|
Criza
adolescentelor
 O
seară de sfârşit de iulie, călduroasă. Pe banca lată şi
lungă din faţa blocului, vopsită în roşu-maroniu, nu
stă nimeni. Locatarii au intrat nu cu mult timp în
apartamente. E linişte. Apar patru fete, adolescente,
eleve de liceu. Sunt îmbrăcate sumar, în ţinută de vară,
trei dintre ele cu bluze şi pantaloni scurţi, albi, alta
are o rochie scurtă de culoare închisă. Li se văd
picioarele frumoase cu pielea netedă, catifelată,
perfect întinsă, puţin bronzate, de adolescente. Doar
una dintre ele e puţin mai împlinită, lăsând sa i se
reverse micuţa burtă peste pantalonii scurţi, imaculat
de albi. Se aşează pe bancă şi îşi aprind ţigări. Stau
de vorbă, discutând nezgomotos lucruri minore, tipic
adolescentine. „Nu mai vine prietenul tău că aş bea un
suc; n-am mai intrat în bar de două zile?”, zice una.
Niciun răspuns! Rămân în continuare pe bancă, discutând
minute în şir, fără zgomot şi schimbându-şi deoseori
locurile, între timp aprinzându-şi alte ţigări. Trec
minute bune, fără să se dezlipească de pe banca aceea.
După mai bine de un ceas apar doi băieţi, la fel de
tineri ca şi ele, cunoscuţi. Fata grăsuţă îl strigă pe
unul dintre ei, care se apropie cu o îngheţată la cornet
în mână, începută. Îi cere îngheţata şi îşi trecu de
două ori limba peste pasta albicioasă şi rece după care
îi înapoiă cornetul. Ce doi pleacă nepăsători,
lăsându-le singure în continuare. Fata se aşează din nou
pe bancă lângă celelalte prietene. Se ridică după un
timp şi începu să-şi aranjeze tricoul, masându-şi uşor
sânii proieminenţi, care erau puţin lăsaţi şi păreau
moi la atingerea mâinilor. O prietenă de pe bancă o
întreabă ceva, nedesluşit, dar uşor de înţeles, de vreme
ce grăsuţa se întoarse cu spatele şi îşi lăsă în jos
pantalonii scurţi atât cât să-şi descopere tot fundul ca
să-i arate chiloţii tanga, la fel de albi. Fundul ei era
plinuţ, rotund, uşor bombat, cu irizaţii de alb în
lumina pală a serii care deja se aşternuse... N-a rămas
aşa decât preţ de vreo cinci secunde, trăgând-şi apoi la
loc pantalonii scurţi care se mulară imediat pe fese.
După un timp, cineva a ieşit afară. „Hai, mergem?”, zise
una din fete. Celelalte încuvinţară şi se ridicară de pe
bancă. „Îmi mai dai şi mie 13 mii ca să-mi iau măcar o
apă plată?”, o întreabă fata grăsuţă pe aceeaşi
prietenă, cu o voce abia auzită. Şi au plecat alene în
josul străzii, ocolind barul din apropiere şi
pierzându-şi siluetele undeva la colţul unei străzi, în
semi-întunericul care începuse să vestească sosirea
nopţii...
Mircea Popescu
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
O
tragedie severineană
În
adolescenţa mea ca liceean traianist severinean trei
spaţii mă fascinau: Liceul „Traian”, Librăria „Mihai
Eminescu” şi Cinematograful „Porţile de Fier”. La
ultimele două ne înghesuiam să cumpărăm o carte sau să
vedem un film. Era un fel de oază de libertate pentru
care efortul de a sta la coadă la un bilet sau plăcerea
de a da ultimii bani pe o carte dorită nu era niciodată
prea mare.
Carţile le cumpăram nu numai pentru uzul şcolar, ci şi
dintr-un orgoliu „intelectual”, satisfacţia laudei în
faţa colegilor că ai prins o carte interesantă, ce după
câteva minute sau ore se epuizase. Ca să nu mai amintesc
de aerul plăcut al imensei săli de lectură a bibliotecii
judeţene, citind ore în şir nu poezii sau conspecte, ci
romane. Liceul era un fel de templu spiritual, bucuria
că pe umăr aveai inscripţionat numărul matricol cu
iniţialele „L.T.”, ca semn al distincţiei de restul
copiilor de seama noastra. Nu sunt adeptul uniformei,
m-am bucurat şi eu ca toţi colegii mei atunci cand s-a
scos, dar sumaritatea, goliciunea prea stridentă şi
uneori dezgustătoare a unor eleve de acum parcă nu-şi
are rostul. Niciodată nu ne-am fi „turnat” colegii, iar
solidaritatea mergea până acolo încât am fi împărtăşit
împreună consecinţele. Acum elevii se filmează reciproc
bătându-se, după care postează înregistrarea pe
internet. Am trăit acei ani frumoşi într-o inocenţă
poate prea exagerată: o colegă ne-a spus într-o
primăvară că se întorcea în fiecare zi acasă de la
şcoala pe o anumită stradă pentru că era plină de copaci
înfloriţi, un liliachiu exploziv. Probabil acea plăcere
florală valora mai mult decât muzica frivolă ascultată
pe telefonul mobil de tinerele de acum. Strada a rămas,
la fel şi copacii înfloriţi în soarele primăvăratic; a
dispărut însă inocenţa adolescentină care îi priveau.
Librăria a
dispărut şi ea, la fel şi cinematograful care, deşi
există, nu mai rulează. Liceul a rămas, dar s-a schimbat
şi el. Solemnitatea patriarhală a zidurilor înnegrite de
atunci, senzaţia că acea clădire este identică
începutului şi perenităţii ei, că aşa a fost construită
şi aşa va rămâne atât cât va dăinui, parcă s-a
transformat şi ea. În acest spaţiu am tremurat şi eu la
ore cu spaima că voi fi ascultat, în faţa profesorilor
pentru care respectul era ceva sfânt. Acei dascăli care
nu ştiu dacă erau mai competenţi, dar cu siguranţă erau
infinit mai pasionaţi de meseria lor.
Într-o zi
l-am văzut pe un profesor de-al meu, ieşit acum la
pensie, stând pe scară în faţa casei sale din Strada
Mare, trăgând cu nesaţ dintr-o ţigară, iar alteori i-am
ascultat judecăţile la limita unei logici raţionale. În
altă zi un alt profesor, pe care îl cunoscusem la
începutul anilor ’90, aflat într-o avansată stare de
ebrietate, oferea un spectacol jalnic în faţa unei pieţe
din municipiu, aidoma unui beţivan de cea mai joasă
speţă. N-am avut niciun sentiment de jenă, de
respingere, de revoltă interioară, ci mi-am dat seama că
asist la o tragedie care este şi a mea. Pentru că locul
meu este acolo, în acel timp suspendat care nu mai
păstrează nimic din farmecul de odinioară. Pe zi ce
trece mă depărtez şi mai mult, cu teama că, în forul meu
interior, nu voi mai putea recupera nimic din acea
inocenţă, acea frântură de timp păstrată melancolic
într-un colţ al sufletului. Nici profesorii, nici
librăria, nici cinematograful...
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Generaţia
vedetelor
„Scriu la revista dvs, dar ce îmi daţi că vă fac
publicitate?”.
Acestea au fost cuvintele pe care mi le-a adresat o jună
de şaptesprezece ani, spunând că este la un liceu din
municipiu cu profil filologic. Reacţia tinerei m-a lăsat
perplex, fără grai, ca şi când m-ar fi lovit cu o
măciucă în moalele capului. Pe loc am căzut într-un soi
de meditaţie, gândindu-mă la transformările survenite la
nivelul tineretului. Carevasăzică generaţia actuală de
liceeni nu are dezvoltată numai dimensiunea pragmatică,
ci mai mult şi pe aceea a vedetismului. Se cred sau vor
să fie vedete, având impresia că apărând cu numele
într-o publicaţie, aceasta devine interesantă doar
pentru asta. Vedetismul, ca mod de trăire al tinerilor,
este accentuat de efectul multor emisiuni TV, care nu
fac altceva decât să promoveze nonvaloarea,
diletantismul şi parvenirea. Ei se adapă din conţinutul
acestor emisiuni ca dintr-un izvor cu apă dulce. Nume
ca, de pildă, Oana Zăvoranu sau, cel mai bine, Monica
Columbeanu, au devenit modelele ideale pentru multe din
elevele şcolii de azi, al căror statut social, dominat
de cât mai multe conturi în euro, şi-l doresc cu
ardoare. Vedetismul liceenilor este remarcat cu mai
multă pregnanţă atunci când se duc la şcoală sau la
examenul de bacalaureat cu maşina personală (de regulă o
marcă la modă) sau când îşi etalează ultimele modele de
telefoane mobile. Acest tip de atitudine este diferită
însă de teribilismul specific vârstei. A fi caracterizat
de teribilism adolescentin nu e totuna cu a-ţi dori să
devii vedetă. Tinerii noştri suferă de acest sindrom,
iar explicaţia rezidă atât în situaţia familiară a
multora dintre ei, care sunt stimulaţi finaciar, cât şi
în procesul profund prin care trece sistemul educaţional
românesc. Şcoala nu mai este capabilă să imprime în
rândul tinerilor modele culturale cum nici profesorii nu
mai sunt justificaţi să facă asta în condiţiile
salarizării din învăţământ. Şi atunci este evident ca şi
elevii să-şi găsească surogate în altă parte a
societăţii, una pe care o cred perfect compatibilă cu
idealurile lor, modelată de amprenta unui capitalism al
pragmatismului.
Atunci când am debutat în presa locală cu o poezie, elev
fiind, la începutul anilor ’90, am avut un sentiment de
o nedisimulată mândrie. Ţin minte înfrigurarea cu care
am cerut la chioşc ziarul, ştiind că în interiorul său,
printre alte articole şi nume, se află şi numele meu.
Acum, după remarca elevei amintite, mă simt mai stingher
şi mă întreb dacă inocenţa generaţiei mele n-a fost
inutilă.
Mircea Popescu
|
