Cu mulţi ani în urmă ne-am referit la perioada când Mihail Sebastian a fost – pentru vederile sale politice – „exilat” la Corcova. Mai exact, în această localitate a avut – cum ziceau autorităţile – un domiciliu forţat, pentru că prezenţa scriitorului în Capitală nu mai putea fi acceptată. Al. Rosetti, în „Cartea albă”, relatează pe larg acest moment din viaţa lui Mihail Sebastian, autorul cărţii fiind, de fapt, cel care l-a ajutat să ajungă la Corcova.

Printr-o fericită întâmplare, un document deosebit de valoros a ajuns în posesia noastră. Despre prezenţa lui Mihail Sebastian la Corcova ne vorbeşte chiar proprietarul moşiei din această localitate mehedinţeană, prinţul Anton Bibescu. Solicitat de prietenul său Constant Răutu să relateze acest episod, prinţul a răspuns cu amabilitate, publicând o convingătoare şi interesantă mărturie în gazeta severineană „Provincia”, nr. 22 din 25 decembrie 1945.

Iată cum îşi începe prinţul Anton Bibescu relatarea:

„Puţină lume e poftită la Corcova, căci nimic nu e mai de temut decât musafirul instalat într-un fotoliu şi bucurându-se, în tăcere, de toate comorile spiritului său. Corcova e un loc unde trebuie să ştii cum să-ţi găseşti singur de lucru.

– Vino cu stiloul dumitale, i-am spus odată lui Mihail Sebastian.

Totuşi am fost oarecum mirat de prima lui întrebare.

– Voi putea sta o lună aici, nu-i aşa?

Nu cred că n-aş fi primitor. Dar sunt umil; în ce priveşte aceasta nu seamăn cu o mătuşă a mea, care, fiind întrebată despre o petrecere la care fusese invitată, a răspuns: „A fost destul de reuşită; eram eu acolo”.

Invitând la moşia sa un om cu sensibilitatea lui Mihail Sebastian, prinţul şi soţia sa au făcut pregătiri, din dorinţa de a-i face dramaturgului şederea cât mai plăcută la Corcova. „Soţia mea şi cu mine – depune sinceră mărturie principele – eram cam îngrijoraţi: vom fi, oare, în stare să oferim invitatului nostru treizeci de zile plăcute? Îngrijorarea noastră fu de scurtă durată. După-amiază Mihail Sebastian îşi îmbogăţi cunoştinţele sale despre Anglia şi despre literatura engleză în lungile plimbări pe care le făcea cu Elizabeth. De la orele cinci până la ora culcării Sebastian cizela ultimele scene la piesa „Steaua fără nume”. Îmi dădeam multă osteneală să-i spulber îndoielile, căci era un om care cerea foarte mult de la sine însuşi. Alte ori îi dădeam să citească lucrări scrise de mine, pe care le aprecia cât se poate de judicios”.

Era o prietenie veche, legată încă de la Paris, o prietenie bazată, în primul rând, pe conversiune de idei, în care cel mai evident lucru era sinceritatea sentimentelor nutrite. Cum prinţul era un om cultivat şi se ocupa şi cu scrisul, lucrările finalizate erau oferite spre lectura lui Sebastian, care venea cu observaţii pertinente. Principele trăia mai mult în străinătate ţi în rarele popasuri pe care le făcea în România – de obicei la moşia sa din Corcova – avea nevoie, prin Sebastian, să cunoască pe scriitorii de marcă ai vremii. Şi îi era recunoscător pentru aceasta dramaturgului, pe care l-a avut ca oaspete ales la moşia sa. „Nu voi uita niciodată – zice Anton Bibescu – nenumăratele intervenţii directe şi indirecte pe care le-a făcut pe lângă Rebreanu pentru a-l convinge să-mi joace piesa: Quatar. Intervenţiile nu reuşiseră. Îmi ceru, cu stăruinţă, să termin Anna visează şi Cine e nebun, piese pe care le preferă”. Şi continuă în acelaşi ton nostalgic: „Prietenia noastră datează din 1932. într-o zi i-am scris: „Dumneata şi Martha Bibescu veţi avea de regretat foarte mult că nu m-aţi văzut mai des înainte de moartea mea”. Mihail Sebastian îi va răspunde prin câteva rânduri pline de afecţiune, ceea ce-l va face pe principe ca, în clipele de aducere aminte, să prindă astfel acest moment:

„Dacă am uitat pasajul acesta cu oarecare jenă, am făcut-o deoarece constituie un exemplu de felul cum Sebastian îl putea întrezări, el care era, în acelaşi timp, vizionar şi poet”. Sebastian se oferea prieteniei adevărate cu întreaga fiinţă, era sociabil. Numai aşa se pot explica numeroasele prietenii pe care le-a legat şi menţinut, cu un adevărat cult. Principele nu trece peste această latură a personalităţii lui Sebastian: „Nimeni n-a ştiut să-şi iubească prietenii ca el: Kahne, Al. Rosetti, Lucreţiu Pătrăşcanu, Aristide Blank, Tudor Teodorescu.Branişte, Camil Petrescu, Şeptilici, Vişoianu. Acesta din urmă are norocul să-i prilejuiască trei bucurii: într-o zi îi dete veşti de la fratele lui; îl numi la minister, unde-şi îndeplini cu sârguinţă îndatoririle; în sfârşit, comunică o telegramă: i se trimiteau bani pentru o eventuală traducere în limba italiană a unuia dintre romanele sale”.

