|
 În
adolescenţa mea ca liceean traianist
severinean trei spaţii mă fascinau: Liceul
„Traian”, Librăria „Mihai Eminescu” şi
Cinematograful „Porţile de Fier”. La
ultimele două ne înghesuiam să cumpărăm o
carte sau să vedem un film. Era un fel de
oază de libertate pentru care efortul de a
sta la coadă la un bilet sau plăcerea de a
da ultimii bani pe o carte dorită nu era
niciodată
prea mare.
Carţile le cumpăram nu numai
pentru uzul şcolar, ci şi dintr-un orgoliu
„intelectual”, satisfacţia laudei în faţa
colegilor că ai prins o carte interesantă,
ce după câteva minute sau ore se epuizase.
Ca să nu mai amintesc de aerul plăcut al
imensei săli de lectură a bibliotecii
judeţene, citind ore în şir nu poezii sau
conspecte, ci romane. Liceul era un fel de
templu spiritual, bucuria că pe umăr aveai
inscripţionat numărul matricol cu iniţialele
„L.T.”, ca semn al distincţiei de restul
copiilor de seama noastra. Nu sunt adeptul
uniformei, m-am bucurat şi eu ca toţi
colegii mei atunci cand s-a scos, dar
sumaritatea, goliciunea prea stridentă şi
uneori dezgustătoare a unor eleve de acum
parcă nu-şi are rostul. Niciodată nu ne-am
fi „turnat” colegii, iar solidaritatea
mergea până acolo încât am fi împărtăşit
împreună consecinţele. Acum elevii se
filmează reciproc bătându-se, după care
postează înregistrarea pe internet. Am trăit
acei ani frumoşi într-o inocenţă poate prea
exagerată: o colegă ne-a spus într-o
primăvară că se întorcea în fiecare zi acasă
de la şcoala pe o anumită stradă pentru că
era plină de copaci înfloriţi, un liliachiu
exploziv. Probabil acea plăcere florală
valora mai mult decât muzica frivolă
ascultată pe telefonul mobil de tinerele de
acum. Strada a rămas, la fel şi copacii
înfloriţi în soarele primăvăratic; a
dispărut însă inocenţa adolescentină care îi
priveau.
Librăria a dispărut şi ea, la fel şi
cinematograful care, deşi există, nu mai
rulează. Liceul a rămas, dar s-a schimbat şi
el. Solemnitatea patriarhală a zidurilor
înnegrite de atunci, senzaţia că acea
clădire este identică începutului şi
perenităţii ei, că aşa a fost construită şi
aşa va rămâne atât cât va dăinui, parcă s-a
transformat şi ea. În acest spaţiu am
tremurat şi eu la ore cu spaima că voi fi
ascultat, în faţa profesorilor pentru care
respectul era ceva sfânt. Acei dascăli care
nu ştiu dacă erau mai competenţi, dar cu
siguranţă erau infinit mai pasionaţi de
meseria lor.
Într-o zi l-am văzut pe un profesor de-al
meu, ieşit acum la pensie, stând pe scară în
faţa casei sale din Strada Mare, trăgând cu
nesaţ dintr-o ţigară, iar alteori i-am
ascultat judecăţile la limita unei logici
raţionale. În altă zi un alt profesor, pe
care îl cunoscusem la începutul anilor ’90,
aflat într-o avansată stare de ebrietate,
oferea un spectacol jalnic în faţa unei
pieţe din municipiu, aidoma unui beţivan de
cea mai joasă speţă. N-am avut niciun
sentiment de jenă, de respingere, de revoltă
interioară, ci mi-am dat seama că asist la o
tragedie care este şi a mea. Pentru că locul
meu este acolo, în acel timp suspendat care
nu mai păstrează nimic din farmecul de
odinioară. Pe zi ce trece mă depărtez şi mai
mult, cu teama că, în forul meu interior, nu
voi mai putea recupera nimic din acea
inocenţă, acea frântură de timp păstrată
melancolic într-un colţ al sufletului. Nici
profesorii, nici librăria, nici
cinematograful... |
