Cu Mihai Tican Rumano prin Mehedinţi
 

Călătorii, străini sau români, care au ajuns în această parte de ţară au rămas fermecaţi de tulburătoarea frumuseţe a peisajelor, ospitalitatea oamenilor şi temeinica rostuire a aşezărilor noastre.

Despre aceste locuri încărcate de legendă şi istoria ei au lăsat pagini memorabile, demne de o antologie a genului.

Mihai Tican Rumano a fost un neobosit călător. El a străbătut multe ţări şi a cunoscut la ele acasă multe popoare din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. În 1932 el a ajuns şi pe meleagurile mehedinţene. Este interesant de văzut cu ce impresii a rămas acest talentat scriitor, sensibil la frumos, care a consemnat atent tot ce a văzut şi i s-a părut demn de atenţie. Despre Vârciorova şi Defileul Dunării scrie: „O zi întreagă mi-am petrecut-o colindând judeţul Mehedinţi. […]. Dar noaptea începe să se pitulească vicleană pe sub o coastă de deal, pe sub marginea unei păduri, până când prinzând forţe vine să ni se arunce în faţă. S-a lăsat o linişte adâncă peste întreaga natură. De acum e inutil să mai continuăm drumul, ceea ce ar fi mai frumos s-ar ascunde sub uleiul gros al nopţii, cu gândul să se odihnească, ca mâine sub bătaia razelor unui februarie ce se vrea să fie primăvăratic, să apară şi mai mândru şi mai îmbietor la hoinăreală. Ne întoarcem la Turnu-Severin pentru ca după o noapte de odihnă să ne reluăm drumul spre Porţile de Fier, una din cele mai ciudate frumuseţi, chiar în ţara noastră atât de avută în colţuri atrăgătoare de natură, care în alte ţări ar putea aduce milioane de lei anual, dacă s-ar ştii cum trebuiesc atraşi vilegiaturiştii străini. Porţile de Fier, ţărmul mării, peştera Polovragilor, ţinuturile munţilor noştri, care adesea egalează peisajele elveţiene, sunt numai unele din punctele care vor constitui o permanentă atracţie pentru iubitorii naturii şi fantasticului. De bogăţia izvoarelor noastre de apă minerală şi de eficacitatea lor nu mai vorbesc câte venituri ne-ar putea aduce, căci au început străinii singuri să se intereseze, neajutaţi de nici o lămurire sau propagandă.

Dar nu vreu să-mi stric bunele impresii cu reflecţii anume şi mai bine să-mi continui povestirea. Automobilul soseşte să mă ia o dată cu primele raze ale unei zile călduroase de primăvară timpurie. Voios, sub dezmierdările sale, plec în compania unei distinse societăţi de drum.
 

Pornim spre defileul tăiat de Dunăre cu atâta trudă între Balcani şi Carpaţi. Cu mult înainte de a-şi termina opera, bătrâna Dunăre venea până la cotul format de împreunarea celor două şiruri de munţi şi se vărasa în enormul lac panonic. Cu timpul însă apa „Dunării albastre” a început, lucru migălos şi de lungă durată, să despartă munţii. Cu o perseverenţă cunoscută numai de marile cursuri de apă, a izbutit să împlinească o operă în faţa căreia numai un infirm intelectualiceşte nu se poate minuna.

Vâjâind ca un ecou repetat de hăul munţilor, Dunărea se canoneşte în strânsura celor două mâini muntoase, lingând cu spume de turbare ridicăturile ghepardurilor şi malurilor stâncoase. Încovoindu-se şi răsucindu-se în spasmele unui enorm şarpe lovit, nu cu destulă îndemânare, se încordează într-un enorm efort şi învinge falnicele creste ce o privesc cu curiozitatea învinsului, care se credea invincibil în lupta făţişă. Pe ambele maluri arborii se caţără pe stâncile pleşuve ca nişte copii zburdalnici suiţi pe garduri, să asiste la lupta înverşunată dintre doi căpcăuni de cete vrăjmaşe.

Cu aceeaşi curioasă naivitate prvesc poate şi eu acum, de pe mal, la bucuria învingătorului. O vagă dorinţă de aventură, de a se întâlni bucuros cu primejdia, de a primi lupta decisivă cuprinde sufletul nestatornicului, prin natura lui impresionabil.

