegi s-au dus în vara trecută la serbările de la mânăstirea Putna, unde au întâlnit pe colegii lor din Ardeal şi Maramureş şi cu toţii au făcut drumul care după hartă se poate vedea destul de bine cât de lung şi de plăcut a fost. Autorul nici nu s-a gândit să-şi publice impresiile. Le-a scris spre propria-i reamintire. Cel mult să le pună la îndemâna prietenilor şi colegilor care ar fi dorit să ştie pe unde a umblat şi ce a văzut. Prietenii lui, însă, au străduit să le dea publicităţii şi m-au rugat pe mine să-mi dau părerea. Am fost şi eu de gândul lor. Am primit cu drag să scriu o prefaţă. Se înţelege, unui călător prin ţări străine, cum a fost autorul, îi trebuie paşaport. Dar să nu credeţi c-aş vrea să zic că prefaţa asta i-ar fi de nevoie ca hârtie de legitimaţie a cărţii. Nu, cea mai bună legitimaţie a acestei scrieri îşi este ea însăşi, felul în care e scrisă şi locurile descrise. Pentru un început e bine, e peste aşteptări de bine. Şi e frumos şi de laudă că s-a trudit să-şi pună pe hârtie impresiile. Dumnezeu să-i dea noroc şi autorului şi cărţii”.

Aşadar, iniţiativa a aparţinut colegilor, dar cuvântul hotărâtor în publicarea notelor de drum ale lui Gheorghe Ionescu-Şişeşti l-a avut George Coşbuc. Şi a fi apreciat de George Coşbuc, la o asemenea vârstă, nu era la îndemâna oricui!

Continuându-şi studiile în Germania, Gheorghe Ionescu-Şişeşti nu şi-a abandonat preocupările literare. Dimpotrivă, şi-a intensificat activitatea în acest domeniu, devenind un prestigios colaborator al resitei „Ramuri” din Craiova, în ale cărei pagini era prezent cu însemnări de călătorie, eseuri, cronici literare, evocări şi chiar proză scurtă. În „Ramuri” din 1 martie 1908 îi apare nuvela moralizatoare „Cei trei”. Fiind la curent cu apariţiile editoriale din ţară, ţine să semnaleze romanul „Pescar de Islanda” de Pierre Loti, tradus în româneşte de prozatorul C. Sandu-Aldea.

După ce pornise hotărât pe drumul carierei literare, dovedind reale însuşiri, brusc Gheorghe Ionescu-Şişeşti a întrerupt orice activitate în acest domeniu şi s-a dedicat ştiinţei, devenind marele agronom de mai târziu, un savant de renume european. Într-adevăr, a pierdut literatura, în schimb, a câştigat ştiinţa o personalitate de primă mărime.

Valentin Cernea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *