Cantece_din_Alindoria
„Tăcerea cărţilor şi rugămintea lor nerostită. Ele nu-şi pot cere „dreptul de a fi deschise”. Cărţile nu fac grevă, pentru a fi citite. Tot ce pot face este să ceară îndurare din partea cititorului care nu este încă. … Îi e totuna unei cărţi în ce împrejurări va fi deschisă: într-o bibliotecă, într-o chilie, pe masa de studiu de acasă, în pat, în tramvai, sub un felinar, în tren. Important e ca ea să fie citită – şi, astfel, să fie mântuită de aparenţa de simplu obiect rătăcit printre alte obiecte. Pentru că oricât de arătoasă ar fi, cartea nu există încă în simpla ei materialitate. Ea nu este un obiect, ci un obiect de citit şi, astfel, singurul corp spiritual existent pe lume.” – Gabriel Liiceanu.

Alegerea numelui unei poezii, ca şi alegerea numelui unui volum de poezii este tot atât de dificilă ca şi alegerea numelui unui copil, atunci când îi dai naştere.
Divizat în două capitole asimetrice din punct de vedere al numărului de poezii, volumul de versuri Cântece din Alindoria este unul de alin, dar şi unul de dor. Sau poate fi unul de poveste, povestea lui Alin şi a Doriei. Jocul din cuvânt nu este deloc unul copilăros, dimpotrivă este ca un cântec pe acorduri de bas. Tonul este dat de poet. Şi cum tonul face muzica, ascult în linişte acordurile cuvintelor. Acest volum de poezii începe mai altfel decât în ceea ce am citit până acum la contemporanii mei, şi anume începe cu o invitaţie în anturajul versurilor, aici unde nu e nici fum pentru carnea slăbită de patimi,/ nici iarbă din care să-ţi tragi năluciri efemere/ Din Alindoria (în loc de prefaţă). Vasăzică, aici nu este un loc pentru a te îmbăta cu iluzii, a te droga cu fantezii până să dai de fericire şi nici de a pune la conservare trupul. Aici este realitate, este trudă, este dorinţă, este pentru a deschide ochii întâmplării. Există o muzică interioară audibilă dintr-un instrument vechi de când lumea: dorul. Este naturalul şi natura. Aici sunt copaci, şi păsări, şi stele pe cer;/ muzica vine din adânc,/ se limpezeşte, odată cu apele, în lamura dorului/ (Din Alindoria (în loc de prefaţă)). Suntem, deci, invitaţi într-o lume a visării, a melancoliei, a emoţiilor în rezonanţă cu acea muzică personală, portativul e în spatele ochilor tăi – spune poetul la intrarea între coperte. Aici vom găsi mâna divină, suflul divin pe care autorul doreşte să ni-l împărtăşească..
Ridicarea interdicţiei deschide drumul spre Alindoria al cărei decor liric este un fel de ridicarea cortinei astfel încât spectatorii să participe efectiv la spectacolul muzical al cuvintelor şi al iubirii. Depinde de percepţia fiecăruia ca acest spectacol să aibă efectul scontat. Ridicarea interdicţiei se face neapărat pentru cuvinte şi pentru sensurile lor poetice, ca şi pentru iubirea decurgând din raţiunea alăturării, astfel încât ele să capete semnificaţiile optime. Cum ar fi să-nţelegi/ că privirea îşi trece săgeata prin decorul de hârtie,/ oprindu-se în carne, şi că sângele/ ne este izvor al sensului?/… / … ai să treci şi tu prin decorul de hârtie,/ vei lua forme de litere ce-ţi copiază viaţa,/… /Să iubim, fără a ne uita înapoi./ Ridicarea interdicţiei.
Alindoria este tărâmul tuturor posibilităţilor în ceea ce priveşte fericirea. Poetul îi atrage pe oameni la o pasă din plin, preferabilă unei pase în gol ori, şi mai mult, unei pase proaste. Conform teoriei potrivit căreia în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă, poetul afirmă că Transferul de energie aduce o lipsă vitală,/ doar umplerea cu sine/ mai poare avea efectul unui vulcan/… / Nu poţi elibera totul, cum nu poţi păstra totul,/ aşa e legea nescrisă a fiinţării totale./ Tu rupi din tine o lacrimă,/ eu o păstrez în adânc./ Mai bine am pasa-o de la unul la altul/ până se preface în diamant prin soarele verii./ Fericirea suntem noi.
Deşi poeziile lui George Paşa par să se adreseze unei fiinţe dragi şi numai ei, ele trec de această latură personală cu o dibăcie vizibilă, ajungând dincolo de parapetul lăuntric, generalizându-se, atribuindu-le oricărui cititor, prin transfer direct, cel despre care vorbeam adineaori, compatibilizând propriile sentimente cu acelea ale omului aflat între cuvintele şi stările sale, aflat în conexiune transmiţător-receptor. Impresia de comutare de la iubita real-imaginară, la cititorul real-virtual există în permanenţă, în fiecare dintre poeziile sale.
