Sentimentul adolescenţei
 

La 20 de ani eram încă un copil, a cărui inocenţă continua să persiste şi la care sentimentul eternităţii, exprimat atât de plastic de Marin Preda în opera sa, se manifesta pe deplin. N-am privit o persoană la o asemenea vârstă decât în termenii şi limita acestei inocenţe, a unui timp unic în care doar propriile idealuri sunt cele mai importante şi nimic altceva. Singurul moment în care viaţa îţi imprimă cele mai caste vise de împlinire, speranţă şi optimism.

Şi pe ea am privit-o cu aceleaşi sentiment. Eram la o terasă într-o zi însorită de vară. Avea 20 de ani, poate încă neîmpliniţi, părul negru, ochii mari, pătrunzători, şi cearcăne ca ale mele. Era o fată simplă, cu mult bun-simţ. Mâinile ei cu degetele lungi îşi pierduseră netezimea şi catifeaua pielii, specifică tinerelor de vârsta ei. Sânii proeminenţi, rotunzi, frumos conturaţi, îi împungeau bluza de culoare închisă. Purta ochelari de vedere, nu de la citit, ci de la plâns. Ne-am privit câteva minute fără să scoatem o vorbă, sorbindu-i privirea pierdută, fadă, nedesluşită, întoarsă parcă spre sufletul său, fără nici cea mai mică urmă de bucurie în sclipirile ochilor. Am rămas aşa până când a început povestea... O poveste tristă, dureroasă, traumatizantă. O mărturisire care m-a copleşit, m-a şocat şi m-a făcut, după mulţi ani, să-mi retrăiesc propria adolescenţă. Viaţa ei de până atunci cunoscuse întâmplări la care nici n-aş fi îndrăznit să gândesc la acea vârstă: trei tentative de viol, o căsnicie de câteva luni ratată, presărată cu destule momente încordate, încheiată brusc şi într-o mod aproape brutal. M-a cuprins, atunci, deodată, un sentiment de tristeţe amestecat cu o compasiune evidentă. Aş fi vrut să fac ceva, să găsesc cel mai mic gest de încurajare. Am apucat-o de mână, dar şi-a restras-o pe loc; experienţele prin care trecuse nu-i mai îngăduiau nici cel mai mic gest de solidaritate, de afecţiune nici nu mai era vorba. Am întrebat-o atunci dacă regretă ceva din tot acest calvar adolescentin şi a pronunţat un singur cuvânt: Inocenţa. Am căzut amândoi într-un soi de meditaţie profundă. Între noi se aşezase o tulburătoare linişte, nemaifiind în stare să scoatem niciun cuvânt, doar privindu-ne la răstimpuri absenţi, reci, melancolici... Nu ştiu exact cât am rămas aşa, oricum preţ de câteva minute bune. Încercam, privind, aiurea, să-mi aduc în faţă chipul ei răvăşit, devastat, al cărei suflet era evident că-şi pierduse puritate... Într-un târziu ne-am ridicat şi am plecat. Ne-am oprit şi ne-am îmbrăţişat scurt. Ne-am despărţit privind-o cum se depărtează încet... Apoi am plecat având senzaţia că, în ciuda diferenţei relativ mari de vârstă dintre noi doi, doar eu mai păstram sentimentul adolescenţei...

Mircea Popescu