Ca profesor şi o bună perioadă de timp director al Liceului „Traian” din Turnu-Severin, meritul deosebit al lui Alexandru Bărcăcilă este acela că a dus strălucit mai departe opera marelui reformator al şcolii care a fost providenţialul Theodor Costescu.

Alexandru Bărcăcilă a fost, în acelaşi timp, un pasionat şi competent arheolog, lăsând studii şi lucrări de referinţă în domeniu şi punând bazele Muzeului Regiunii Porţile de Fier din Turnu-Severin.

Extinzând tot mai mult sfera laborioasei sale activităţi, în 1919 Alexandru Bărcăcilă, împreună cu un grup de intelectuali în frunte cu Theodor Costescu, înfiinţează Societatea Culturală „Casa Luminii”, care pe la finele lui 1947 va juca un rol de maximă importanţă în viaţa spirituală a Mehedinţiului. Concomitent cu o complexitate de manifestări cultural-artistice, „Casa Luminii” a iniţiat renumita serie de conferinţe cu public. Aici, la „Casa Luminii” din Palatul Cultural au fost invitaţi să conferenţieze mari personalităţi ale vremii din toate domeniile, precum: I.G. Duca, Nicolae Iorga, Ion Pillat, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Sextil Puşcariu, Simion Mehedinţi, Constantin Rădulescu-Motru, Vasile Goldiş, Alexandru Lapedatu, Ion Jianu, Constantin Şerban-Făgeţel, Dumitru Tomescu, Ion Simionescu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Gheorghe Ţiţeica, Petre Sergescu, Constantin D. Ionescu, Mihail Guşiţă şi alţii.

Puţini ştiu că la „Casa Luminii” a venit şi filosoful Ion Petrovici, profesor universitar şi fost ministru al Învăţământului. Răspunzând solicitării făcute Ion Petrovici a venit în Turnu-Severin pentru a susţine conferinţa „Ideal şi tradiţie” pe care revista tradiţionalistă „Datina” a publicat-o la rubrica „Din mişcarea culturală severineană”.

Fiind un important document literar, uitat în paginile acestei prestigioase reviste, credem că se cuvine a fi readus în circuitul valorilor perene ale spiritualităţii noastre: „Neapărat că această problemă, ca toate problemele asemănătoare, nu va deştepta un interes la fel ca problema ieftinirii traiului, salarizării ori descentralizării administrative. Foarte rareori conferinţele cu subiect filosofic sunt la ordinea zilei. Numai excepţional, în secolul eminamente filosofic, al 18-lea, conferinţele cu atare subiect erau cerute de public; atât în Franţa cât şi în Germania problemele filosofice pasionau mulţimile. Nu era preocuparea câtorva, ci a tuturor. Dar, mai mult în Germania decât în Franţa, unde erau discutate probleme sociale. În Germania secolului 18 problemele de filosofie pură pasionau. Germania acestui veac era la pământ, încetase să fie un stat mare. În epoca lui Kant problemele de filosofie erau în favoare. Filosoful din Königsberg era un om cu ticuri multe, cu manii. Medita seara, pe la ora crepuscului şi, ca să-şi accelereze meditaţia, de la fereastră se uita la un tren. La un moment dat arborii vecinului au tot crescut încât au acoperit trenul. Kant s-a plâns vecinului şi acesta i-a dat la pământ, fără a-i cere despăgubire. În zilele noastre nu s-ar fi putea petrece asemenea lucruri. Astăzi nu ţi-ai tăia copacii nici pentru propria ta filosofie.

Dacă chestiunile de filosofie nu sunt decât excepţional de actualitate, totuşi nu sunt niciodată neactuale. Bunăoară o problemă de filosofie n-ar interesa aşa de puţin ca una căreia altădată i s-a dat o mai mare importanţă şi acum n-ar trezi aproape nici o luare aminte; nu poate să aibă caracterul problemei istorice a lui  Asurbanipal sau, dacă e să vorbim la noi, a istoriei vremii lui Petru Cercel sau Petru Schiopul. Cu totul imaculate. Cel mult o chestiune istorică, să zicem coafurile femeilor în secolul 8 înainte de Cristos, ar putea să trezească interes pentru lanseuri de modă. Pentru ce chestiunile de filosofie fără a fi actuale nu sunt complet neactuale? Pentru că sunt eterne. Chiar când nu sunt la lumina conştiinţei, ele dormitează. E destul să agiţi sufletele pentru a se ridica din fundături la suprafaţă. Sunt eterne şi obşteşti. Filosofia nu e o specialitate cum e fizica, chimia sau ştiinţele naturale. Şi tot Germania secolului 18 a simţit această diferenţă. Toată lumea acestei vremi urma la filosofie. Problemele filosofice pot intra în sfera de preocupare a tuturor; ceea ce nu se întâmplă cu celelalte ştiinţe.