Dacă în momentele noastre de îndoială am putea să ne amintim cu uşurinţă de cumplita luptă pe care am văzut-o între elementele naturii, atunci noi forţe s-ar coborî în muşchii noştri slăbiţi, în nervii obosiţi. Vigoarea Dunării şi neînţeleasa mândrie a Caparţilor constituie două nesecate izvoare de inspiraţie. Cu fiecare clipă se ivesc mii de valuri şi tot atâtea ochiuri de apă şi din fiecare ochi privit pare că se naşte o idee, la fel de armonioasă ca Afrodita, cea născută din spuma valurilor ciocnite în aprigă mânie.

Gândurile se deşteaptă; vine omul să le împrăştie. O locomotivă şuieră prelung pe mal şi otgoanele reîntind între ea şi vaporul ce trebuie trecut cu mare băgare de seamă, să nu fie smucit de curenţi şi asvârlit spre malurile stâncoase cu aceeaşi nepăsare cu care omul aruncă cojile unei nuci seci.

În vârful unei prăjini se înalţă un balon, care anunţă că pe canal se află un vas, deci nu mai poate intra altul. Un prieten îmi arată cu insistenţă un colţ de stâncă, de o formă ciudată şi obişnuitul te ia comod de braţ să te introducă în salonul cu murdăria obişnuită a vieţii de toate zilele. Cu vorbe de spirit, cu izbucniri fireşti de admiraţie verbală, pornim din nou prin defileu. Dunărea ne ţine companie plină de inedit şi în şoapta valurilor ajungem la Vârciorova care azi trăieşte mai mult din amintiri decât din importanţă. Şi amintirile sunt triste, aici trebuind pe vremuri ca fiecare român să facă dovada paşaportului ca să-şi poată vedea fraţii despărţiţi printr-o strigătoare nedreptate. Ne continuăm drumul spre Orşova şi Cazane şi la înapoiere Ada-Kaleh ne aminteşte că avem datoria s-o vizităm”.

Iată-l pe Mihai Tican Rumano ajuns şi la Strehaia, unde rămâne profund impresionat de istoria acestei localităţi: „Am putut pleca în primul moment liber spre târguşorul Strehaia, fosta capitală a banilor Olteniei. Cei 50 de kilometri care despart Strehaia de Turnu-Severin i-am parcurs într-o oră, pe un dreum scurs într-un peisaj lipsit de materia obişnuită a drumurilor judeţene.

Trecând peste coama mai multor dealuri, ce ne ondulează continuu calea, ajungem la cota 360, de unde avem o privelişte asupra întregului oraş. În faţa ochilor se desfăşoară, ca într-un joc de copii, liniile drepte ale străzilor din Turnu-Severin. Bulevardele largi şi grădinile numeroase te fac să simţi un puternic aer de occidentalizare care s-a întins pe acest colţ din malul Dunării.