George Paşa este poetul metaforelor delicate poate tocmai pentru faptul că doreşte cu tot dinadinsul să transmită Dovezi de iubire. Pentru el, iubirea nu se spune direct, ci printr-o suită de cuvinte ocolitoare care să trimită la deducţii, care să facă primirea dovezilor şi mai fermecătoare. Nu e închisoare inima ta,/ cum nu e cerul doar lapte al visului,/ dovadă păsările/ ce zboară libere prin sânge/ şi peştii albi ce te apără de întuneric./… / Spuneam că nu e închisoare inima ta,/ de aceea, prin ea, mă simt liber:/ dau de mâncare peştilor,/ să-ţi lase înpace globulele roşii,/ trimit păsările să zboare în larg./ Dovezi de iubire. Avem de-a face cu o anatomie a iubirii concomitent cu o faună a iubirii reprezentată de peşti, păsări, fluturi, dar şi cu o fluiditate a acesteia, întrucât elementul apă este omiprezent, el reprezintă aproape în întregime cadrul în care se petrec sentimente. Întâlnim chiar titluri cu semnificaţiile pomenite mai sus: Un semn de fluture, Peştele tău din adânc, Femeia de apă, Caii agonici, Doar simple vase comunicante, Entomologie cu nostalg, barcă şi multă apă, Când mor păsările nu mai există ecou, Caii tăi verzi zburători.
Poezia Entomologie cu nostalg, barcă şi multă apă este un deliciu metaforic: zebrele întinse pe apă; Barca e departe./ Cineva înhamă la ea o hoardă de fluturi/; Un val clatină barca şi tot orizontul cu ea; ham pentru dorinţele noastre. Un pastel graţios, în care natura însoţeşte sentimente şi dorinţe într-o călătorie romantic-picturală. Entomologul este personajul de care fluturilor le este frică să se desfăşoare în măiestria lor artistică de dans şi culoare. În lipsa acestuia, dorinţele pot ieşi la plimbare într-un peisaj (descris) absolut fermecător.
Dintotdeauna, iubirea este simbolizată de zborul, agitaţia, fâlfâirile fluturilor. Aici, a fi rezervat este similar cu a fi la datorie entomologul. Din fercirire, acesta nu se mai întoarce, astfel că, aşa cum spune şi dictonul „carpe diem”, este de profitat, întrucât cine ştie cât de repede se va sfârşi totul: Nu cred că se mai întoarce entomologul./ Ne risipim pe câmpuri, sorbim aroma fâneţelor./ Cândva, ştim că vom sfârşi într-un insectar/ sau în corola unei genţiane./ Entomolog cu nostalg, barcă şi multă apă. În plus, cine va şti cum va sfârşi fiecare?
Un element de bază al poeziei paşiene este dorul; acest nostalg îl înfiorează şi-i dă ghes inimii la destăinuiri şi la dedicaţii, cum spre exemplu Minuna, provenit de la o minune care i se poate întâmpla unui om. Şi cum Alindoria este tărâmul dorului şi al alinării, portativul muzicii inimii, minunea nu poate fi alta decât o muzică, o voce care doar auzită provoacă o stranie emoţie: Minuno, câtă mângâiere este în atingerea glasului tău,/ de parcă toate sunetele s-ar fi unit/ într-un câmp al adoraţiei,/ iar cuvintele ar fi strâns în ele nenumită emoţie,/ încât va trebui să mă adun în mijlocul lor’/ spre-a le găsi un cântec în locul numelui./ Minuna. E timpul pentru dor – atenţionează poetul. Sau, mai degrabă, lansează o invitaţie lirică. Se resimte antagonismul dintre iluzie şi fericire invocate în aceeaşi proporţie aproximativ, ca şi când ceva interior îl avertizează să nu se bucure prea mult, prea intens de acestea din motiv că sunt confundabile, iar linia de tranziţie este asemenea unui fir de paing. Tot în sensul acesta se observă antagonismul absenţă/ lipsă vitală – plin/ umplerea cu sine ca dualism perfect. Poetul este un visător incurabil, îmbolnăvit de onirism. Iubirea se risipeşte mereu dimineaţa, la întretăierea somnului cu trezirea. Povestea trăită în vis, sfârşeşte brusc în realitatea imediată: Cum spuneam, într-o seară,/ mă îmbolnăvisem de onirism./ Visam că te iubesc,/ Iubirea a murit odată cu visul.