Idealul şi tradiţia sunt cele două mari forţe care îşi împart între ele viaţa individului şi a societăţii, cum timpul se împarte în trecut şi în viitor, căci prezentul e o clipă disparentă între trecut şi viitor, o intersecţie între aceste două porţiuni.

Conferinţa de astăzi, bunăoară, este în prezent sau în trecut? O parte e în trecut, alta în viitor. Cea dintâi în trecut, a doua în viitor, prezentului îi aparţine o silabă. Prezentul e o tranziţie insesizabilă. Prezentul soarbe o bucată din viitor pentru a o svârli în trecut. Ceea ce timp e trecutul şi viitorul este pentru desfăşurarea concretă a vieţii sufleteşti tradiţia şi idealul.

Ce este tradiţia? Tradiţia e cuta trecutului, e ceea ce a fost şi doreşte să rămână mai departe; iar idealul e direcţia în care viitorul ar voi să modifice tradiţia. Tradiţia este albia veche a unui râu pe care-l ţine prins între maluri. Idealul e năzuinţa răului să schimbe albia. Între tradiţie şi ideal sunt deosebiri fundamentale aşa de numeroase că alcătuiesc antiteze. Tradiţia reprezintă fixitatea, idealul înnoirea. Se va zice: sunt persoane care au ca ideal să-şi continuie viaţa la infinit, în acelaşi chip, la aceeaşi oră, să se plimbe, să-şi ia cafeaua; persoane ce au ca ideal continuarea tradiţiei. Da, însă, numai impropriu, în realitate acestea sunt persoane fără ideal.

O altă deosebire. Tradiţia are un caracter de necesitate, se execută mecanic. Idealul presupune iniţiativă, libertate, spontaneitate. Tradiţiile sunt colective, nu individuale. Tradiţia unei naţiuni e tot acel complex de datini, moravuri care alcătuies trecutul unei naţiuni. Tradiţie individuală nu există; sunt numai obiceiuri, deprinderi. Pentru individ acestea sunt ceea ce pentru colectivitate este tradiţia. Dimpotrivă, idealurile sunt şi ele colective, iar individualitatea are o sferă mai largă în regiunea idealului decât accea a tradiţiei.

Idealul nostru naţional este un ideal colectiv. Însă în afară de idealul colectiv este unul individual! Progresul individualităţii este şi al libertăţii. Între ideal şi tradiţie este o luptă. Chestia care se pune e următoarea: care sunt drepturile de a modifica tradiţia şi care sunt drepturile tradiţiei de a rezista idealului? Dreptul idealului de a modifica tradiţia decurge din dreptul de a judeca tradiţia. Dreptul de a judeca decurge de acolo că tradiţiile nu sunt constante şi eterne. Orice tradiţie apare la început ca o răzvrătire împotriva alteia. De aici rezultă în primul loc dreptul de a judeca tradiţia. Sunt serii întregi de tradiţii înlocuite. Şi atunci ai dreptul să le judeci valoarea comparativ. Nefiind un singură, nu poţi zice: voi urma pe aceasta. Fiecare poate invoca o tradiţie pe care s-o urmeze. Un exemplu, în Franţa este o tradiţie regalistă, alta a imperiului, alta a republicii. Un francez invocă tradiţia regalistă, altul pe cea imperialistă, altul pe a republicii. Fiecare invocă una. De aici se naşte dreptul de a judeca, de a cântări. Sau, să venim mai aproape de noi, în Răsărit. Austro-Ungaria, când ţinea sub sceptrul ei atâtea popoare, regiuni locuite de români, invocau o tradiţie. Dar şi noi invocăm una: Dacia. Avem fiecare o tradiţie. De aceea o tradiţie nu poate fi urmată necondiţionat. Ai dreptul să le judeci. Şi fiindcă trecutul trecutul este infinit, nu este instituţie care să nu fi existat sub altă formă. Mai toate popoarele de azi, în special noi, avem ca instituţie căsătoria monogamă.

