manastirea_cerneti
Localitatea Cerneţi din judeţul Mehedinţi este singura localitate din ţară cu cele mai multe lăcăşuri de cult. Odinioară capitală a judeţului, până în anul 1842 când îşi pierde această calitate, Cerneţiul este un sat cu puternice rezonanţe în istoria naţională. Este suficient să amintim că aici se găseşte celebra Culă a lui Tudor Vladimirescu, momument înălţat în anul 1912 de Societatea Institutorilor din Bucureşti. Amplsată la cca 3 km de municipiul Drobeta Turnu Severin, aşezarea a cunoscut momente zbuciumate, perioade în care pentru cetăţenii săi rolul bisericii era unul crucial.

Cea mai veche biserică din Cerneţi, care de altfel dăinuie până astăzi, datează din veacul al XVII – lea, mai precis din 22 mai 1663. Ea a fost ridicată de domnitorul Munteniei, Grigore Ghica, care, într-un document din 9 nov 16662, consemna că „făcut-am şi am zidit den temelii” mănăstirea. Lăcaşul de cult avea hramul Sf. Treime şi va fi mânăstire cel puţin până în anul 1730, când era închinată Mănăstirii Tismana. Se ştie însă de existenţa unei bisericuţe din lemn care a cedat locul construcţiei realizate de domnitor. Pisania bisericii Sf. Treime a fost refăcută în anul 1827, aflându-se în pronaos, cu următorul conţinut: „această sfântă şi dumnezeiască biserică unde se cinsteşte şi se prăznuieşte hramul nedespărţitei Sfinte Troiţ s-au început din temelie de veşnic întru pomenire domnul nostru Ioan Grigore Ghica, voievod la leat 7.271 iar acum în zilele prea înălţatului nostru domn Ion Grigore.

Dimitrie Ghica voevod de iznov s-au înfrumuseţat şi s-au zugrăvit cu cheltuiala bisericii, episcop fiind robitorul de părintele nostru Neofit şi egumen al sfintei Mănăstiri Tizmeni chiar Neofit în anul mântuirii 1827 August.” Aici, cu timpul, s-au adăugat o serie de inscripţii pe anvon, pe policandre, în altar. Din alte inscripţii reiese că în anul 1819 era slujitor la această biserică Ghenadie „Eclesiarhul”, un mic cărturar de la Mănăstirea Tismana, cunoscut şi ca desenator, caligraf şi sculptor în lemn şi piatră. De altfel, datorită pasiunii sale pentru sculptură, în biserică se pastrează cea mai preţioasă lucrare a sa, un autoportret în relief plat, încastrat în zidul bisericii şi care constituie cea mai veche operă de acest gen din ţară.

Fortificaţie pentru pandurii lui Tudor

În timpul Revoluţiei de la 1821, conduse de Tudor Vladimirescu, turnul său clopotniţă a servit ca un veritabil post de observaţie, iar biserica unul din punctele fortificate ale cetelor de panduri. „Sub aspect arhitectonic, ea se înscrie în tradiţia din Ţara Românească, fiind de plan triconic, cu turlă pe naos şi cu o articulare clară şi robustă a volumelor, într-o viziune spaţială generoasă. Cele patru arce mari care susţin turla se înalţă deasupra unor picioare puternice de zidărie dispuse de o parte şi de alta a absidelor laterale, conform vechiului principiu constructiv inaugurat în arhitectura Ţării Româneşti încă din sec. al XIV-lea la Vodiţa.

Absida altarului este neobişnuit de adâncă, din cauza racordării la traveea răsăriteană a naosului. Pronaosul este relativ mic, de plan dreptunghiular şi dispus transversal faţă de axa longitudinală a monumentului. Pentru trecerea în planul pătrat necesar sistemului de boltire, cu pandativi şi cupolă semisferică, de-a lungul zidurilor de nord şi de sud au fost construite două arcuri late, fără console. Caracteristică pentru ctitoria domnească din Cerneţi este amenajarea defensivă a turnului-clopotniţă, tratarea lui ca element fortificat, ca un turn de apărare. Ridicat odată cu biserica, de plan aproape pătrat şi cu ziduri groase şi înalte, acesta are o înfăţişare deosebit de viguroasă, dând impresia de forţă, sporită de sobrietatea decoraţiei exterioare. Turnul-clopotniţă face din Sfânta Treime o biserică-culă, destinată în egală măsură necesităţilor de cult, precum şi celor de apărare, devenite presante în condiţiile instabilităţii interne a Ţării Româneşti şi înmulţirii prădăciunilor organizate de cetele de turci din raialele dunărene”, nota istoricul Tudor Răţoi.

Biserici pe bandă rulantă

O dată cu mărirea populaţiei, la Cerneţi s-a simţit nevoia altor lăcaşuri de rugăciune. Aşa se face că în anul 1794 se termină biserica Sf. Nicolae, începută, după cum reiese din pisania ei, cu câţiva ani mai devreme. Această construcţie e un lîcaş mare ce are în faţă unn pridvor sprijinit stâlpi puternici. De jur împrejur e înconjurată de un zid gros.

După câţiva ani de la terminarea bisericii Sf. Nicolae, câţiva boieri zeloşi şi anume Kir Pan Ioanu, polcovnicul Gheore Bădescu, logofătul Ioan Ciocazan şi logofătul Pătraşcu înalţă o altă biserică însă nu apucă să o termine întrucât se iveşte răzvrătirea îrjeliilor. Doi ani mai târziu, sub domnia lui Caragea, biserica e terminată de acelaşi logofăt Pătraşcu, ajutat de Kir Gheorghe Coşeriu, de polcovnicul Istratie Selişteanu şi de „coconul” Dumitrache Ghica, în octombrie 1864. Pe pereţii acestei biserici, cu hramul Sf. Ion sunt zugrăvite 34 de persoane, reprezentând un cortegiu de boieri, de doamne, de oameni cu vază şi de jupâniţe cu haine largi, luxoase, bogate în blănuri şi mătăsuri. Totodată, pe o evanghelie se regăseşte o inscripţie, fîcută de preotul Gheorghe Slătineanu, în care se menţionează necazurile pe care le-au îndurat locuitorii cu prilejul Revoluţiei de la 1848.

Mircea Popescu