Pentru George Paşa iubirea este un fel de s-a dus liniştea. Ea are cadenţă, aritmii, emoţii, glas, refuz, cinism, părăsiri, adoraţie, strălucire, zvâcnire, sensuri, lumină ivorie; are orbire, bâjbâieli, senin, nelinişti, importanţă majoră, energie, diamante, speranţă, libertate, nerv şi nervi; are gust, miros, imaginaţie, reflexii şi reflecţii; are chiar şi clonţ, şi scaieţi. Şi mult dor. Este izvor al sensului. Are melodism interior cum numai în Alindoria poţi găsi. Tu rămâi o piatră dulce/ pe care amarul nu şi-a exersat melodia,/ piatră lăsată în somnul de piatră./ – conchide autorul în poezia O piatră dulce. Iubirea este blestemul vieţii, dată fiind să fie îndurată, strânsă în noduri care dor, făcută ghem şi păstrată până în clipa cea de pe urmă. Ea creşte pe măsura lipsei iubitei din peisajul sufletesc. Iar blestemul iubirii este ca blestemul pământului, nu te lasă până nu o obţii, cu orice preţ. Drumul vieţii se întinde ca un odgon cu noduri groase şi bine strânse în care sunt legate sentimente controversate care vor persista şi după terminarea drumului. A fi cu capul în nori nu se prea întâmplă în poezia paşiană, iubirea pare să se petreacă în subconştient, ca o stare trăită dinainte şi permanet şi atunci, poetul îşi caută un anumit drum, calcă atent şi este foarte calculat cu trăirile sale. Cu toate astea, gândurile îi umblă prin Constelaţia Câinelui/ Până la capătul poveştii, mi-am zis că e bine sau spre steaua Canopus/ Colţi.
Relaţia bărbat-femeie are sonoritatea unei muzici care se compune pe măsura armoniei reciproce, iubirea fiind partitura pe care se aşază, într-un anume fel, sunetele. Vibraţia acestora produce starea euforică, acea aură de îndrăgostit pe care poetul o descrie în poezia Îţi scriu dintr-o aură: Suntem două sunete care vibrează pe aceeaşi coardă,/ prelungim tăcerea, cât între noi va mai exista o punte/ care să trepideze la unison cu bătăile inimii noastre.
Poeziile paşiene sunt luminoase, purtătoare de mângâieri, vise şi poduri între sentimente. Din spectrul luminos el îşi alege roşul de inimă, de maci, roşul covorului roşu, roşu de rană, acestea toate dând sens unic dragostei. Chiar de par simple iluzii, clipe de poveste, autorul este convins că Toate au parte de mângâierea luminii şi că au un sens care trece prin inimă, nimic nu poate ocoli locul vieţii şi al iubirii. Prin urmare, există un sens, un sens de urmat, Sensul din inimă: Nu-i pot cere inimii să bată cum aş vrea,/ nu ascultă decât de propriul său ritm; uneori, şi de tine.
Există o astrologie a versurilor paşiene reprezentată de elementele zodiacale: pământ, apă, aer, foc. Se pare că poetul trăieşte sub semnul destinului. Nu se cunoaşte elementul predilect, am o bănuială cum că ar fi focul deoarece poetul arde în străluciri de cuvânt. În plus, afirmă categoric: Cel mai bine este să arzi/ Ardere în zadar. Şi oricum, semnele de foc se caracterizează prin: spirit de acţiune, energie, entuziasm, pasiune, înflăcărare, dedicare totală, vitalitate, capacitate de a capta atenţia – atribute care se regăsesc în versurile lui George Paşa şi care-l determină în primul rând ca om şi apoi ca poet.
Căutător al echilibrului, George Paşa este convins că totul este o apă şi-un pământ în care nimic nu creşte,/ fără un Dumnezeu răstignit în cuvânt./ Echilibru, şi că Este sens în a fi. Ca o obsesie cioraniană, ideea de nimic nu-i dă pace.
George Paşa găseşte răgaz să spună despre sine, poetul, ce fel de om este, despre corespondenţa om-poet: De obicei, foarte calm,/ nu mă adâncesc în prăpăstii,/… / Locuiesc un timp al meu,/ unde orele au margini de sare;/ când sunt blând,/ cristalizarea e mai intensă/ şi apele negre mă ocolesc./… / Mă deschid atât cât e necesar,/ …/ Cu braţe deschise,/ te primesc în liniştea mea,/ fără multe istorii,/ Un timp al nostru, dincolo de prăpăstii. Un autoportret ca în picturile lui Botticelli, în care chipurile transpar în lumini şi umbre, sub blândeţea interioară fragilă parcă la contactul direct cu lumea.
Finalul volumui de faţă este eminescian: Cine are nevoie de mine/ să ridice două degete-n sus/ ori, mai bine, să le lase pe strune/ şi-un cântec molcom/ şoptească în seara pustie,/ un cântec legănat,/ până adoarme şi fiinţa aceasta,/ în care doar sufletul trăieşte în zbucium,/ oasele şi carnea, obosite,/ doresc repaus etern/ Este sens în a fi.

Veniţi să ascultăm măcar un cântec, în Alindoria!

Ottilia Ardeleanu