Dar, îndărăt ai să găseşti poligamia. Şi de vreme ce a existat şi o formă şi alta, ai dreptul să judeci. Unii iau fără să judece, dar aleg pe cea din urmă... Însă dreptul de a judeca rămâne netăgăduit. Iată pe ce se razimă dreptul nostru de a judeca tradiţia şi în consecinţă acela al idealului de a-i aduce modificări. Fireşte că modificarea tradiţiei nu este un lucru tocmai uşor de făcut. Tradiţia are o putere de rezistenţă extraordinară. Cu toată puterea sa de rezistenţă nu se poate susţine totuşi teza că tradiţionalismul să păstreze cu sfinţenie datinile şi obiceiurile aşa cum le-ai moştenit. E o idee ce nu se poate susţine. Să vedem care este definiţia sufletului. S-au dat o mulţime. Unii au zis: e o substanţă; alţii: o oglindă ce înregistrează impresii din lumea din afară; în sfârşit s-a zis: un aparat fotografic. Există tot felul de vederi. Totuşi, definiţia cea mai nouă e să nu concepi sufletul ca o substanţă, oglinda, ci ca un avânt, ca un elan, ca o năzuinţă. Un elan creator, care necontenit născoceşte tot felul de forme. Elanul acesta nu poate fi cuprins într-o formă, ci trece creând forme noi şi cuprinzătoare. Sufletul e un proces continuu de înnoire. Nici o formă nu poate fi atât de comprehensivă ca să adăpăstească acest elan mânat de nevoia creaţiunii. Când e mulţumit artistul de opera lui? Mereu va găsi că este un rest de ce n-a putut fi exprimat în opera sa. Acelaşi lucru din viaţa se găseşte în toată natura. Ce e însă natura? O silinţă continuă de creaţie, încercări ce necontenit le preschimbă. Natura are tot felul de forme; e un proces de ascensiune care calcă din treaptă în treaptă: minerale, electricitate şi magnetism, plante, animale care reprezintă o scară progresivă până la om. Numai această formă rămâne creaţiunea cea mai desăvârşită. La om parcă natura n-a obosit. Aici se repetă. Dar elanul său creator natura l-a trecut omului şi omul e mânat de patima ascensiunii creatoare. Toate treptele naturii sunt încercări. Ea capătă forme de exprimare pentru bogăţia conţinutului şi când ajunge la om dă omului această patimă de a crea forme desăvârşite şi cuprinzătoare. Treptele naturii sunt exact ceea ce sunt seriile de încercare ale artistului care caută perfecţiunea. Dacă examinăm evoluţia vieţii sufletului şi a naţiunii se vede acelaşi elan, acelaşi avânt de a nu se opri, de a nu rămâne prizonier, ci a se înălţa spre perfect. Aşadar, nu poate fi vorba de a ne încheia în tradiţie spre a păstra deapururi aceleaşi moravuri, aceleaşi instituţii. Acest elan ne sileşte de a modifica moştenirea tradiţiei. 

Însă, pentru că e vorba să imităm ce face natura, apoi ea ne dă două lecţii. Pe cea dintâi am văzut-o; cea de-a doua ne învaţă: să nu facem salturi. Diferitele ei trepte sunt apropiate. Natura n-a sărit de la protozoare la om. Nu poţi să creezi o formă decât la ceasul ei. Nu poţi să foloseşti o tradiţie aşa uşor. Şi natura încearcă sărituri. Ce sunt monştri? Sunt încercări de a depăşi puterile, de a ajunge la natura perfectă. Dar, monştri nu pot trăi, se elimină, fiindcă ascensiunea se face succesiv, nu brusc. Dar chiar dacă am vrea să abandonăm tradiţia brusc, nu vom putea, căci tradiţia are o imensă putere de rezistenţă.

