"Mrăcuna" – Sfânta Mănăstire Martir
 

Despre Mănăstirea „Mrăcuna”, amplasată în mirificul peisaj al Defileului Dunării, acolo unde muntele se îngemănează cu bătrânul fluviu, s-au scris zeci de articole. De la ridicare sa, lăcaşul de cult a devenit un important obiectiv de atracţie turistică, dar şi un important edificiu de spiritualitate locală şi numai, mai ales din punctul de vedere al istoriei zbuciumate pe care a avut-o. Reconstrucţia acestei mânăstiri este cu atât mai interesantă cu cât părintele Cristian Târtea, ctitorul ei, a horărât, în urma unui vis pe care l-a avut, să ridice, cu propriile mâini, noul lăcaş de cult. Părintele-ctitor a întâmpinat destule greutăţi, dar, graţie putere divine, a reuşit să-şi ducă la îndeplire planul. Pentru a ştii cât mai multe despre Mănăstirea „Mrăcuna”, părintele Cristian Târtea a decis să editeze şi o broşură, intitulată „Mrăcuna – Sfânta Mănăstire Martir”, un adevărat deocument despre istoria trecută şi recentă a acestui lăcaş de cult. Broşura editată se constituie, de asemenea, într-un util ghid spiritual şi turistic, menit să evidenţieze istoria greu încercată a acestei mânăstiri până în zilele noastre, dar, totodată, şi o invitaţie la cunoaştere şi popasuri în acest loc încărcat de mirific, legendă şi spiritualitate. Redăm mai jos cuvântul preotului Cristian Târtea, ataşat lucrării editate:

„În Cazanele Dunării, pe valea pitorească a pârâului Mrăcuna, a dăinuit timp de o mie de ani (955-1967), vestigiile străvechii mânăstiri româneşti cunoscută sub numele de Mânăstirea Mrăcuna, astăzi fiind o amintire în memoria credincioşilor şi cu spranumele de „Mânăstirea de sub ape”.

Vechiul lăcaş era „ascuns” în Valea Mrăcunii („mrac”- de origine slavonă înseamnă „loc ascuns, desiş întunecos”) în apropierea Cazanelor Dunării, cea mai frumoasă şi pitorească parte a Dunării.

Strâmtoarea Cazanelor îţi face impresia că Dunărea se pierde aici între munţii stâncoşi şi acoperiţi de păduri. Denumirea de „Cazane” provine de la faptul că Dunărea, datorită adâncimii mari de până la 150 de metri şi a stâncilor colţuroase subacvatice produc vârtejuri mari făcând impresia că „ar fierbe apa într-un cazan pe foc”.

Cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg consideră că începuturile mânăstirii aparţin unor timpuri îndepărtate, din vremea primelor cnezate şi voievodate româneşti, a lui Glad şi Oroslamos (anul 955), dar documentar în secolul al XII-lea, odată cu celelalte mânăstiri din Banat: Horom, Cubin, Sângiorgi, Hodoş, Cinad, etc. astfel, începuturile mânăstirii se pierd în negura vremurilor de atunci, după cum spune cronicarul „nu se ştie când s-a început şi s-a zidit” aceasta.

După cum consemnează cronicarul, Mânăstirea Mrăcuna „din timp în timp a fost dărâmată”, dar evlavia credincioşilor au „readus-o mereu la viaţă”. Existau aici, în Valea Dunării, un lanţ de mânăstiri, ctitorii ale Sfântului Nicodim: Vodiţa, Vişina, Ada-Kaleh, aflate şi ele la răspântia drumurilor pe unde îşi „croiau drum” oştile turceşti şi tătărăşti care aduceau ofensivă împotriva oştilor apusene. Cel mai cumplit şi tragic moment din istoria Mânăstirii Mrăcuna rîmâne, aşa cum spun cronicile vremii, noaptea Sfântului Gheorghe din 23 aprilie 1715, când părinţii călugări au fost ucişi mişeleşte de turci iar biserica incendiată în întregime, „...de nu a mai rămas nimic, decât zidurile goale...”.

Istoria ne confirmă că aproape în fiecare secol Mânăstirea Mrăcuna a avut parte de astfel de nenorociri „de prădăciuni şi jafuri” abătute asupra ei, însă viaţa monahicească nu a încetat să dăinuie pe aceste meleaguri.

În anul 1967 acest cuib de creştinism îşi încetează definitiv existenţa prin demolarea lui de către regimul comunist.

Anii grei ai terorii şi fricii din lagărele comuniste şi dorinţa unor oameni de libertate fac o mulţime de transfugi peste Dunăre.

În perioada aceea cu mare greutate, cu un motiv bine întemeiat şi prin multe filtre ale autorităţilor de frontieră reuşeai să pătrunzi în această zonă binecuvâtată de Dumnezeu.

O mânăstire şi un perelinaj al credincioşilor aici „era deranjant” pentru puterea de atunci, soluţia simplă pentru mănăstire a fost demolarea ei, acest lucru făcându-se „fără nicio viză”.

Începând cu anul 1993 se redescid lucrările de reconstrucţie la Sfânta Mănăstire Mrăcuna (Mraconia după noua denumire), întâmpinând mari greutăţi materiale şi financiare, dar la care s-au mai adăugat şi obstacole din partea unor oameni de rea credinţă.

Azi, Sfânta Mănăstire Mraconia se reconstruieşte din donaţiile credincioşilor trecători de pretutindeni şi prin fertfa preotului Cristian Târtea, iniţiatorul şi meşterul acestui sfânt locaş.

Rugăm pe Bunul Dumnezeu şi Fecioara Maria să ne întărească în dreapta credinţă şi tuturor donatorilor şi credincioşilor care vin să se roage la această Sfântă Mânăstire să le îndeplinească toate cele nădăjduite. Dumnezeu să vă ajute!”.