 |
|
|
|
Conservatorismul şi neoconservatorismul |
|
Sensurile politice practice ale conservatorismului şi neoconservatorismului ies în relief dacă avem în vedere constituirea lor istorică şi filiaţia de idei pe care s-au dezvoltat. În unele dicţionare de profil conservatorismul este definit ca o doctrină politică modernă cu primele liniamente în lucrarea lui E.Burke „Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa” din 1790. Principalele elemente ale gândirii conservatoare sunt: 1.Omul ca fiintă eminamente religioasă, întruchipare a raţiunii, a instinctului şi a emoţiei, iar religia element fundamental al societăţii civile. 2. Comunitatea ca element teleologic anterior individului. 3. Drepturile ca urmare firească a obligaţiilor individuale. 4. Răul considerat înrădăcinat în fiinţa umană şi nu în instituţiile statale. 5. Inegalitatea umană (nu şi din punct de vedere moral, însă) ca urmare a organizării sociale complexe. În alte lucrări conservatorismului i se contestă caracterul de ideologie, de doctrină, pentru a i se reliefa acela de spirit al vieţii sociale, de specific al mentalităţilor unei societăţi care urmăreşte echilibrul structurilor sale, care face apel la elementele viabile ale istoriei sale. Prin aceasta conservatorismul este legat de tradiţionalism, orientare pregnantă în filosofia culturii, pentru care elemente acumulate în timp, valorile consacrate sunt singurele care decid profilul cultural al unei comunităţi, tot ceea ce se abate de la cadrele consacrate de gândire, de creaţie neavând statutul de valoare autentică. Deşi se exprimă în perioade istorice distincte, reflectând poziţii ale unor forţe sociale felurite, aflate în raporturi extrem de variate, conservatorismul şi neoconservatorismul au structură coerentă, se constituie în sisteme de gândire cu ambiţie de elaborare interioară, închegată, pe parcursul evoluţiei lor istorice prezentând o serie de poziţii comune, pe fundalul cărora se nasc o serie de variante. O altă teză de bază a conservatorismului este cea care susţine că în relaţia dintre individ şi societate primatul aparţine acesteia ceea ce înseamnă că întotdeauna forţele ce conduc societatea vor hotărâ care sunt cadrele de mişscare ale oamenilor. Conservatorismul manifestă o predilecţie constantă pentru formulele autoritare de guvernământ, opunându-se preceptelor democraţiei liberale. În multe variante ale conservatorismului sursa autorităţii puterii politice se află în regulile bisericii, în competenţa cadrelor de conducere. Alte definiţii ale conservatorismului urmăreşte să acrediteze ideea că există un spirit conservator propriu oricărei vieţi sociale şi politice, care se exprimă în refuzul modelelor şi al experienţelor istorice, în căutarea ordinii şi stabilităţii. Conservatorismul este acel tip de idei care se ataşează de o ordine socială şi politică determinată, de un sistem de instituţii, refuzând schimbarea lor esenţială. Conservatorismul a cunoscut o evoluţie cu adevărat tensionată de contradicţii lăuntrice, de prezenţa unor clivaje între postulatele teoretice dar şi între acestea şi atitudinile practice. Prezentarea principalelor poziţii de gândire care constituie nucleul definitoriu de idei ale conservatorismului pune în evidenţă existenţa a patru rădăcini de bază: 1. cea engleză, 2. cea franceză, 3. cea germană, 4. cea americană În SUA, conservatorismul are unele particularităţi date de istoria acestei ţări cât şi de semnificaţiile acordate termenului însuşi. Neoconservatorismul este denumirea aplicată uneori tuturor expresiilor conservatorismului din secolul XX, dar s-a consacrat îndeosebi pentru a desemna orientarea cristalizată în a doua jumătate a anilor ’70 (apropiată de liberalismul “conservator”). I. Kristol, exponent remarcabil al Noii Drepte, stabilea ca principale caracteristici ale acesteia: atitudinea critică faţă de “statul bunăstării”; respectul pentru piaţă; respectul pentru valorile şi instituţiile tradiţionale; afirmarea egalităţii şanselor, dar respingerea egalitarismului. Aceste idei şi-au găsit reflectarea în politica practicată în anii ’80 de R. Reagan, în SUA, respectiv M Thatcher, în Regatul Unit.
Partidele conservatoare au apărut dupa revoluţiile moderne, pe parcursul
secolului al XIX-lea aflându-se între principalii competitori politici.
Acum, exceptând Regatul Unit şi alte câteva ţări, sunt într-o poziţie
minoritară. În unele cazuri, au fost absorbite de partide
creştin-democrate. Nu întotdeauna partidele de orientare conservatoare
sunt şi denumite ca atare (de pildă, Partidul Republican din SUA). |