Această putere izvorăşte din faptul că ea este inconştientă, mecanică. Se execută automat şi este intrată în inconştient. Această inconştienţă are o superioritate asupra conştientului prin precizia execuţiei. Când căutăm perfecţiunea, căutăm ca actele conştiente să le trecem în inconştient. Bunăoară, cântarea la pian întâi se face conştient şi după lungi execiţii ajunge să fie produsă inconştient, dar cu siguranţă şi precizie. Însăşi idealurile când vor să aibă o influenţă puternică caută să devină tradiţionale. Se întrebuinţează expresia ideal tradiţional. Vraja idealului nostru naţional a fost că devenise organic. De accea o preocupare continuă pe care trebuie s-o avem e aceea că faptele rele să nu se transforme în tradiţii, căci apoi e greu să le înlături. Chestia calendarului nu s-a soluţionat fără perturbări. El făcea parte integrantă din făptura organică a credincioşilor şi de aceea a rezistat. Orice argumente se aduceau, se izbeau de zidul care opunea rezistenţă, zidul tradiţiei organice. Tradiţia ne înfăşoară ca o reţea de fier şi de multe ori omul cel mai independent, răzvrătitul, e, în bună parte, jucăria tradiţiilor. Omul ce vrea să se izbăvească de presiunea trecutului, omul acela este întocmai ca un călător din tren, care crede că dacă va traversa invers vagoanele, nu trenul merge, ci el. Poţi să mergi cât vrei împotriva tradiţiilor, eşti târât de ele. Diferitele încercări sociale ce s-au făcut de a ignora tradiţia nu s-au putut menţine. Creştinismul a venit şi a înlocuit vechea religie păgână. A venit cu idei fundamental deosebite: simplitatea culturii, simplitatea în viaţă, evidente la reprezentanţii bisericii. A izbutit să înlocuiască păgânismul şi să devină religie de stat. Dar repede şi-a însuşit credinţele păgânismului în ce priveşte fastul culturii. Republica înlocuieşte monarhia în foarte multe ţări, dar preşedintele de republică se înconjoară de fastul monarhului. Bolşevismul a venit cu idei răsturnătoare a tuturor concepţiilor vechi, însă după câţiva ani de experimentare a admis proprietatea individuală pe care o combătuse. E cu neputinţă să faci tabula rasa de tradiţiile organice ale trecutului. A te ţine de tradiţie e un bine, mai ales în împrejurările turburi, mai ales când idealul de prefacere nu este limpede. Atunci când idealul nu este desemnat cu claritate sau când apare în forma unei lumini îndoiase, să te agăţi cu amândouă mâinile de tradiţie! E potrivită aici axioma: nu e permis să distrugi până nu ştii cum să înlocuieşti. Am examinat obiectiv fără a fi avocatul tradiţiei sau al idealului şi am ajuns, se degajează concluzia, că nu putem să ne anchilozăm în tradiţie, dar modificările să fie făcute ţinând seama de tradiţie. Să nu anulăm trecutul ca să începem altă construcţie pe baze noi. Se va zice că nu e permis. Întrebarea este: în ce fel să fie modificată tradiţia? Cum? Încotro? Fără a se da o formulă aplicabilă la fiecare caz, o formulă generală  filosofică totuşi se poate da. Dacă vrei să-ţi dai seama de direcţia modificărilor, să cunoşti întâi istoria tradiţiilor, istoria trecutului, pentru că urmărind seria de trepte ai să vezi şi direcţia generală către care se îndreaptă această năzuinţă. Să cunoşti istoria nu pentru a te încheia în faptele istorice, ca să te întorci la o faptă abandonată, ci ca să-ţi însuşeşti avântul creator al treptelor istorice, să simţi pulsaţia trecutului nu pentru a rămâne prizonierul lui, ci ca să înaintezi cu el; să te încarci cu poezia trecutului, căci ea nu vrea să rămână anihilată, e animată de o putere de viaţă. Iată o direcţie ce se stabileşte clar pentru cine studiază trecutul şi simte toate silinţele lui. Dar care e direcţia? E o năzuinţă continuu eşuată, dar niciodată stinsă care duce mereu spre înfrăţirea popoarelor. Se va zice: trecutul e o serie de acte de tiranie. Nu. Ceea ce numim imperialism, mânie cuceritoare, dacă analizezi bine şi laşi la o parte coaja, este aceeaşi încercare a unirii poparelor (bunăoară, Austro-Ungaria), imperialismul este numai în aparenţă contrariu înfrăţirii popoarelor. E doar o încercare neizbutită. Natura face încercări premature şi se nasc monştri. Toate imperialismele sunt monştri. Dar, dacă îţi însuşeşti pulsaţiile lor, vei simţi care este direcţia idealului. Din nefericire, oameni care se ocupă cu istoria cad prizonierii faptelor istorice, se înglobează în trecut. Oamenii de ideal dispreţuiesc tradiţia şi istoricii rămân captivi în studierea trecutului. Fuziunea nu este în sensul ca tradiţia să devină ideal, ci tradiţia să fie ca rădăcina şi idealul ca floarea. Fiecare generaţie nu începe evoluţia lumii şi nici n-o termină. Rostul nostru e să transmitem viitorului moştenirea primită. Rostul nostru e de a fi intermediari pentru a apropia idealul de tradiţie, înnodând ceea ce a fost cu ceea ce trebuie să fie”.

Publicând materiale levate, de o asemenea ţinută ştiinţifică să mai mire pe cineva de ce „Datina” a fost, la vremea respectivă, una dintre cele mai valoroase şi prestigioase publicaţii de profil?

Virgiliu TĂTARU