Cum arăta Sebastian ca om, ca scriitor? Cunoscându-l îndeaproape, ce trăsături i-a surprins principele? Cum lucra dramaturgul? Ce scriitori clasici prefera? La aceste întrebări principele răspunde clar, cu toată convingerea că este cel mai îndreptăţit s-o facă: „Ducea o viaţă plină de mistere. Nu se cunoaşte numărul pieselor pe care le-a adaptat, în mod fericit, fără ca numele lui să apară pe afiş. Avea o voinţă însoţită de-o energie extraordinară: a vrut să înveţe englezeşte; după un an, vorbea curgător limba aceasta. Exista o contradicţie ciudată între fizicul său şi personalitatea sa morală. Avea aerul unui om blând şi slab. Era, în acelaşi timp, o conştiinţă şi o voinţă. Într-o zi hotărî ca în loc să citească romanele contemporane proaste, să nu-l mai citească decât pe Balzac. O carte despre Balzac trebuia să fie rodul acestei hotărâri. Tot astfel, intimitatea lui cu Shakespeare trebuia să aducă un volum despre Shakespeare ţi sfârşeşte chiar cu o traducere a „Femeii îndărătnice”, care cred că va fi jucată curând. Am zis că viaţa lui era plină de taine. Nu se cunoaşte, spre exemplu, locul pe care-l ţineau ai săi în această viaţă. Dar eu ştiu că atunci când, pe timpul ocupaţiei germane, a avut prilejul să părăsească România, n-a plecat, pentru că nu voia să-şi lase familia fără apărare”.

Între cei doi a fost o prietenie trainică, demnă de invidiat, cum numai nişte oameni cu o asemenea cultură şi experienţă de viaţă o pot întemeia. Din când în când în această prietenie au apărut şi umbre, momente de încordare, dar care au fost trecătoare. Principele prezintă şi cauzele care le-au generat: „Aş da o idee inexactă despre prietenia noastră dacă v-aş ascunde faptul că deasupra ei, uneori, au trecut nori. Într-o zi i-am reproşat că, cu oarecare violenţă, că nu consacră timp mai mult pieselor sale de teatru. Dar uşurinţa cu care le scria, le scădea valoarea în ochii săi; de aceea se gândea cu mult drag la opera de critică şi la romane. Îmi reproşa mie că iubesc prea mult teatrul: „Ar trebui să-ţi scrii cartea despre Proust. Un martor ca dumneata n-ar trebui să tacă”.

Cum principele Bibescu căuta izolarea, determinată de o dramă sufletească, ceea ce l-a făcut ca încă din viaţă să-şi comande sicriul, Sebastian îi reproşa categoric: „Viaţa e făcută pentru dumneata, nu moartea”. Copleşit de zbuciumul sufletesc, obsedat de întrebări al căror răspuns îl căuta zadarnic, cu sensibilitatea zdruncinată, principele – pierzând pe unii din cei mai buni prieteni, dintre care Mihail Sebastian îi era cel mai apropiat – îşi încheia amintirile cu o umbră de tristeţe şi evident regret că momentele fericite pentru el s-au dus pentru totdeauna: „Din nefericire, moartea şi-a împlinit opera, a venit pe furiş, ca hoţul din Evanghelie. Cei pe care îi iubeşti ţi-o iau înainte, lipsindu-te de toată bogăţia pe care viaţa lor ţi-o dădea. Sebastian era din prietenii aceia care ştiau să-ţi împărtăşească durerile, dar şi bucuriile, făcându-le astfel mai adevărate. Sebastian nu mai este. Elizabeth, prezentă pentru mine, e totuşi absentă. Corcova mea iubită e pe cale să dispară şi eu plec. N-am făcut rău să-mi comand sicriul”.

Aceste evocări – de o deosebită importanţă pentru întregirea profilului scriitorului Mihail Sebastian – au fost scrise de către principele Anton Bibescu în scurtul şi ultimul său popas la moşia din Corcova. Prin descoperirea acestui document de presă se înlătură, pentru totdeauna, acele afirmaţii care pun sub semnul întrebării prezenţa lui Mihail Sebastian la Corcova, unde a definitivat cunoscuta sa piesă de teatru – „Steaua fără nume”.  

Virgiliu TĂTARU