Vorbind mereu cu tovarăşul de drum admir strălucirea abundentă a soarelui întins pe întreaga zare. Întrebând din când în când de numele satelor prin care trecem sau pe care le lasă la o parte drumul nostru ajungem pe nesimţite la Strehaia. Bătrânii locului povestesc o lungă legendă, din care reiese că orăşelul îşi datoreşte întemeierea unui sârb viteaz, numit Strahina, care a murit în aceste locuri după înfrângerea creştinilor de către turci în lupta din Câmpia Mierlei. Dar ştiu atâtea bătrânii strehăieni că ar trebui câteva articole întregi ca să povestesc măcar o parte din legendele lor. Desigur, admirabila poziţie pe care locul o oferă apărării, a hotărât pe banii olteni să aleagă această localitate ca reşedinţă. Înainte vreme, urme sunt şi astăzi, începând din Valea Jiului spre apus, se întindeau pe aici păduri seculare şi se ştie câtă groază inspira pădurea năvălitorului, de obicei originari din stepă. Dar nu numai pe ei mărimea şi desimea codrilor îi făcea să se înspăimânte, ci, după câte ne spune legenda, chiar şi pe cel mai aventuros viteaz. Căci nimeni n-avea curajul să se hazardeze prin aceste ţinuturi dacă nu le cunoştea prea bine sau dacă n-avea călăuză. Azi Strehaia este comună urbană ce numără peste 8000 locuitori. Totuşi, nici mărimea ei, nici amintirile istoriei, care se leagă de aceste locuri, care se arată parcă darnice să păstreze multă vreme aspectul pe care trebuie să-l fi avut uliţele acum vreo patru sute de ani, când tehnica şi edilitatea erau necunoscute, ori, în cel mai bun caz, nişte utopii... nu-i mai dau importanţa pe care şi-o doreşte. Să lăsăm partea critică şi să ne întoarcem spre istoria atât de bogată a Strehăii. Boierii craioveşti îşi construiseră aici, care în jurul anului 1500, un puternic castel pe un mic platou în partea stângă a râului Huşniţa şi tot în acest loc mai ridicară o biserică de la care nu ne-a rămas nici-o urmă. Pe ruinele acestei biserici pare că s-a făcut ctitoria lui Matei Basarab, din anul 1645, înconjurată de un zid gros ca de cetate, închinată apoi ca mânăstire de călugări. Dar, spre surprinderea tuturor credincioşilor, altarul sfântului lăcaş, în loc să fie îndreptat spre răsărit, este spre sud. Cauzele care au determinat această orientare sunt necunoscute, în schimb fantezia locuitorilor a produs tot felul de legende, ce ni s-au transmis din generaţie în generaţie. Poate că totuşi un sâmbure de adevăr să se afle şi sub coaja groasă a adăugirilor din scurgerea vremurilor. Unii spun că temelia bisericii ar fi fost pusă într-o noapte de Pătraşcu cel Bun, alţii povestesc că Mihai Viteazul, în urma unei înfrângeri suferite de la turci şi-a croit drum prin pădurea adâncă, ajungând în acest loc, la castelul părintelui său, unde, tot în timpul nopţii, a pus temelia.

În curtea mânăstirii se pătrunde pe sub un turn înalt, o combinaţie de cupolă bizantină şi turn bisericesc occidental.

Azi, din fostele clădiri, care cu siguranţă au existat în jurul unei biserici domneşti, nu se mai află nici una. Dar în partea sudică se mai văd urmele unei biserici. Cu cărămizile provenite din ruine mi s-a spus că au fost construite spitalul şi banca locală.

Importanţa de care s-a bucurat Strehaia în cursul istoriei începe să scadă din momentul în care, liniştindu-se vremurile, reşedinţa domnească se mută la Craiova. Dar se pare că şi puterea banilor începe tot din acel timp să decadă. Banii se bucurau, în aceste ţinuturi, de un fel de autonomie politică şi financiară. Ei judecau, încasau şi stabileau suma impozitelor, întreţineau chiar şi armată proprie de mercenari, ceea ce făcea ca aceştia să devină unii dintre cei mai bogaţi şi puternici boieri ai ţării româneşti. A fost o vreme când ei ridicau şi răsturnau pe mai toţi domnitorii Munteniei, fără să ţină seama chiar de dorinţele Porţii din Constantinopol. Aşa înţelegem de ce pentru însuşi marele Mihai Viteazul prietenia cu boierii Craioveşti a fost de o atât de mare însemnătate.

La marginea orăşelului se ridică dealul numit Comanda. Aici era locul strajei în vremurile crunte, când în fiecare zi te puteai aştepta la sosirea celui nedorit. Din înălţimea lui privirea înconjoară o mare întindere, încât cel de pază avea posibilitatea să aprindă din timp focul ce trebuia să vestească voinicilor şi boierilor pregătirea de luptă.

De aici au plecat spre satul Glogova, în a cărui biserică se află înmormântat Ţepeluş, detronat, urmărit şi omorât de fratele său Vlad Ţepeş. Apoi ne-am îndreptat spre fosta capitală de la sfârşitul celui de-al optsprezecelea veac al ţinutului, comuna mică şi urâtă de azi, numită Cerneţi (azi sat aparţinând de comuna Şimian). Ceva din vechea ei înflorire se mai arată prin cele trei biserici, toate din zid, ridicate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, prea multe şi frumoase pentru numărul mic al locuitorilor. Cei mai mulţi locuitori ai comunei, o dată cu schimbarea capitalei de judeţ la Turnu-Severin, s-au mutat în noul oraş, care în curând lua astfel o mare extindere”.